Ion Popescu-Gopo

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ion Popescu-Gopo şi Omuleţul lui

Ion Popescu-Gopo (n. 1 mai 1923, Bucureşti; d. 29 noiembrie 1989, Bucureşti) este un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era "omuleţul lui Gopo", o creaţie proprie care l-a făcut celebru şi i-a câştigat câteva premii naţionale şi internaţionale.

Gopo s-a impus, prin creaţiile sale artistice, ca o mare personalitate a cinematografiei româneşti, câştigând, în 1957, premiul "Palme d'or" la Festivalul de la Cannes, cu filmul de scurt metraj "Scurtă istorie".

Pseudonimul său de Gopo provine de la numele părinţilor săi: numele de fată al mamei sale, Gorenco, şi numele tatălui, Popescu.

[modifică] Biografie

Ion Popescu-Gopo s-a născut la data de 1 mai 1923 în oraşul Bucureşti. Gopo a debutat în presă în anul 1939 publicând caricaturi, la fel ca şi pionierii animaţiei româneşti Aurel Petrescu şi Marin Iorda. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti, pe care nu a absolvit-o. A urmat în schimb la Moscova un curs de animaţie pe care l-a absolvit.

În animaţie debutează în anul 1949 alături de tatăl său şi Matty Aslan cu scurt-metrajul de animaţie "Punguţa cu doi bani". Din anul 1950 începe lucreze la Studioul Cinematografic Bucureşti, în cadrul secţiei de animaţie. Primele desene animate erau zoomorfe şi constituiau fabule educative în spiritul epocii.

În anul 1951, Gopo produce un alt desen animat: Răţoiul neascultător. Urmează, în regia aceluiaşi, Albina şi porumbelul, apoi: Doi iepuraşi (1952), Marinică (1953), O muscă cu bani (1954), Şurubul lui Marinică şi Ariciul răutăcios (1955), Galateea (1957) etc.

[modifică] Omuleţul lui Gopo

Omuleţul lui Gopo

Fiind un spirit inovator şi nonconformist, Gopo a încercat întotdeauna să depăşească barierele tehnice şi modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. Omuleţul lui Gopo, sau, mai simplu, Omuleţul, creaţia lui Ion Popescu-Gopo, este personajul nud şi schiţat din câteva linii, care interpretează însă atât de complet problemele lumii contemporane.

Mai târziu a mărturisit că nereuşind să realizeze desene animate de perfecţiunea tehnică a filmelor americane de animaţie, Gopo a iniţiat o revoltă anti-Disney: "Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe-nu, culoare-nu, gingăşie-nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul." ^[1]

Primul său succes, Marele Premiu (Palme d'or) la Cannes (1957) cu "Scurtă istorie", a fost şi cel mai mare. Iată cum a apreciat la vremea respectivă Georges Sadoul inovaţia lui Gopo:

"Filmul său acumulează în zece minute idei poetice, într-o povestire umoristică plină de ritm şi imaginaţie. Este foarte important că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslovace, nici celei sovietice. Acest filmuleţ a fost la Cannes o descoperire care trebuia semnalată prin strălucirea unui mare premiu."

Însuşi Ion Popescu-Gopo declara, peste ani:

"Am făcut un omuleţ cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu şi-i poate da peste cap şi nici nu se uită galeş. Mi-am redus de bunăvoie posibilităţile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feţei. Subiectul însă a căpătat forţă." ^[2]

Cu "7 arte" (1958) Gopo a atins apogeul (obţinând Marele Premiu pentru cel mai bun film de animaţie, la Festivalul de Film de la Tours), dar "Ecce homo!" (1977) a fost primit cu răceală, astfel încât artistul şi-a abandonat pentru moment Omuleţul.

El creează la mijlocul anilor '60 filmul-pilulă. Câteva exemple de parabole condensate care ilustrează genul sunt: "Balanţa", "Ploaia", "Ulciorul".

În anii '80, Ion Popescu-Gopo experimentează noi tehnici de animaţie: mişcarea acelor de gămălie ("Şi totuşi se mişcă" - 1980), a firelor de tutun ("Animagic film" - 1981), animarea obiectelor, statuetelor, părului ("Tu" - 1983).

[modifică] Realizator de filme cu actori

În paralel cu filmele sale de animaţie, Gopo abordează încă din anul 1956 şi filmul cu actori în "Fetiţa mincinoasă". El a fost atât scenarist, cât şi regizor, încercând paradoxal să realizeze filme, uneori cu mult deasupra mijloacelor tehnice şi materiale. "Când am început să lucrez cu actorii, mi-am descoperit parcă nişte independenţe în mişcare, m-am simţit ca un dinozaur cu membre lungi şi neascultătoare", afirma el la începutul anilor '80. ^[3]

Deşi filmele sale cu actori nu au merite artistice deosebite, Gopo a încercat să ridice filmele la înălţimea imaginaţiei sale. El şi-a câştigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu mult curaj basmul, feeria, teme universale şi science-fiction-ul, aceasta în condiţiile unei dotări tehnice insuficiente. Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziţie sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: "Paşi spre Lună" (1963) sau "Comedie fantastică" (1975).

Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate şi interpretate. Spre exemplu, "Maria Mirabela" (1981) nu e o simplă lectură a basmului "Fata moşului şi fata babei", ci un musical; "Rămăşagul" (1985) conţine o zână care se deplasează pe bicicletă etc.

Pe lângă activitatea sa de scenarist şi regizor, Gopo a şi interpretat câteva roluri în filmele realizate de el cum ar fi: "Faust XX", "Galax", "Rămăşagul", "O zi la Bucureşti" sau în filme ale altor regizori: "O noapte de pomină" (1939, r. Ion Şahighian) sau "Dimitrie Cantemir" (1973, r. Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe ţarul Petru cel Mare.

În paralel, ca o recunoaştere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcţii de conducere ale organizaţiilor cineştilor: vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale a Filmului de Animaţie, preşedinte al Asociaţiei Cineaştilor din România (1969-1989), director al secţiei de film din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS). Funcţiile sale din cadrul OMS şi al UNESCO explică didacticismul unora din desenele sale animate, cum ar fi "Alo, Hallo!" (1962).

Deşi realizările cinematografice ale sale, majoritatea irelevante estetic, provin dintr-un context istoric nefavorabil, Ion Popescu-Gopo este aproape întotdeauna unicul cineast român menţionat în enciclopediile cinematografice. Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce îşi împingea maşina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curtea sa. ^[4]

Moartea sa a însemnat şi sfârşitul animaţiei româneşti clasice, studioul "Animafilm" (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.

[modifică] Aprecieri critice

„Diavolul binefăcător al acestui nobil univers delicat şi tonic, intercalat în forfota timpului şi a existenţei agitate, se cheamă cu numele pământesc de GOPO, celebru şi căutat împrejurul planetei. Filmele acestui român, cu nume derivat din Popescu, a ridicat Popeştii noştri, luaţi până mai deunăzi în răspăr, până la prestigiul mondial. America îi cere Buftei filmele lui, pe nevăzute.^[5]”

(Tudor Arghezi)