Motivaţie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Motivaţia este un „concept fundamental în psihologie şi, în genere în ştiinţele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuinţe, tendinţe, afecte, interese, intenţii, idealuri – care susţin realizarea anumitor acţiuni, fapte, atitudini” [1].
Mobilurile enumerate reprezintă condiţii interne, interpuse între stimulii mediului şi reacţiile organismului, mediind, cerând, întreţinând un comportament sau altul. Motivaţia se restructurează şi se ajustează continuu, în concordanţă cu funcţia psihică pe care o serveşte, incluzând în componenţa sa o multitudine de variabile fiziologice, psihologice şi socio-culturale. Având în vedere acestea, motivaţia apare ca ca factor integrator şi explicativ al celor mai variate fenomene psihosociale: statusuri şi roluri, aspiraţii şi performanţe, relaţii interpersonale, a diverselor fenomene de grup (coeziunea, conformismul, autoritatea, influenţa, prestigiul, etc.).
Motivaţia constituie temeiul comportamentelor şi activităţilor pe care le prestează indivizii în cadrul grupului în funcţie de specificul solicitărilor ce decurg dintr-o categorie sau alta de relaţii funcţionale (relaţii dintre subiect şi sarcinile activităţii). În cazul relaţiilor de muncă, problema motivaţiei se pune în legătură cu sensul şi raţiunea atribuită de individ rolului său profesional. În funcţie de modul în care se realizează valorizarea socială a muncii (felul cum este privită, înţeleasă şi practicată munca) şi de contextul social, se realizează şi motivaţia celui care munceşte. Motivaţia se bazează pe trebuinţe, acestea fiind substratul cauzal imediat al celor mai diferite activităţi şi comportamente interumane. Motivul nu apare ca derivat al unei trebuinţe singulare, ci ca expresie a modului în care acestea interacţionează în sistem. Forma cea mai înaltă a motivaţiei este motivaţia internă, care apare atunci când rolul profesional cu care interacţionează subiectul devine el însuşi o necesitate. O astfel de motivaţie condensează în sine trebuinţa de activitate a subiectului, valorizarea socială pozitivă a activităţii acestuia şi conştientizarea importanţei sociale a activităţii desfăşurate.
Modificările apărute în cadrul sistemului de trebuinţe al individului influenţează profund gradul de motivare al acestuia; această mişcare e punctată adesea de contradicţii decurgând din dualitatea modului de formare a motivaţiei ca rezultat al sistemului de trebuinţe individuale şi a dependenţei de succesiunea gradelor de angajare în lucru al fiecărui nivel de trebuinţe.
Având în vedere dinamica sistemului trebuinţelor individului, motivaţia ne permite să înţelegem o serie de fenomene psihosociale deosebit de semnificative sub aspect practic, ca de exemplu: alegerea profesiei, integrarea în muncă, evoluţia socio-profesională a individului. Între motivaţie, activitate şi conduită se instituie un ciclu funcţional care, pentru cazurile menţionate, ar avea următoarea componenţă: alegerea profesiunii în funcţie de cea mai puternică trebuinţă nesatisfăcută în contextul respectiv; exercitarea profesiunii alese; satisfacerea trebuinţei iniţiale care, treptat, încetează să-l mai motiveze pe individ; intrarea în funcţiune a noi trebuinţe, care fie se creează în decursul exercitării profesiei, fie existau anterior şi sunt reactualizate. Procesul continuă, soldându-se finalmente cu legarea tot mai strânsă a individului de profesie; există, însă, şi posibilitatea ca datorită stagnării sau regresiunii în plan motivaţional să apară efecte contrare: insatisfacţie, slabă integrare, tendinţa de părăsire a locului de muncă.
Cercetările practice au evidenţiat faptul că la nivelul grupului, trebuinţele şi motivaţiile individuale se subordonează în mai mare sau mai mică măsură trebuinţelor de grup, indivizii tinzând să-şi plaseze aspiraţiile şi performanţele în jurul mediei grupului, care exercită o influenţă normativă, reglatorie.
[modifică] Note
- ↑ Dicţionar de psihologie socială, Bucureşti, 1980, pag. 148
