Pax Romana

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pax Romana (Pacea romană) a fost o realitate istorică (un mod stabil de organizare a vieţii sociale), un sistem de ordine internaţională şi a devenit în timp un model de structurare a raporturilor politico-militare pe spaţii geo-politice largi. Ca şi Imperiul, Pax Romana era considerată un concept politic caracterizat de universalitate şi a cărui valoare depăşea frontierele propriu-zise ale statului roman.

Pax Romana însemna în primul rând, ordine şi eficienţă politico-administrativă. Imperiul era astfel divizat în provincii senatoriale (în interior) sau în cele care depindeau direct de împărat (la frontierele constant în război). Teritorii vaste au fost urbanizate şi integrate în circuitul civilizaţiei, valorile locale fiind acceptate de romani în virtutea pragmatismului lor politic unanim recunoscut; dreptul roman a introdus în concepţia europeană ideile de drept scris, separat de religie şi „moderator“ între indivizi şi între persoane şi bunuri.

Pacea internă corespundea unei situaţii economice înfloritoare şi unui relativ echilibru social. Pe lângă ordinele senatorial şi ecvestru, Imperiul s-a bazat şi pe o puternică „clasă mijlocie“ alcătuită din: negustori, comercianţi, funcţionari, proprietari agricoli mici şi mijlocii. Numărul sclavilor a scăzut considerabil, dar a sporit cel al fermierilor şi coloniilor, alte elemente de susţinere a Imperiului prin contribuţii fiscale, de muncă şi militare.

În exterior, Imperiul a afişat, iniţial, o politică de expansiune accelerată, până la Hadrianus, în primele decenii ale secolului al II-lea d.Hr. Maxima extindere teritorială s-a atins sub Traianus, când s-au conştientizat definitiv şi cele trei ameninţări de la frontiere: germanii, dacii şi parţii (În Europa de Vest, Centrală li de Est şi în Orientul Apropiat); tot cam în aceeaşi perioadă s-a cristalizat şi concepţia „frontierelor naturale“ (Rin, Dunăre, Eufrat), sprijinite pe fluvii şi munţi şi întărite prin sistemul limesurilor. Din secolul al II-lea d.Gr. Roma a optat pentru strategie conservării câştigurilor obţinute şi o defensivă activă la frontiere; structura de state şi triburi barbare aliate sau „satelite“ (Armenia, de pildă) sprijinea acţiunea şi redresarea temporară din secolul al IV-lea d.Hr. Imperiul de Apus şi în cele din urmă căpeteniile lor s-au substituit autorităţii imperiale, Roma rămânând totuşi o capitală a creştinătăţii şi un izvor de autoritate religios-politică.

Pax Romana exprima şi existenţa unei unităţi a sistemului de valori politice şi cultural-religioase în Imperiu. Prin asimilarea valorilor neromane, combinate cu romanizarea populaţiilor cucerite, statul multietnic cu centruş în Mediterana a forjat unitatea spirituală a zeci de milioane de oameni. Un aport esenţial în acest proces l-au avut şcoala, administraţia şi armata. Legislaţia, la rândul ei, a uniformizat comportamentul juridic al locuitorilor Imperiului şi a justificat concentrarea puterii în mâinile monarhilor din Roma şi Constantinopol; această legislaţie a stimulat voinţa supuşilor de a fi cetăţeni romani - ca şi mândria lor - şi a favorizat ataşamentul faţă de statul roman şi patria comună. Prin romanizarea unor popoare italice, celtice, tracice, ilire - inclusiv a geto-dacilor - s-a obţinut o omogenizare etno-culturală a Imperiului (cu excepţia Orientului), proces cu urmări decisive în apariţia popoarelor romanice moderne.

Împăraţii, asistaţi de legişti, au patronat apariţia şi dezvoltarea ideologiei imperiale, propulsând la loc de cinste conceptul de Pax Romana (pace, ordine, civilizaţie, prosperitate, respectul persoanei şi proprietăţii, toate opuse haosului, „barbariei“ şi nesfârşitului război). Ei sunt garanţii păcii. La Roma s-a ridicat un mare altar al păcii auguste (Ara Pacis Augustae), reprodus şi pe monede; cultul păcii se celebra împreună cu altele oficiale, de două ori pe an.

Pacea romană, asociată personalităţii împăratului şi strălucirii Romei Eterne, a fost şi un subiect predilect al artei oficiale. Comenzile de stat şi cele ale particularilor (mecenatul, de la Mecena, un apropiat al lui Augustus) au transformat Roma (un milion locuitori) într-un impresionant centru arhitectural, emanând forţă şi perenitate: Casa de Aur (palatul lui Nero), edificiile Capitoliului, Mausoleul lui Augustus, Circus Maximus, Colloseumul, Forul lui Traianus, Columnele lui Traianus şi Marcus Aurelius. După modelul său se vor înălţa construcţii impunătoare la Constantinopol, Sirmium, Nicomedia, Salonic etc.