Rezistenţa la antibiotice
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Rezistenţa la antibiotice este capacitatea naturală sau dobândită a unui microorganism de a rezista efectelor unuia sau mai multor antibiotice. Deşi acesată noţiune este folosită şi referitor la rezistenţa naturală -capacitatea intrinsecă a unor bacterii de a rezista la anumite antibiotice- de o mai mare importanţă clinică şi ştiinţifică este rezistenţa dobândită.
Rezistenţa la antibiotice poate să apară prin selecţie naturală sau prin mutaţii (sub efectul factorilor de mediu mutageni sau prin erori necorectate în procesul de replicare a ADN). Odată apărută rezistenţa la antibiotice, gena codificând acest caracter se poate răspândi la alte celule prin transfer de plasmide. O bacterie poate purta simultan mai multe gene de rezistenţă la antibiotice, fiind numită în acest caz multirezistentă.
Rezistenţa la antibiotice poate fi indusă unui microorganism şi pe cale artificală, prin tehnici de transformare (introducerea în celulă de material genetic străin şi exprimarea caracterelor codificate). Această metodă este utilă în inginerie genetică şi în biotehnologie pentru selectarea bacteriilor care poartă un anumit caracter adiţional, transmis împreună cu gena de rezistenţă.
[modifică] Cauze
Apariţia rezistenţei la antibiotice este un fenomen evolutiv, cauzat de presiunea selectivă a factorilor de mediu. Antibioticele reprezintă un factor de selecţie, iar bacteriile care suferă o mutaţie benefică (apariţia rezistenţei la antibiotic) vor supravieţui şi -posibil- vor transmite aceste caractere descendenţilor. Utilizarea din ce în ce mai frecventă a antibioticelor în tratamentul infecţiilor a avut ca efect apariţia unui număr tot mai mare de tulpini bacteriene rezistente la un număr tot mai mare de antibiotice.
[modifică] Mecanisme
Există mai multe mecanisme prin care acest fenomen se poate manifesta:
- Inactivarea sau distrugerea antibioticului - de exemplu inactivarea Penicilinei prin producerea unor enzime (beta-lactamaze) care rup o legătură beta-lactamică din molecula acesteia
- Modificarea ţintei (locului de legare a antibioticului) asftel încât molecula antibioticului să nu mai poată reacţiona cu componentele celulare - de exemplu ribozomi sau enzime implicate în sinteza peretelui bacterian
- Modificarea căilor metabolice la nivelul cărora acţionează antibioticele - cazul unor bacterii rezistente la sulfamide, care în loc să sintetizeze acidul folic pornind de la acid para-aminobenzoic, folosesc acid folic preformat, ca celulele mamiferelor.
- Inhibarea pătruderii antibioticului în celulă - de exemplu mecanismul de rezistenţă a E. coli la macrolide
- Eliminarea antibioticului (efluxul activ) - observat la unele specii de E. coli şi S. aureus.
Rezultatul firesc al descoperirii acestui fenomen a fost continua căutare de antibiotice noi, capabile să inactiveze microorganismele rezistente la antibioticele din deja existente. Totuşi s-a constatat că după un anumit timp de la introducerea unui nou antibiotic de semi-sinteză, sau a unei noi clase de antibiotice, este posibilă aparţia tulpinilor bacteriene rezistente la acestea, tocmai datorită faptului că rezistenţa la antibiotice este un fenomen evolutiv. Printre exemplele continuei evoluţii şi adaptări ale bacteriilor patogene la noile antibiotice se numără tot mai frecventele cazuri de tuberculoză multirezistentă şi de infecţii cu Staphylococcus aureus rezistent la meticilină (Methicillin-resistant Staphylococcus aureus).
