Sticlă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cuprins |
[modifică] Generalităţi
În forma sa pură, sticla este un material transparent, durabil, inert şi inactiv biologic. Sticla comună este făcută din bioxid de siliciu (SiO2) (nisip) prin ardere la temperaturi înalte în amestec cu anumite substanţe (vezi mai jos).
[modifică] Primele forme de sticlă
Pliniu menţionează în Istoria naturală o poveste despre descoperirea sticlei. Pe scurt, un grup de marinari fenicieni de pe un vas ce transporta sodă a venit la ţărm spre a face focul. Plaja întinsă era plină de nisip, dar nici un bolovan pentru a ţine vasul la foc. Marinarilor le-a venit ideea de a folosi câţiva bulgări de sodă de pe corabie. Şi au făcut focul, pregătindu-şi mâncarea şi apoi dormind. Dimineaţă, scormonind din întâmplare prin cenuşa focului, un marinar a găsit câteva pietricele lucioase, care nu semănau cu nici un material obişnuit. Erau bucăţele de sticlă.
Întâmplarea a fost verificată de oamenii de ştiinţă, care au dovedit că focul făcut pe plajă, chiar şi pe bază de cărbune, nu poate duce la temperaturi suficient de mari pentru producerea topirii nisipului (prima condiţie pentru apariţia sticlei). Povestea lui Pliniu a fost catalogată ca fiind falsă. Acest lucru este însă greşit. Indiferent dacă povestea cu bulgării de sodă este sau nu adevărată, pe plajele şi deşerturile nisipoase din zonele bântuite de furtuni cu trăznete se găsesc destul de frecvent forme de sticlă naturală, formată de temperatura ridicată a trăznetului. În anumite locuri din SUA (eg Florida sau California) acestea se comercializează, fiind vândute turiştilor fie în formele ciudate naturale fi cu anumite prelucrări.
Sticla naturală, creată de lovitura trăznetului, este prima formă de sticlă cunoscută de om.
Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat însă în Egiptul antic. Aici s-a descoperit faptul că, acoperind pereţii unui vas din lut cu un amestec de nisip umed şi sodă, la ardere acesta se transforma în smalţ, adică într-o peliculă subţire de sticlă. Ulterior amestecul din care se obţinea smalţul a fost îmbogăţit cu var, acesta devenind un element de primă importanţă în producerea sticlei. Prin intermediul altor adaosuri (ca fier, cupru, mangan etc), egiptenii au obţinut smalţ de mai multe culori (albastru, galben, violet, prupuriu etc). Ulterior s-au obţinut din amestecul ce producea smalţul, odată ars în cantităţi mai mari decât subţirea pojghiţă de pe un vas, bulgăraşi de smalţ sau sticlă. Astfel au apărut primele obiecte făcute din sticlă - mărgelele. Se apreciază că cele mai vechi mărgele din sticlă au cca. 5000-6000 ani vechime.
În urmă cu cca. 3000 de ani se ajunsese deja, de la mărgelele de sticlă iniţiale, la felurite obiecte din sticlă, de mici dimensiuni în imensa lor majoritate: flacoane pentru parfumuri, cupe pentru băut, vase pentru îmbălsămare etc.
Trebuie subliniat că în toată această epocă sticla produsă de egipteni era opacă! Din amestecul simplu (fără adaosuri) se obţinea o sticlă verde-maronie, asemănătoare ca aspect cu zahărul ars din zilele noastre. Pentru obţinerea unei sticle transparente era nevoie de o temperatură de minimum 1500 grade Celsius, ce nu puteau fi obţinute cu tehnologia egipteană.
Realizarea vaselor din sticlă se făcea cu mare greutate. La capătul unei vergele de fier se fixa un amestec de lut şi nisip, de forma dorită. Sticla fierbinte, vâscoasă, se turna pe o masă din piatră şi se întindea cu altă vergea din fier. Apoi meşterul sticlar răsucea bila, făcând sticla văscoasă să se lipească de ea, luând forma dorită. Procesul tehnologic era greu şi periculos, iar preţul sticlei apropiat de cel al pietrelor preţioase.
[modifică] Sticla romană
Romanii au preluat de la egipteni tehnologia producerii sticlei. Dar, ca în multe alte domenii, au perfecţionat spectaculos tehnologia iniţială. În sec. I d.Hr., un meşter roman anonim a înlocuit vergeaua metalică printr-o ţeavă metalică, având la capătul dinspre meşter un muştiuc din lemn, care ferea omul de temperatura înaltă a ţevii. Adunând la capătul metalic o bilă din sticlă lichidă şi suflând, se obţinea o bulă din sticlă ce putea fi apoi uşor modelată.
Această tehnologie nouă a fost făcută posibilă şi de cuptoarele avansate ale romanilor, care permiteau atingerea unor temperaturi mai înalte şi obţinerea, în locul sticlei vâscoase a egiptenilor - imposibil de prelucrat prin suflare - a unei sticle aproape lichide.
Sticla romană comună, de culoare verzuie (opacă) a început să fie folosită tot mai mult. Era întrebuinţată pentru cupe şi pocale, pentru vase de apă, ulei, vin, parfum etc, pentru biberoane şi alte obiecte practice.
Sticla romană scumpă era obţinută din nisipuri albe, foarte pure, fiind incoloră şi translucidă (încă nu transparentă!). Era folosită pentru veselă, bibelouri, podoabe şi ornamente preţioase. Alături de aceste culori fundamentale, meşterii romani au izbutit a face nenumărate alte varietăţi de sticlă, de la cele ce păreau a fi piatră preţioasă (smarald, safir, opal, peruzea, rubin) până la cele care imitau lemnul sau fructele (ca formă şi culoare). În această epocă apare şi ornamentarea cu aplicaţii din sticlă, ca şi folosirea formelor sau matriţelor pentru prelucrări complexe (vase care imitau chipuri sau reprezentau scene de luptă etc). De asemenea se realizează primele fire din sticlă, destinate în special colierelor şi altor podoabe feminine. Un produs roman din sticlă a cărui tehnologie nu a fost lămurită este butoiul din sticlă. Acestea erau de mari dimensiuni, putând cuprinde chiar şi un adult, iar felul în care au fost suflate nu este încă lămurit (se fac felurite presupuneri, dar nu există siguranţă). Prin acest mister butoiul din sticlă se înscrie pe o listă a produselor romane din sticlă alături de care stau cupele murrhine şi diatretele. Cupele murrhine erau mult, mult mai scumpe decât aurul, cele mai ieftine valorând una preţul a zeci de sclavi! Erau mici, fără ornamente, dar aveau străluciri uluitoare, în mii de scânteieri multicolore. Pentru un singur vas de acest fel Nero a dat nu mai puţin de şaptezeci de talanţi (echivalentul a trei sute de sclavi tineri, puternici). Tehnica exactă de producere nu se cunoaşte, ci doar unele elemente tehnice. La fel de scumpe şi misterioase sunt diatretele. Acestea erau un fel de vase din sticlă duble, cu o cupă în interior şi o dantelă de sticlă în exterior. Această dantelă nu atingea cupa interioară, permiţând ţinerea ori consumarea unor băuturi fierbinţi fără pericol de ardere (pentru mână). Altă formă de utilizare a sticlei în care romanii au dovedit un mare talent a fost mozaicul. Realizate fie din ceramică ori piatră smălţuită, fie integral din sticlă, mozaicurile romane au rămas până astăzi un exemplu concludent de măiestrie şi rafinament artistic. Se cuvine a menţiona în final aşa-numitele vase de Portland, ca vasul Audgio şi vasul lui Alexandru Sever. Ele erau lucrate în două straturi, primul de un albastru deosebit de frumos iar al doilea, mult mai subţire, din sticlă albă ca laptele. Odată izbutită realizarea vasului - deosebit de dificilă - urma partea cea mai grea: gravarea. Aceasta se realiza prin zgârierea sticlei albe cu diamant, adâncirea treptată a zgârieturilor şi desprinderea sticlei albe fărâmă cu fărâmă. Orice greşeală distrugea vasul. Cu toate inovaţiile lor romanii nu au izbutit însă a obţine sticlă transparentă (ci doar translucidă) şi ca urmare nici geamul, nici oglinda din sticlă.
[modifică] Sticla de Murano
În laguna veneţiană, la 2 km de coastă, se află Insula Murano. Populaţia este de cca. 5000 locuitori. În acest mic orăşel (în România echivalentul unei comune mai mari) s-a dezvoltat înaintea perioadei moderne o industrie a sticlei devenită celebră.
Ca parte a Republicii Veneţiene Insula Murano se bucura de o anume autonomie internă. Nu doar că avea propriul cod de legi şi propriul Sfat suprem, ci chiar şi monedă proprie şi un ambasador la Veneţia.
Demn de observat este faptul că atunci când un om de rând izbutea să devină meşter sticlar era înnobilat şi înscris în Cartea de aur a insulei. Meşterii sticlari din Murano erau consideraţi egalii celor mai nobile familii din Veneţia. Pe de altă parte, ei erau urmăriţi în permanenţă de poliţia veneţiană şi supuşi unei legi severe, care interzicea părăsirea insulei şi mai ales a domeniilor veneţiene. Unele dintre prevederi sunau astfel:
"Dacă vreun lucrător sau meşter sticlar va înstrăina arta sa din Veneţia în dauna republicii, i se va trimite ordin să se întoarcă în ţară. Dacă nu se va supune acestui ordin, vor fi aruncate în închisoare persoanele lui cele mai apropiate, pentru ca prin aceasta să fie silit să se întoarcă. Dacă nu va abandona totuşi hotărârea de a rămâne în străinătate, se va trimite după el o persoană însărcinată cu misiunea de a-l ucide.
Această duritate îngrozitoare, care mergea până la întemniţare şi asasini plătiţi, avea o justificare serioasă: preţul unui vas de Murano era gigantic. Iar pierderea unui asemenea privilegiu economic însemna o lovitură foarte grea pentru Veneţia, o ţară în general lipsită de resurse interne.
Sticla de Murano se făcea după reţete secrete, la care se adăuga o măiestrie unică a prelucrării sticlei obţinute. Astazi este un tip de sticla de proasta calitate. Va recomandam sa nu o alegeti.
[modifică] De la lux la practic: sticla englezească... şi germană
Dacă veneţienii făceau la Murano obiecte din sticlă de foarte mare valoare, în schimb epoca modernă a deschis calea către industria sticlăriei în sensul propriu al cuvântului.
Primele încercări le-au făcut englezii. Ei au introdus cărbunele în procesul de producţie al sticlei şi au dezvoltat o industrie în care calitatea consta mai ales în rezistenţă şi aplicabilitate practică, frumuseţea fiind o problemă secundară.
Ca o paranteză, putem spune că unele încercări de preluare a metodelor englezeşti au fost făcut în sec. XVII şi de germani. Aceştia însă, sub influenţa mai mare a Veneţiei, nu au rezistat tentaţiei de a crea tot felul de obiecte originale din sticlă, cu o fantezie demnă de un neam latin. Printre acestea cele mai răspândite au fost paharele kutrofle şi respectiv "paharul de pedeapsă". Primele necesitau multă răbdare, vinul curgând din ele picătură cu picătură, dar cu un şuierat ascuţit, ca al berzei. "Paharul de pedeapsă" avea forma unei ciuperci răsturnate, şi din el se putea bea tot numai picătură cu picătură, dar pe deasupra rotind tot timpul "ciuperca".
Introducerea cărbunelui în producerea sticlei s-a făcut de către englezi din necesitate: lipsea lemnul folosit în alte fabrici de sticlă din lume. Procedeul Talwell de ardere a cărbunelui (1618) a făcut ca sticla să fie obţinută dintr-o singură ardere, nu din două, ca mai înainte. Totuşi temperatura maximă a cuptorului era sub 1300 grade Celsius, iar eficienţa scăzută.
După cca. 200 de ani un german, Friederic Siemens, a realizat ceea ce a fost ulterior cunoscut drept Cuptorul Siemens: un cuptor cu recuperator de căldură. Bazat nu pe cărbune, ci pe gaz, acesta folosea aerul fierbinte eliminat de cuptor pentru a preîncălzi aerul şi gazul înainte de ardere.
A fost de ajuns să apară şi cuptorul cu vană, pentru a se deschide calea industriei moderne a sticlăriei, iar sticla să devină, cu toată nobleţea sa, din obiect de lux, obiect practic, de largă întrebuinţare. In zilele noastre acest tip de sticla este alees mai cu seama de cei bogati.
