Tabu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Tabú (polin. ta -sacru, bu - foarte mult) este un termen religios originar din Melanesia şi Polinesia (introdus în Europa de exploratorul James Cook), însemnând interdicţie absolută cu caracter sacral, referitoare la comportamentul, limbajul, activităţile şi relaţiile oamenilor şi impusă, în societăţile totemice, de căpeteniile tribale (şamani sau şefi militari).

Cuprins 1 Direcţii în definirea termenului 2 Forme şi denumiri 3 Note 4 Vezi şi

[modifică] Direcţii în definirea termenului

La începutul secolul XX s-au deosebit două direcţii în definirea noţiunii tabu. Pentru sociologul Émile Durkheim, tabu era un ansamblu de interdicţii rituale care au scopul de a preveni efectele primejdioase ale unei contagiuni magice, împiedicând orice contact între un lucru sau o categorie de lucruri unde se presupune că se află un principiu supranatural şi altele care nu au caracter sau nu îl au în acelaşi grad.^[1]

Pentru părintele psihanalizei Sigmund Freud, tabu era expresia exterioară a poziţiei ambivalente în raporturile oamenilor cu liderii unui grup, în care se ciocneşte ura inconştientă faţă de şef cu interdicţia conştientă, de aici rezultând o situaţiea de compromis, analoagă nevrozei, şi astfel raportul ambivalent transferându-se asupra substitutului şefului, adică asupra animalului totemic.^[2]

Victor Kernbach, pe de altă parte, considera că orice tabu e mai complex în realitatea vie a societăţilor totemice şi că acesta nu poate fi atribuit ca atare societăţilor civilizate. Astfel, interdicţiile prin sacralizare din cadrul unor religii evoluate nu sunt forme propriu-zise de tabu, ci numai elemente de cult cu o strctură juridică mai densă. Acesta subliniază că în termenul "tabu" se cuprind de fapt două noţiuni: "sacru" şi "profan". În linii mari, tabuarea urmăreşte în toate religiile sau formele sociale sacralizate (deşi uneori complet laice) mai ales 4 scopuri:

• 1) asigurarea secretului sacerdotal de iniţiere şi finalitate;
• 2) apărarea, prin certificarea inviolabilităţii persoanei, a preoţilor, căpeteniilor, monahilor, de surprizele oricărui conflict cu supuşii;
• 3) apărarea unor obiecte şi tradiţii atribuite revelaţiei primordiale;
• 4) apărarea populaţiei de pericole reale (boli, accidente, otrăviri prin imprudenţă, excese), salvarea de stârpire a unor specii utile de animale şi plante, veghea bunei desfăşurări a unor fenomene naturale (de exemplu, procreaţia, de unde tabuarea impurificării periodice a femeii), echilibrul moral al societăţii.^[3]

Antropologii^[4] consideră tabuul o parte din sistemul general al controlului social, de unde rezultă că orice tabu, chiar unul iraţional sau absurd, e învestit cu funcţia reglementării vieţii colective. Practicarea tabuului pare într-adevăr un sistem prejuridic. Astfel, de pildă, ciuccii nord-siberieni aveau câteva tabuuri deosebit de interesante: a nu se face iarna focul cu lemn de arbore, a nu trăi mai mult de 5 ani pe alte meleaguri, a nu face foc în barcă, a nu se folosi foc străin.

[modifică] Forme şi denumiri

Numită tabú în Polineasia, tambú în Melanesia, fadi în Madagascar^[5], wakan în America de Nord (tribul dakota), noţiunea era cunoascută şi în religiile antice: herem la evrei, sacer (sacru) la romani (existând perioade de interdicţie religioasă ferie). Instituirea unui tabu diferă de la o zonă la alta: se face de obicei în cadrul unui ritual magic (în Polinesia prin proclamare); la multe populaţii primitive, un tabu este transmisibil, dar poate fi şi abrogat. În unele zone, sacralitatea şefului de trib poate institui tabuarea prin contactul trupului său cu fiinţele sau lucrurile din jur: în Tahiti, căpetenia insulei se lasă purtată de hamali speciali, căci atingând pământul, l-ar fi tabuat, oprind accesul supuşilor pe orice teren pe care trecea.

Încălcarea unui tabu atrage sancţiuni: directe, adică fireşti, sau indirecte, adică sociale. Primele pot să apară spontan, divinitatea pedepsind ocult nerespectarea interdicţiei, ca printr-o lege acţionând de la sine, celelalte depind de intervenţia zeului, a unui spirit sau chiar a şamanului ori preotului, întrucât o încălcare de tabu deschide cale primejdiilor, culpabilul devenind el însuşi sursă de pericole, e tabuat el însuşi. La multe populaţii, violarea unui tabu, chiar involuntară, e pedepsită uneori cu moartea.

Unele forme de tabu sunt enigmatice: în Egipt de exemplu se stabilise interdicţia atingerii vreunui obiect de fier. Există şi alte tabuuri greu de explicat pentru omul civilizat: populaţia din insulele Celebes îşi interzice să lucreze în casă pe vreme de ploaie. Însă societăţiile primitive sunt foarte receptive la oricare tabu nou, de exemplu, când misionarii creştini le-au comunicat eschimoşilor că nu se poate lucra duminica, eschimoşii au mărturisit cu părere de rău că nu ştiuseră de acest tabu şi că deci numai aşa se explică o serie de insuccese la vânătoare şi pescuit, iar în consecinţă au respectat ziua de repaus duminical mai riguros decât misionarii înşişi.

[modifică] Note

1. ↑ Émile Durkheim, Les Formes élémentaires de la vie religieuse, Paris, 1912
2. ↑ Freud, Sigmund, Totem und Tabú, Leipzig, 1913
3. ↑ Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1983
4. ↑ A. R. Radcliffe-Brown, Tabu, Cambridge, 1940
5. ↑ A. van Gennep, Tabu et Totémisme á Madagascar, Paris, 1904

[modifică] Vezi şi

Sacrul şi Profanul, Mircea Eliade