Al doilea conciliu de la Niceea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Al doilea conciliu de la Niceea a fost cel de-al VII-lea conciliu (sinod) ecumenic. A fost ţinut în anul 787. A fost convocat de către împărăteasa Irina, care a acţionat ca regentă în numele fiului ei Constantin al VI-lea, pe atunci minor, fiind iniţiat de de patriarhul Paul al IV-lea al Constantinopolului şi de succesorul lui, patriarhul Tarasie, având ca scop corectarea ereziei iconoclaştilor, printre care se numărau şi împăraţii Leon al III-lea şi Constantin al V-lea.
Erezia susţinută de iconoclaşti şi combătută de cei 263 de episcopi adunaţi la sinod a fost aceea că Isus Cristos nu poate fi reprezentat în icoane, concepţie care se baza pe faptul că se nega natura umană a Fiului reprezentat în icoane. În locul ei a fost adoptată doctrina privind cultul imaginilor sacre, aşa cum a fost explicată în scrisoarea papei Adrian I, al cărui text a fost citit la sinod.
În urma acceptării cultului icoanelor s-au formulat patru anateme împotriva celor care nu recunosc că Isus Cristos poate fi reprezentat în umanitatea lui, nu acceptă reprezentarea în artă a sceneloe evanghelice, nu salută astfel de reprezentări prin ridicarea în picioare şi resping orice tradiţie scrisă sau nescrisă a bisericii.
Tot la acest sinod s-a dezbătut şi problema intervenţiei sfinţilor.
Sinodul a formulat şi 22 de canoane (necesitatea cunoaşterii în profunzime a psaltirii de către episcopi, obligativitatea ca fiecare biserică să posede moaşte ale sfinţilor, necesitatea de a se îndepărta cărţile în care se critică cultul icoanelor, obligativitatea ca fiecare biserică să aibă un administrator, interzicerea purtării podoabelor de către preoţi, reafirmarea unor canoane mai vechi, etc.).
