Al o sută unulea kilometru

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

După eliberarea din Gulag, drepturile foştilor condamnaţi erau în continuare restrânse pentru o lungă perioadă de timp. În locul unui document de identitate obişnuit, ei primeau un act temporar, un aşa "bilet de lup" (волчий билет – "volchi bilet"), care-i condamnau practic la exil intern, deoarece le interzicea dreptul de a se stabili la mai puţin de 100 de kilometri de oraşele mari. În felul acesta au apărut comunităţi stabilite la 101 kilometri depărtare de oraşe.

De-a lungul şi de-a latul întregii Uniunii Sovietice, au apărut astfel de aşezări. Unele dintre ele au fost redenumite, altele mai sunt cunoscute ca "Сто пе́рвый киломе́тр", "Sto pervîi kilometr" (Cel de-al 101-lea kilometru). De cele mai multe ori, asemenea nume erau date unor staţii secundare de cale ferată din zonele rurale, în locuri unde nu existau sate care să dea un nume acelor staţii, dar care erau destinaţii pentru un mare număr de călători. De asemenea, era cazul şi a zonelor caselor de vacanţă – "dacea" – sau a uzinelor secrete. Au existat în mod obişnuit nume precum "Al 17-lea km", "Al 45-lea km".

Acestă limită a fost introdusă în 1933, în timpul acţiunii de "paşportizare" a populaţiei, în timpul căreia oamenii care nu aveau ocupaţii "acceptabile" erau opriţi să intre în Moscova, Leningrad şi alte câteva oraşe cu regim special ("режимный город").

Câteodată, comunităţile celui de-al 101-lea kilometru aveau statutul uni exil "uşor". De exemplu, în vara anului 1980, înaintea începerii Jocurile Olimpice de la Moscova, mii de indivizi aparţinând unor categorii considerate "de risc", (dizidenţi, persoane fără adăpost, crminali, prostituate, etc.), au fost forţate de KGB să părăsească oraşele gazdă ale întrecerilor internaţionale. În unele dintre cazuri, aceste persoane au fost arestate, iar în alte cazuri aşezarea într-o localitate aflata la mai mult de 100 de kilometri a fost o condiţie pentru evitarea arestării.

O faţetă curioasă a acestei practici poliţieneşti a apărut în Belarus în perioada perestroicii. Participanţii la întruniri sau demonstraţii neaprobate erau adunaţi în autobuze, erau transportaţi la aproximativ 25 de kilometri depărtare de oraşe şi de aici erau lăsaţi să se întoarcă pe jos acasă.

[modifică] Vezi de asemenea

• Propiska