Bonaventura

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sf. Bonaventura pictat de Francisco de Zurbarán

Sfântul Bonaventura (Giovanni Fidanza) (n. 1218, Bagnoregio, Toscana, Italia, d. 15 iulie 1274, Lyon, Franţa) a fost cardinal, filosof, teolog, învăţător (doctor) al Bisericii, sfânt.

Cuprins

1 Viaţa
- 1.1 Bonaventura şi Toma din Aquino
2 Opera
- 2.1 Ediţii
- 2.2 Ediţii în limba română
3 Cult
4 Bibliografie
5 Vezi de asemenea
6 Legături externe

[modifică] Viaţa

S-a născut în jurul anului 1221 la Bagnoregio, în apropiere de Viterbo, în Toscana, primind, la botez, numele de Giovanni. Grav bolnav în copilărie, se spune că ar fi fost vindecat de Sfântul Francisc din Assisi, care i-ar fi dat şi numele de Bonaventura.

În afara numelor părinţilor (Giovanni di Fidanza şi Maria Ritela) nu se ştie foarte mult despre familia sa. Este de asemenea un episod obscur şi motivul schimbării numelui său din Ioan di Fidanza în Bonaventura, explicaţiile date pe parcursul timpului dovedindu-se mai degrabă legende.

În 1235 intră ca student al Universităţii din Paris, la Facultatea de Arte Liberale, apoi în 1243 devine magister in artibus. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Teologie unde preda cel pe care Bonaventura îl va numi „părinte şi profesor”, Alexandru din Hales, intrând şi în Ordinul minoriţilor (Franciscan), ordin care deţinea una din catedrele Facultăţii de Teologie din Paris (cealaltă aparţinând dominicanilor).

În 1248 primeşte licenţa în teologie, devenind astfel Magister regens şi ocupând catedra în locul lui Alexandru din Hales. A continuat să lucreze la facultate şi începând cu 1250 scrie opera sa cea mai întinsă, Comentariul la Cartea Sentinţelor lui Petru Lombardul.

Între 1254 şi 1255 a existat o întrerupere a activităţii universitare a celor două ordine datorită scandalului izbucnit între profesori şi călugări. Mai întâi, Papa Inocenţiu al IV-lea anulează dreptul dominicanilor şi franciscanilor de a preda, apoi Papa Alexandru al IV-lea revine asupra deciziei dar polemica este redeschisă de către Guillaume de Saint Amour, prin lucrarea sa Despre pericolele vremurilor noi (1256), în care acuză cele două ordine de îndepărtare de la doctrina creştină şi de cultivare excesivă a ştiinţelor.

Bonaventura va răspunde cu un tratat intitulat De perfectiones evangelicae („Despre desăvârşirile evanghelice”) şi, probabil în acelaşi an, va scrie Despre reducerea artelor la teologie. În urma unei intervenţii diplomatice a lui Albert cel Mare la curia papală, cele două ordine vor primi din nou dreptul de a preda la Universitatea din Paris, Bonaventura şi Toma din Aquino fiind desemnaţi nominal să ocupe cele două catedre de teologie. Astfel încât, după un an de amânare, cei doi acceptă în 1257 numirea papală.

Totuşi, după primirea titlului de doctor, Bonaventura se va retrage din Universitate şi va alege o viaţă dedicată întăririi ordinului Franciscan (fusese numit şi Ministru general al ordinului) care trecea printr-o criză internă. Ordinul era deja fracţionat în două „partide” numite Spirituales şi Relaxti. Prima facţiune insista asupra respectării în literă a regulamentului ordinului, mai ales a regulii sărăciei, fiind însă influenţată de ideile lui Gioacchino da Fiore din aşa-numita Evangelium aeternum care proclama iminenta coborâre a Sfântului Duh ce avea să înlocuiască legea lui Hristos. A doua facţiune voia să introducă anumite inovaţii în regulamentul ordinului. Bonaventura va lovi în ambele tabere, acuzându-i pe primii de erezie iar celorlalţi oferindu-le o versiune „oficială” a Constituţiei ordinului precum şi o biografie a sfântului Francisc din Assisi (Legenda Maior), scrisă de Bonaventura, care avea să le înlocuiască pe toate celelalte aflate în circulaţie (şi care au fost distruse în 1266).

Bonaventura va călători între diferite mănăstiri în calitate de conducător al ordinului. Discipolii săi parizieni, însă, vor continua să se implice direct în polemica universitară. Bonaventura va încerca să ducă mai departe tradiţia spirituală augustiniană şi cea a Sfântului Anselm, compunând tratatul Itinerarium mentis in Deum („Itinerariul minţii în Dumnezeu”, 1259). Va scrie şi o biografie a Sfântului Francisc din Assisi, numită Legenda maior (1260), care va deveni versiunea oficială a ordinului Franciscan.

Printr-o serie de conferinţe intitulate Despre cele zece precepte (1267) şi Despre cele şapte daruri ale Sfântului Spirit (1268) se va implica personal în cearta pariziană, combătând ideea unităţii intelectului, a eternităţii lumii şi a determinismului astral. Conferinţele sale nu vor viza numai pe Siger din Brabant ci şi pe Toma din Aquino şi pe Albert cel Mare, prin respingerea idealului de recuperare a tradiţiei peripatetice. Cele două serii de conferinţe, alături de tratatele Despre unitatea intelectului împotriva averroiştilor (al Sfântului Toma) şi Despre cincisprezece probleme (al lui Albert cel Mare) se vor afla la originea listei condamnărilor episcopului Tempier din 1270.

În 1273 Bonaventura se implică din nou în polemicile universitare prin rostirea unor Comentarii la Hexameron, după care este ales cardinal.

Papa Grigore al X-lea i-a încredinţat pregătirea listei de probleme şi organizarea Conciliului de la Lyon, la care se dorea reunificarea Bisericilor de Răsărit şi de Apus. De asemenea, la acelaşi conciliu, Bonaventura este însărcinat să discute cu reprezentanţii Constantinopolului pentru a obţine de la aceştia abjurarea actului schismatic. I se datorează, spun unii istorici, faptul că bizantinii au acceptat reunificarea din 1274.

Între timp părăseşte conducerea ordinului (în mai 1274), grav bolnav , iar în luna iulie a aceluiaşi an moare, la numai câteva luni după Toma din Aquino. A fost înmormântat la Lyon şi canonizat în 1482 de către Papa Sixtus al IV-lea, întârzierea datorându-se disensiunilor din sânul ordinului, care au continuat după moartea sa. Condamnarea din 1277 va oferi satisfacţie Franciscanilor prin introducerea, pe listă, şi a câtorva propoziţii tomiste.

[modifică] Bonaventura şi Toma din Aquino

Bonaventura reprezintă un exemplu celebru al conservatorismului augustinian care se opunea aristotelismului din secolul XIII, reprezentat de Albert cel Mare şi Toma, fără a fi un necunoscător al lui Aristotel. Dimpotrivă, se poate spune că, dacă am lua în considerare numărul de trimiteri la Aristotel, Bonaventura l-ar putea concura în mod direct chiar pe Toma. Astfel, Bonaventura a fost călugăr franciscan dar niciodată un adversar pătimaş al dominicanului Toma din Aquino.

Există, de altfel, o îndelungată tradiţie a „comparării” celor doi doctori. Se spune că Toma era analitic în timp ce Bonaventura sintetic, apoi că Toma ar fi fost un „Aristotel creştin” în vreme ce Bonaventura rămâne discipolul autentic al lui Augustin; Toma era profesorul universitar prin excelenţă, Bonaventura predicatorul, că Toma ilumina minţile în vreme ce Bonaventura aprindea inimi. În fine, Toma a fost supranumit „doctorul angelic” iar Bonaventura „doctor serafic” (Papa Leon al XIII-lea l-a numit „Prinţul misticilor”). Se distingea, în orice caz, de majoritatea scolasticilor şi, poate nu întâmplător, unul din comentatorii săi nota că „Bonaventura a fost abandonat de toţi scolasticii cu pietate precară”

[modifică] Opera

Cele mai importante opere ale lui Bonaventura conţin o unitate sistemică autentică, abordând cele mai semnificative probleme filosofice ale Evului Mediu. A lăsat circa 45 lucrări din toate domeniile teologiei şi filosofiei. Pe lângă Toma de Aquino, este cel mai însemnat teolog al Evului Mediu, mai apropiat în gândire de Sf. Augustin de Hipona. Potrivit concepţiei lui, teologia trebuie să ducă la mistică, la experienţa religioasă. Lucrări mai importante:

Commentarii in IV libros Sententiarum Petri Lombardi; (Comentariul la sentinţe), este lucrarea cea mai întinsă, fiind scrisă la cererea superiorilor, când Bonaventura avea numai douăzeci şi şapte de ani. Este o adevărată sumă, în patru cărţi, tratând despre Dumnezeu, despre Trinitate, Creaţie şi cădere, Întrupare şi Înviere, Graţie, Sacramente, Judecata de Apoi, adică întregul câmp al teologiei scolastice.
Quaestiones disputatae de perfertione evangelica;
Breviloquium (compendiu de teologie, scrisă înainte de 1257); este un reumat al Comentariului la Sentinţe, în care toate problemele sunt tratate ca şi consecinţe ale noţiunii de Dumnezeu.
De reductione artium ad theologiam (clasificare sistematică a tuturor ştiinţelor, dintre care teologia este arătată ca fiind cea mai înaltă). Aplicând teoria iluminării divine a cunoaşterii asupra unei taxonomii a ştiinţelor , încearcă să demonstreze că acestea se reduc (sau se „convertesc”) la Teologie ca la un centru natural al lor.
Itinerarium mentis in Deum (principala lucrare de mistică, subsumează lucrurile lui Dumnezeu ca scop final).
Collationes in Hexaemeron.

Bonaventura a lăsat şi lucrări mistice:

De Triplici Via,
Soliloquium,
Lignum vitae,
De sex alis seraphim,
Vitis mystica,
De Perfectione vitae.

Succesul textelor lui Bonaventura a fost enorm. Poate că nici un alt autor medieval nu s-a bucurat de atât de multe cópii, primele cataloage datând din 1282 (Salimbene), 1293 (Henri din Gand), 1305 (Ubertino de Casale), 1327 (Ptolemeu din Lucca), 1368 (Cronica celor XXIV generali), iar în secolul al XV-lea se cunosc nu mai puţin de cincizeci de ediţii.

[modifică] Ediţii

Doctoris Seraphici S. B. Opera omnia, 10 vol., Quaracchi 1882-1902; (Studiul ştiinţific al textelor lui Bonaventura se bazează pe această ediţie a Fraţilor Minori de la Quaracchi).
Opera theologica selecta, 4 vol., 1934-1949. -
Collationes in Hexaemeron, ed. îngrijită de F. M. Delorme, Quaracchi 1934.
Soliloquium de quatuor mentalibus exencitiis. Alleingespräch über die vier geistl. Übungen, hrsg. u. übers. v. Josef Hosse, 1958.
Itineranium mentis in Deum. De reductione antium ad theologiam. Pilgerbuch der Seele zu Gott. Die Zurückführung der Künste auf die Theol. Eingel., übers. u. erl. v. Julian Raup, 1961. - Collationes in Hexaemeron. Das Sechstagewerk. Übers. u. eingel. v. Wilhelm Nyssen, 1964.

[modifică] Ediţii în limba română

Bonaventura, Despre reducerea artelor la teologie, ediţie bilingvă, traducere de Horia Cojocaru, tabel cronologic, note şi comentarii de Alexander Baumgarten, editura Charmides, Bistriţa, 1999.
Bonaventura, Itinerariul minţii în Dumnezeu, traducere, note şi postfaţă de Gh. Vlăduţescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994.

[modifică] Cult

Canonizat de Papa Sixt al IV-lea în 1482.

Declarat învăţător al Bisericii de Papa Sixt al V-lea, în 1588 şi supranumit "învăţătorul serafic" (doctor seraphicus).

Sărbătorit în Biserica Catolică la 15 iulie.

[modifică] Bibliografie

Gilson, Étienne, Filozofia în Evul Mediu, traducere de Ileana Stănescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
Mesaroş, Claudiu , Filosofii cerului. O introducere critică în filosofia medievală, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005.
F. W. Bautz, "Bonaventura", în Biographisch-Bibliographisches Kirchenlexikon I (1990) 679-681.
Liturgia orelor, Arhiepiscopia romano-catolică de Bucureşti 1994, p. 1413.
Schott-Messbuch, Freiburg 1961.

[modifică] Vezi de asemenea

[modifică] Legături externe

Adus de la "http://ro.wikipedia.org../../../b/o/n/Bonaventura.html"