Cont contabil

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cuprins

1 Definire
2 Forma contului
3 Structura contului
4 Operarea conturilor
5 Închiderea conturilor
6 Surse
7 A se mai vedea

[modifică] Definire

Contul contabil este instrumentul cu ajutorul căruia se ţine evidenţa operaţiilor economice. Cu ajutorul contului se urmăreşte operativ existenţa şi mişcarea elementelor patrimoniale. Exprimarea se realizează în etalon bănesc (bani) cu ajutorul cărora se evaluează bunurile, datoriile şi tranzacţiile economice. Prin prisma principiului dublei înregistrări a informaţiilor, contul contabil se prezintă ca o balanţă, sau sub forma literei T, partea stângă purtând numele de Debit, iar partea dreaptă purtând numele de Credit. Într-o parte a contului se înregistrează creşterile iar în cealaltă parte se înregistrează scăderile. Lista conturilor folosite de o entitate se numeste Plan de conturi.

[modifică] Forma contului

În evoluţia sa istorică, contul a îmbrăcat mai multe forme grafice de prezentare. În perioada de început a înregistrării operaţiilor economice s-a folosit "forma aritmetică" a contului. Grafic, sub această formă, contul se prezenta ca un tabel în care creşterile sau scăderile elementului urmărit prin cont erau înscrise cronologic, iar la sfârşitul fiecărei zile se determina existentul. Pornind de la forma aritmetică şi pentru a înlătura dezavantajele acesteia, s-a perfecţionat forma grafică a contului astfel încât să fie posibilă separarea celor două feluri de modificări, mai precis separarea creşterilor de scăderi. În acest scop, s-a conceput o nouă formă grafică a contului, numită forma bilaterală. Grafic, contul se prezintă ca un tabel cu două părţi, asemănător literei ,,T.

Cont Contabil de Activ

Într-o parte a contului se înregistrează creşterile iar în cealaltă parte a contului se înregistrează scăderile. În mod convenţional, s-a stabilit ca în cazul conturilor de active patrimoniale separaţia să se facă de la stânga la dreapta, respectiv în partea stângă a contului se înregistrează existentul şi creşterile iar în partea dreaptă a contului se înregistrează scăderile elementului patrimonial urmărit prin cont. În acest mod se fac înregistrările în conturile de active imobilizate, active circulante şi procese economice sub formă de cheltuieli.

Cont Contabil de Pasiv

În cazul conturilor de surse patrimoniale (pasive) separaţia se face invers, de la dreapta la stânga, respectiv în partea dreaptă a contului se înregistrează existentul şi creşterile iar în partea stângă a contului se înregistrează scăderile elementului patrimonial urmărit prin cont. În acest mod se fac înregistrările în conturile de capitaluri, datorii şi procese economice sub formă de venituri şi provizioane.

[modifică] Structura contului

[modifică] Denumirea contului

Denumirea sau titlul contului reprezintă numele prin care este identificat elementul patrimonial urmărit prin cont. Titlul contului este stabilit în mod unitar de Ministerul Finanţelor Publice şi este obligatoriu pentru toţi agenţii economici. Titlul contului trebuie să fie sugestiv astfel încât să reflecte cât mai exact conţinutul economic al elementului urmărit prin cont. Pe lângă titlu, fiecare cont poate fi identificat cu ajutorul unui simbol numeric alcătuit din trei sau patru cifre.

[modifică] Cele două părţi opuse ale contului

Cele două părţi ale contului au rezultat în urma înregistrării separate a celor două tipuri de mişcări (creşteri şi scăderi). În mod convenţional, partea stângă a contului poartă numele DEBIT, iar partea dreaptă a contului poartă numele CREDIT.

Debitul şi creditul nu au aceeaşi semnificaţie (înţeles) pentru toate conturile; semnificaţia debitului şi creditului trebuie apreciată în funcţie de conţinutul economic al elementului urmărit prin cont. Astfel, în debit se înregistrează existentul şi creşterile pentru conturile de active patrimoniale şi scăderile pentru conturile de surse patrimoniale (pasive). În credit se înregistrează scăderile pentru conturile de active patrimoniale şi existentul şi creşterile pentru conturile de surse patrimoniale. Noţiunile debit şi credit au fost folosite pentru prima dată în contabilitatea în partidă simplă, în perioada dezvoltării capitalului comercial şi se presupune că la originea lor a stat înregistrarea raporturilor juridice dintre debitori şi creditori, predominante în acel timp, comparativ cu înregistrarea în conturi a mişcării mijloacelor materiale şi băneşti.

[modifică] Rulajul sau mişcarea

Rulajul reprezintă totalitatea operaţiunilor înregistrate într-un cont pe parcursul unei perioade de gestiune, în debit sau în credit, ca urmare a creşterilor sau scăderilor determinate de operaţiunile economice. Aceasta înseamnă că la stabilirea rulajului unui cont se face abstracţie de existent. Corespunzător celor două părţi ale conturilor există rulaj debitor şi rulaj creditor.

Rulajul debitor reprezintă totalitatea sumelor înregistrate în partea stângă a contului pe parcursul în perioadei de gestiune.

Rulajul creditor reprezintă totalitatea sumelor înregistrate în partea dreaptă a contului pe parcursul unei perioade de gestiune. A înregistra o sumă în debitul contului înseamnă a debita contul respectiv, iar suma înregistrată poartă numele de sumă debitoare. A înregistra o sumă în creditul contului înseamnă a credita contul respectiv, iar suma înregistrată poartă numele de sumă creditoare.

Semnificaţia debitării sau creditării unui cont trebuie raportată la conţinutul economic al acestuia, respectiv înseamnă creştere sau scădere şi invers.

[modifică] Explicaţia

Explicaţia sumelor înregistrate în cont este necesară pentru a face raportarea la documentul justificativ şi a verifica corectitudinea înregistrărilor efectuate. Explicaţia se poate prezenta în două variante:

explicaţia descriptivă - în acest caz se descrie pe scurt operaţiunea economică precizându-se data, felul şi numărul documentului justificativ.
explicaţia contabilă - în acest caz în dreptul sumei înscrise în cont se precizează denumirea sau simbolul contului utilizat pentru înregistrarea aceleiaşi operaţiuni conform principiului dublei înregistrări.

[modifică] Soldul contului

Soldul reprezintă existentul la un moment dat al elementului pentru care s-a deschis contul. Soldul se stabileşte ca diferenţă între totalul sumelor debitoare şi totalul sumelor creditoare.

Pot să apară trei situaţii:

atunci când totalul sumelor debitoare este mai mare decât totalul sumelor creditoare, contul prezintă sold debitor (SD);
atunci când totalul sumelor creditoare este mai mare decât totalul sumelor debitoare, contul prezintă sold creditor (SC);
atunci când totalul sumelor debitoare este egal cu totalul sumelor creditoare, contul nu are sold şi poartă denumirea de cont ,,soldat sau ,,balansat. La un moment dat un cont nu poate avea decât un singur fel de sold, fie debitor, fie creditor. Conturile balansate nu se înscriu în bilanţ deşi conţinutul lor are o valoare informativă.

Soldul stabilit la sfârşitul unei perioade de gestiune poartă numele de sold final (SF). Acesta apare la începutul perioadei următoare de gestiune drept sold iniţial (SI).

[modifică] Operarea conturilor

Operarea în debitul şi creditul conturilor se face diferit, în funcţie de elementul bilanţier pe care îl reprezintă contul respectiv.

Pentru conturile de activ, în partea stangă (debit) se înregistrează existentul şi creşterile (intrările) iar în partea dreaptă (credit) scăderile (ieşirile).
Pentru conturile de pasiv, în partea dreaptă (credit) se înregistrează existentul şi creşterile (intrările) iar în partea stângă (debit) scăderile (ieşirile).

Operarea în conturi se realizează pe baza documentelor de evidenţă economică.

[modifică] Închiderea conturilor

La sfârşitul unei perioade de gestiune, în vederea întocmirii lucrărilor contabile de sinteză (balanţa de verificare, bilanţul), conturile se închid. Închiderea conturilor se face prin trecerea soldului lor final în partea opusă aceleia din care a provenit, adică în partea cu totalul sumelor mai mic.

Pot să apară două situaţii:

conturile care au sold final debitor (SFD) se închid prin trecerea acestuia în creditul conturilor respective;
conturile care au sold final creditor (SFC) se închid prin trecerea acestuia în debitul conturilor respective.

În ambele situaţii, soldul final se adună la totalul sumelor mai mic; procedând astfel există o cheie privind exactitatea stabilirii soldului. La începutul perioadei următoare de gestiune, conturile se deschid. Deschiderea conturilor se face prin înscrierea soldurilor lor finale din perioada precedentă în aceeaşi parte din care au provenit drept solduri iniţiale (SI).

Documentul în care se reflectă operaţiile din conturi, rulajele şi soldurile, se numeşte fişă de cont pentru operaţii diverse care se întocmeşte manual sau cu ajutorul tehnicii de calcul.