Groapa
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
"Groapa" a apărut în forma ei finală în 1957, după multe modificări şi transcrieri operate de autor.
În 1974, în 1974, Eugen Barbu scria în "Jurnal": "Pe la optsprezece ani, influenţat şi de moda literară care bîntuia pe atunci, imaginam aventuri şi idile consumate pe insule îndepărtate de care nu mai auzisem. Ne aflam în plin război şi se pare că această nevoie de a evada din realitatea înconjurătoare, detestabilă, îsi avea o explicaţie firească. Într-o sîmbătă seara, spre toamnă, într-unul din acele ceasuri cînd simţi că urci pe rînd toate treptele nevăzute ale melancoliei, m-am trezit în faţa unui geam aburit de frizerie prin care se desluşeau umbrele mai multor muşterii. Cineva scrisese cu degetul pe placa de sticlă o invitatie simplă: treci şi te tunde! Prăvălia aceasta mică, cu streaşină ca un cozoroc de şapcă, mai există şi azi, undeva în apropierea şoselei Ştefan cel Mare. Mi se pare că dacă aş mai trece într-o sîmbătă seară pe acolo, aş putea auzi acea pasăre bătrînă, un sticlete cu duh pe care l-am ascultat cu ani în urma, cînd uşa acelei frizerii s-a deschis şi s-a născut ideea de a scrie "Groapa"." Acest fragment apare deseori la începutul cărţii, la secţiunea "Mărturisiri", deşi are sens doar după ce volumul este parcurs.
Şerban Cioculescu: "Dacă s-ar face o anchetă cu privire la cele mai bune romane din literatura noastră, n-aş ezita să înscriu printre ele şi "Groapa" de Eugen Barbu... Ţin să stărui asupra poeziei romanului, care la înîia lui apariţie în volum a ridicat şi obiecţii, necruţîndu-i-se calificarea de "naturalist". Dacă naturalismul lui Zola şi al şcoalei de la Medan s-a caracterizat prin stăruinţă exgaerată asupra instinctelor brutale şi a eredităţii încărcate, precum şi a plăgii alcoolismului, micul univers al "gropii" se individualizează prin pasiuni primitive mai adesea sănătoase şi printr-un plein-airism robust, iar înseşi mizeria şi moartea au altă tonalitate, mai puţin sumbră şi niciodată repulsivă pînă la îngreţoşare (efectul parcă sistematic vizat de epigonii zolişti).. Scrisul lui Eugen Barbu oferă tot felul de surprinderi, dar mai ales concizia rară, frazarea scurtă, sacadată, dialogul concentrat, nervos, veridic."
