Jean Moscopol

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jean Moscopol (n. 26 februarie 1903, Brăila - d. 1980) a fost un cântăreţ român din perioada interbelică.

[modifică] Biografie

Părinţii lui erau greci - mama, Constantinidi, era din Constanţa, iar tatăl, Moscopol, a venit de pe malurile Mării Egee, de la Mesevria, şi s-a stabilit la Brăila, unde a avut o cofetărie, apoi a fost bijutier, ca şi o soră de-a lui. De mic avea uşurinţa de a învăţa. Ştia să cânte la mai multe instrumente, cunoştea bine franceza, italiana, engleza, germana şi greaca. Cursurile primar şi secundar le-a făcut la Brăila, iar liceul l-a terminat la Galaţi.

În anii 1921-22 a fost funcţionar la Agenţia maritimă "M. Embiricos et Co", apoi încă doi ani la Agenţia "P. Macri et Son" din Brăila, iar din 1925 până în 1929 a lucrat la Banca "Chrissoveloni" din Bucureşti.

În timp ce era student la Aeronautică, cineva l-a sfătuit să-şi valorifice talentul muzical şi să facă nişte înregistrări. Din acel moment, muzica a devenit profesia sa. Jean Moscopol nu a fost căsătorit niciodată.

În 1929 a debutat la barul "Zissu", de pe Şerban Vodă. Făcea epigrame pe moment celor de la masă, îi dispunea. A publicat si o carte de epigrame: "101 răutăţi". În perioada aceea a apărut şi în filmul "O noapte furtunoasă", el interpretând rolul şansonetistului care cânta la grădina de vară "Union". Tot atunci a făcut înregistrări pe primele plăci de gramofon şi a debutat la radio.

În 1930 a luat lecţii de muzică, a dat examen şi a fost confirmat ca artist profesionist. H. Nicolaide l-a luat la Teatrul de Revistă "Alhambra", unde a cântat în operetele: "Alhambritta", "Lăsaţi-mă să cânt" şi "Contesa Maritza".

În 1931 a făcut un turneu prin ţară cu Ion Manolescu, actor la Teatrul Naţional. Din acest an a devenit artistul exclusiv al Casei londoneze de discuri "His Master's Voice". De-a lungul anilor, a înregistrat pe discuri de gramofon peste 300 de cântece, de facturi diverse, româneşti şi străine.

În 1932 a plecat la Berlin, unde a imprimat discuri cu orchestre celebre ca Honlgsberg, James Kok, şi a luat lecţii de canto cu profesorul Korst.

După război, concepţiile lui politice fiind în totală contradicţie cu regimul care se instala, nu a acceptat să devină cântăreţul noii puteri de la Bucureşti. Îşi făcuse cunoştinţe în lumea teatrală şi Elvira Popescu, care era la Paris, l-a ajutat să plece din ţară, în 1947, cu acte în regulă. A ajuns întâi in Grecia, apoi în Germania, de unde a mers în Franţa. După scurt timp, a trecut oceanul şi s-a stabilit în America, la New York. În America nu a mai avut aceeaşi carieră strălucitoare ca în România, dar s-a implicat în viaţa comunităţii românilor de la biserica "Sf. Dumitru" din New York, al cărei şef a devenit. După slujbă, organiza întâlnirea românilor din diaspora. Pentru a-şi câştiga existenţa, a avut diferite servicii, ocupaţii nesemnificative pentru cariera lui artistică.

În anii '70, cu sprijinul lui Aristide Buhoiu, directorul ziarului "Universul", a înregistrat o serie de cântece. Lansarea lor s-a facut la Bucureşti, în 1993.

Lui îi aparţin melodi precum "Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă sara?", "Mână, birjar" şi "Tot ce-i românesc nu piere".^[1]

Din cauza atitudini sale vehemente împotriva rusificării ţării după invazia sovietică, regimul comunist a incercat sa-l şteargă din conştiinţa naţională prin marginalizarea lui. Regizorul Stefan Gladin a întâmpinat mari dificultăţi in culegera de informaţii despre artist pentru un film biografic pentru că acestea au fost scoase din arhive in anii '50-'60.