La conac

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

La conac este o operă literară scrisă de Ion Luca Caragiale.

LA CONAC --- I.L.CARAGIALE

Din poeniţă vine domol la vale un călăreţ tânăr în buiestru ţăcănit... N–are de ce să gonească: soarele nu s–a ridicat nici de două suliţe; înainte de nămiez, are să ajungă la conac la Sălcuţa, dincolo de jumătatea drumului... Acolo stă un ceas, să dea grăunţe calului; până la toacă, e–n oraş, la boierul. Gândindu–se la boierul, se pipăie–n sân–legătura cu banii stă bine. A trecut de cotul dealului la câmp deschis. E a doua zi de Sfântul Gheorghe. Ceru–i fără pată cât de slabă în tot largu–i de jur împrejur. La vale, în zare adâncă, sclipeşte undoind aerul dimineţii calde, iar în păduriştea de mesteacăn de pe poala din bătaia soarelui, păsările primăverii se–ngână şi care de care se–ntrec în feluri de glasuri. – Da–ncotro–ncotro, flăcăule? întrebă cineva din urmă pe tânărul călăreţ. Acesta întoarce capul. Din urmă îl ajunge un alt călăreţ. De unde a răsărit omul acesta? fiindcă, tot drumul, tânărul, măcar că şi–a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit: câtă singurătate de dimineaţă pe un drum aşa de căutat întotdeauna! – La vale.., răspunde tânărul. Da dumneata? – Tot la vale. Şi cu vorba asta strângându–şi calul în pulpe, trece alăturea înaintaşului. – Drum bun, flăcăule! – Şi dumitale! – Bine că te–ntâlnii!... Mi–e urât să fiu singur, mai ales la drum. Călătorul după chip şi port e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de cari umblă pân sate după daraveri; un roşcodan grăsuliu, cu faţa vioaie ; cârn şi pistrui ; dar om plăcut la înfăţişare şi tovarăş glumeţ; numai atâta că e saşiu, şi când se uită drept în ochii tânărului, îi face aşa, ca o ameţeală, ca un fel de durere ia apropietura sprâncenelor. Merg ei astfel domol alături în buiestru ţăcănit, vorbind mai de una, mai de alta, şi rămâne lucru hotărât că se opresc împreună la conac pentru o gustare; şi din vorbă–n vorbă, nici nu prind de veste când ajung aci aproape să intre–n Sălcuţa. Cotind la stânga, de după tufişul movilei pe care stă biserica, li se arată, ca la o bătaie de glonţ, coperişul nou de tinichea al turnului strălucind în soare. Tânărul îndeamnă calul ţinând scurt zăbala. Tot aşa şi negustorul. Calul ia vânt. Trecând prin faţa bisericii, flăcăul îşi face cruce. Atunci aude pe tovaroşul, rămas câţiva paşi înapoi, râzând grozav, întoarce capul; tovaroşul, nicăieri... Mare minune!... Unde a putut pieri? A intrat în pământ? Nu... E la han... îl aşteaptă subt umbrar... Flăcăul nu a luat seama că negustorul i–a fost trecut înainte. Fireşte că aşa a trebuit să fie; în pământ n–ar putea intra un călăreţ cu cal cu tot... La conac, tingirile şi căldările clocotesc, grătarele sfârâle, cântă lăutarii, forfoteală şi larmă mare, şi clopote şi clopoţei, pe cari le sună vite şi cai mişcându–şi capetele. Tovarăşii de drum, după ce atârnă de gâtul cailor trăiştile cu grăunţe, se aşază la o masă. Negustorul scoate din geanta lui un şip cu rachiu şi cinsteşte pe tânărul... Bun rachiu!... O căldură plăcută cuprinde măruntaiele, şi ce poftă de mâncare!... Mâncarea e bună şi vinul e bun... Negustorul bea şi–mbie pe tânăr şi tânărul, voinic, se ţine bine; pahar la pahar şi duşcă la duşcă... Încet–încet tovarăşii s–au înfierbântat bine... Dar... le trebuie vin, şi degeaba bat în masă şi strigă; nimeni nu–i aude. E îmbulzeală mare înăuntru în prăvălie şi afară subt umbrar. Pierzându–şi răbdarea, negustorul se scoală de la masă şi merge–n cârciumă. Tânărul stă foarte aprins la locul lui, se şterge de sudoare şi suflă adânc. Celălalt se–ntoarce mânând înainte o fată voinică şi frumoasă, care, cu mânecile cămăşii sumeşe până la subţiori, aduce pe o tavă uscată şi udătură. Ajungând prin îmbulzeală la masă, saşiul se uită lung la tânăr, ba–i mai face şi cu ochiul către fată. Fata lasă tava pe masă şi porneşte. Flăcăul vrea s–o apuce de braţ; ea scapă şi pleacă; el o cheamă–napoi; ea–şi întoarce capul râzând, dă din umeri, parc–ar zice: „acu n–am vreme de jucării!“ şi intră–n prăvălie. Saşiul se uită la flăcău şi iar îi face cu ochiul : „după ea!“ Flăcăul se scoală hotărât drept în picioare şi urmează calea ce i–o arată ochiul tovarăşului... A trecut de mult de nămiez şi încet–încet au plecat, unii câte unii, cărăuşii, negustorii şi drumeţii şi alţii, care la deal, care la vale, şi lăutarii au tăcut şi s–a liniştit de tot şi s–a limpezit locul. La conac a mai rămas prea puţină lume... într–o odaie, aţipesc aşa după masă cei doi tovarăşi, fiecare pe câte un pat... Fata le aduce cafele... Acu nu–i mai e degrabă; poate sta şi de vorbă cu un drumeţ. Negustorul se uită saşiu la fată, se uită saşiu la băiat şi merge să vază ce mai e pe dincolo, pin odaia unde s–au pus nişte orzari să–nvârtească un ştosişor... Acu, ce mai una–alta? Multă vreme nu poate sta de vorbă o fată care are atâta treabă... N–apucă să plece fata, şi roşcovanul intră–napoi. Tânărul s–a culcat de–a binelea... Aş! E vreme de dormit acuma? Trebuie să meargă îndată după tovarăş în odaia d’–alături, unde e pont mare de câştig; orzarii sunt şi mai buni de iubit – joacă şi prost şi gros. – Hai, scoală! Între orzari, cine să fie?– Neica Dincă unchiu, frate bun cu taica flăcăului nostru.Nu stau mult la vorbă ca să înţeleagă unchiul de unde vine şi unde se duce tânărul. Vine de acasă şi se duce la oraş, să plătească boierului câştigul întîrziat, cinzeci de galbeni, pentru sfoara de moşie din Poeniţa, pe care o ţine taică–său în arendă. şi jocul porneşte iar... Tânărul se vâră şi el... şi joacă. – Mă, ţângăule – zice unchiul – ia–ţi calul şi mergi de–ţi caută de treabă!... Ai auzit?... Dar ţângăul se uită în ochiul tovarăşului, care–i stă în faţă, şi se face că n–aude. Merge–nainte şi merge bine: are un noroc nemaipomenit. – Mă, secule! zice unchiul, ţi–e destul... Pleacă!... Aş!... S–a–nserat de tot; nu se mai vede cartea; se aprind luminări. – Mă, băiete! a–nnoptat... Ce faci?... – Lasă–mă, unchiule! – ...Bine! răspunde omul bătrân şi joacă–nainte... Dar jocul e joc şi norocul noroc... începe cartea flăcăului să se schimbe şi să meargă tot d–a–ndăratele... Sudori peste sudori... Tânărul se opreşte şi stă la gânduri, uitîndu–se ca–n gol; dar întâlneşte ochiul tovarăşului, care–i dă o povaţă mai tare decât cea mai tare poruncă... Pune mâna–n sân şi scoate legătura... înainte... Unchiul ridică ochii spre nepot, zâmbind cuminte, şi, fără să mai zică o vorbă, îi apleacă cu multă luare–aminte asupra mesei. E trei după miezul nopţii... S–a dus arenda!... şi două inele şi ceasul!!... S–ar fi dus şi calul şi şaua, dacă unchiul şi orzarii n–ar fi suflat în luminări şi n–ar fi mers să se odihnească... Cine a câştigat?... Cine a ştiut să joace, fireşte: unchiul şi cu unul dintre orzari, tovarăşul lui; alţi doi orzari au pierdut, nu tocmai cât nepotul, adică nu tot ce aveau; dar au pierdut şi ei destul de frumos pe potriva unor negustori nu tocmai tari. Acu, toţi jucătorii dorm, fiecare în odaia lui. S–a–nnoptat de pe la miezul nopţii şi e întuneric adânc. Flăcăul nostru stă pe prispă cu fruntea–ntre mâni, pe când, în picioare, drept, în faţă–i, stă tovarăşul său de drum înecat de gânduri, tânărul ridică fruntea–n sus şi–i pare că vede în întunerecul nopţii strălucind ochiul ciudat care l–a stăpânit toată ziua. – Ce–i de făcut? întreabă. – Dorm toţi butuc, şopteşte cald saşiul... Uşa e scoasă din ţâţâna de jos... Dacă o ridici binişor, poţi intra pe dedesubt; poţi pe urmă s–o descui pe dinăuntru şi să ieşi frumos. Intră încetinel; lasă–te pe vine; mergi pe dibuite la paturi; ascultă bine unde răsuflă, şi trece–le cu basmaua asta pe la nas fiecăruia... O dată să tragă–n suflet din mirosul ăsta, şi nu se mai deşteaptă până la ziuă, să–i tai şi cu ferestrăul. Şi zicând acestea, îi dă basmaua–n mână şi–l împinge pe flăcău încet–încet spre uşe. Băiatul trece basmaua în mâna stângă şi, ştergându–şi sudoarea: – Doamne! Doamne! suspină el şi cu dreapta–şi face cruce. Atunci un hohot straşnic se aude... Flăcăul se–ntoarce–n loc. E beznă–mprejuru–i, şi nicăieri ochiul luminos al tovarăşului. Tânărul se moleşeşte din toate–ncheieturile şi se prăbuşeşte pe prispă... Se face ziuă... – Scoală, mă! aici ai adormit, procopsitule? zice un glas cunoscut. Flăcăul se trezeşte buimăcit. Unchiul îl cheamă în odaie; nepotul ascultă d–abia târându–se pe picioare. – Cât ai pierdut, mă? – ...Tot. – Cât tot? – Ce–am avut eu... şi... – Şi ce mai? – Şi... arenda. – Cinzeci de galbeni? Nepotul dă din cap punând ochii–n pământ. – Cine te–a pus să joci, dacă nu ştii jocul? – Dracul m–a pus! – Nu ţi–am spus de trei ori să pleci? – Da. – N–ai înţeles că te luam la sigur? – Nu. – Prostule. Şi unchiul trage din brâu un pungoci mare, scoate o sumă de bani şi numără pe masă. – Numără–i şi tu. Sunt cinzeci? – Da! După o tăcere, în timp ce băiatul a stâns banii, i–a legat şi a vârât adânc legătura în sân. – Cu mine să joci tu, mă? ţîngăule mucos? şi–i arde părinteşte două palme straşnice. – Altă dată să nu te mai apuci să joci cu oameni bătrâni, dacă nu ştii juca! Ia–ţi acu banii şi pleacă degrabă la boierul... Uite... mai ţine doi lei de parale, să ai ce mînca pe drum. – Sărut mâna! În cîteva clipe, băiatul e călare... – Ei! ce stai? nu pleci? – ...Unchiule, să–ţi faci pomană, să nu spui taichii, că mă omoară. – Dacă te faci băiat de treabă, nu–i spui. – Mă fac... sărut mâna! Şi flăcăul dă călcîie buiestraşului. – „Mă! ?strigă după el unchiul? ia seama, că te ia dracul dacă te mai iei după el, nătărăule!“ Către seară, tânărul, flămând şi–nsetat, trece pe dinaintea conacului de la Sălcuţa în buiestru–mbăşicat. O fată naltă şi voinică cu mânecile sumeşe până la subţiori, stând rezemată de un stâlp al prispei, se uită lung după călăreţ. El apleacă bărbia–n piept, strânge scurt zăbala şi îndeamnă calul cu iuţeală. Vrea şi el să se uite o dată înapoi, dar a apucat să cotească la dreapta pe după movila bisericii, şi prispa conacului nu se mai poate vedea. Ajungând la cotul dealului, unde apucă drumul spre Poeniţa, buiestraşul gâfâind îşi potoleşte puţin mersul la urcuş. Soarele, scăpătând la apus, se uită îndărăt cu stăruinţă caldă la păduriştea de mesteacăni, unde atâtea păsări ale primăverii se cheamă, se–ntreabă şi–şi răspund, se–ngână şi se–ntrec în fel de glasuri, întorcându–se fiecare pe la cuibul său.