Lipovu, Dolj

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Comuna Lipovu


[[Imagine:\|80px\|Stemă]]	[[Imagine:\|180px\|Amplasare]]

Judeţ

Dolj

Atestare

1569

Primar

Dumitru Dobrescu, P.C, din 2004

Suprafaţă

40,76 km²

Populaţie ([[|]])

3189

Densitate

loc./km²

Amplasare

Sate

Lipovu, Lipovu de Sus

Cod poştal

207355

Sit web

ro [ ]

{{{note}}}

Lipovu este o localitate în judeţul Dolj, Oltenia, România.

[modifică] Toponimie

Cătunul Lipovu a apărut pe hartă în Valea Teiului, toponim existent şi astăzi în pădurea Radovanului. După Iorgu Iordan denumirea ar proveni de la slavonul Lipa, ("tei"), iar alte versiuni nu se justifică.

[modifică] Atestare documentară

Lipovu este încă din anul 1569. Numele îi vine de la pădurea de tei care înconjoară locul unde a existat aşezarea iniţială. Iorgu Iordan precizează etimologia slavonă a Lipovului de la Lipa - tei. Multe secole numele localităţii s-a referit la mai multe sate: Lipovu Românesc, Lipovu Români, Ţuţuroaie, Lipovu de Sus. După 1815, când pe harta ţării a apărut un alt sat şi a trebuit să se facă deosebirea s-a utilizat numele Lipovu Români pentru satul mai vechi şi Lipovu Ungureni pentru satul nou creat.

În actul de atestare este menţionată şi Mănăstirea de la Lipovu (pe locul căreia, în pădurea Schitul a Lipovului a fost amplasată o troiţă în anul 2004), care peste 100 de ani va fi cunoscută ca cea mai renumită în sud-vestul (actual) judeţului Dolj. Necunoscându-se ctitorul, documentele au evidenţiat pe Dobromir din Runcu, mare ban al Craiovei, pentru dania către mănăstire, dar şi pe Dragomir din Plăviceni, ctitor al altei mănăstiri, din lemn, construită alături.

[modifică] Istoria Lipovului

Prima menţiune documentară privind localitatea Lipovu este datată 4 octombrie 1569 în vremea lui Alexandru Voievod: „Dă domnia mea această poruncă cinstitului şi primului sfetnic al domniei mele Dobromir, mare ban al Craiovei, ca să-i fie ocină la Lipovu...”. Evidenţierea în acelaşi document a unei mânăstiri confirmă popularea acestui ţinut cu mult timp înaintea atestării. Documentele cercetate dau informaţii, în secolele XVI-XVIII, mai mult despre mânăstire decât despre viaţa locuitorilor din acest cătun. Ascendenţa activităţii monahale a făcut posibil ca în anul 1670 mânăstirea, independentă, să fie renumită în sudul Câmpiei Băileştilor. Apoi, subordonată Patriarhiei de la Ierusalim, prin reprezentanţa acesteia Sf. Gheorghe din Bucureşti şi ulterior ca metoh al mânăstirii Căluiu, dar şi datorită luptelor de acaparare din partea boierilor locali, mânăstirea Lipovu a început să decadă devenind schit. Ultimul călugar, Rafail, adus la schit în anul 1715 a murit necuminecat. Sub ocupaţia austriacă, între anii 1718-1739 cătunul Lipovu a fost depopulat, prilej pentru constituirea unuia nou prin reaşezarea unei părţi din populaţia pribeagă într-o nouă locaţie numită Lipovu Ţuţuroaie (după numele moşiei), vechiul cătun fiind cunoscut sub numele de Lipovu Rumâni, Lipovu Români, Lipovu Românesc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea populaţia a fost obligată să se strămute de pe moşiile proprietarilor Zătreanu (Lipovu Românesc) şi Vlădăianu (Lipovu Ţuţuroaie) pe cea a Mânăstirii Căluiu. Satul nou format s-a numit Lipovu Români. La începutul secolului al XIX-lea a apărut pe harta ţării, peste Desnaţui, un alt sat care s-a numit Lipovu Ungureni, în prezent, alias Satul Vechi. Cei ce s-au orientat pentru această poziţie au fost românii de prin satele învecinate, cu precădere dinspre sud, ciobanii din zona Vaideeni - Novaci (aşa zişii ciobani „ungureni”), dar şi ţigani dezrobiţi. În anul 1857 a fost edificată clădirea bisericii ortodoxe, in prezent monument istoric, cu hramul „Sf. Mucenic Dimitrie şi Arhanghel Ştefan”. În urma reformei agrare din anul 1864 au fost împroprietăriţi 202 familii cu suprafaţa de 498 ha. În războiul de independenţă, din Lipovu au participat un număr de 13 tineri, dintre care eroul Marin Ilie a căzut la asaltul redutei Griviţa II. În urma reformei „însurăţeilor” din anul 1879 la est de Lipovu Ungureni s-au pus bazele unui nou sat, în care s-au aşezat 135 familii de tineri căsătoriţi proveniţi din satele dinspre est, majoritatea din satul Curmătura, pe care primarul în funcţie, Mihalache Popescu, l-a numit Calomfireşti. Au fost împroprietăriţi cu 684 ha. La începutul secolului al XX-lea Lipovu (fără cuvântul Ungureni) înglobând Calomfireştii, alias Satul Nou a devenit centrul de reşedinţă al comunei, iar Lipovu Români denumit Lipovu de Sus, era sat dependent. În anul 1883 a început să funcţioneze învăţământul de stat, iar 3 ani mai târziu a fost construit, de Administraţia Domeniilor Regale, localul de şcoală în care se afla şi locuinţa învăţătorului, în prezent, sediul Grădiniţei de copii. După alţi 2 ani, pe linia ce separă cele două sate a fost construit localul primăriei. În anul 1890 Administraţia Domeniilor Regale a înfiinţat o secţie agricolă la Lipovu construindu-i sediu, în prezent Casa Romano Ker, înconjurat de pătule, magazii, ateliere şi livadă de pomi. Pe fondul unui conflict iscat între Administraţia Domeniilor Coroanei şi locuitorii comunelor Şegarcea şi Lipovu în Dealu Robului, pricina fiind situaţia viilor, în anul 1904 s-a desfăşurat o răscoala declanşată de lipoveni, cu răsunet naţional. Cu toate măsurile luate, în anul 1907 şi la Lipovu-Români au ars pătule, magazii, condici, au fost împuşcati răsculaţi. În anul 1911 aceeaşi Administraţie a edificat un nou local de şcoală cu patru săli de clasă şi cancelarie. În Primul Război Mondial pe câmpurile de luptă şi-au dat viaţa 115 eroi în frunte cu sublocotenentul Petre Mănărcescu. În memoria lor, un colectiv de iniţiativă a amplasat în curtea bisericii un monument ce a fost, ulterior, înconjurat de cruci ale eroilor. Prin reforma agrară din anul 1922 din Domeniile Regale Şegarcea şi proprietăţi ale moşierilor expropriate, a fost repartizată pentru împroprietărirea lipovenilor suprafaţa de 1626 ha. În cel de-al Doilea Război Mondial alţi 81 eroi lipoveni şi-au jertfit viaţa pentru eliberarea patriei. Alţi 271 ţărani au fost împroprietăriţi cu 241,50 ha, din terenurile expropiate, între anii 1945 - 1953. Pentru puţin timp însă, deoarece decretarea colectivizării agriculturii a dus la comasarea suprafeţei agricole prin înfiinţarea unor forme socialiste de proprietate comună numite întovărăşiri agricole (1953 – 1959), gospodărie agricolă (1959-1965) sau cooperativă agricolă (1965). Între anii 1959 – 1989 în comună au fost inaugurate numeroase edificii: căminul cultural (1959) sediul C.A.P. (1971), în prezent sediul primăriei, magazinul universal (1971), dispensarul uman (1973), sediul poliţiei locale (1973), un nou local de şcoală cu 10 săli de clasă şi 3 laboratoare (1970, 1982), a fost transferată agenţia C.E.C. (1974), etc. Specific economiei agrare socialiste, au fost înfiinţate o secţie de maşini agricole, un sistem de irigaţii, o puternică bază zootehnică, o secţie de produse ceramice, o bază de depozitare a produselor agricole.

[modifică] Date geografice

Aşezarea geografică este determinată pe coordonatele pentru Lipovu, latitudine 44,10 şi longitudine 23,6333 şi pentru Lipovu de Sus longitudine 44,1166 şi longitudine 23,6166.

Cotele topometrice faţă de nivelul mării sunt: în satul Lipovu 75 m, în Dealu Robului 176 m, iar cea mai joasă 57 m în Valea Rea. Dealu Robului face trecerea de la Podişul Getic la Câmpia Română.

Vecini sunt: la est - comuna Cerăt, la nord-nord-est - comuna Segarcea, la nord - comuna Radovan, la vest - comuna Întorsura şi la sud - comuna Giurgiţa.

Cele mai apropiate oraşe sunt Segarcea, la distanţa de 19 km, spre est şi Craiova la distanţa de 37 km, spre nord.

Comua Lipovu este compusă din două sate: Lipovu, sat de reşedinţă şi Lipovu de Sus.

Clima este temperat-continentală, de câmpie, cu temperatura medie anuală de 11 grade Celsius. Precipitaţiile medii anuale sunt cuprinse între 500 - 550 mm. Apele freatice se află, în medie, la 10 m.

Suprafaţa intravilană a comunei este de 241,85 ha cu un procent locuibil de 75 %.

Descoperirile arheologice materializate prin topoare din piatră slefuită şi perforată din neolitic, vase de ceramică din neolitic, o cetate de pământ datată din anul 900 î.Hr. şi alta dacică, tezaurul numismatic aflat în depozitul Muzeului de istorie al Olteniei, alte mărturii aflate, până în anul 1990, în muzeul local sunt dovezi ale vieţuirii oamenilor pe aceste meleaguri din vremuri antice.

Silvostepa ce a dominat aceste întinderi în secolul al XVI-lea a fost defrişată şi cultivată. Au mai rămas 226 ha de padure în care întâlnim specii de stejar, ulm, frasin, cer, pin, brad, salcâm şi altele. Suprafeţele de teren arabil s-au extins în fiecare secol ajungând în anul 1910 la 5891 ha, iar în anul 2002 la 4076 ha, din care 2995 ha teren arabil, 313 ha vie, 245 ha păşuni şi 523 ha neagricole. Solurile sunt cernoziomuri levigate, soluri brune aluviale, frecvent gleizate.

[modifică] Populaţia

Populaţia comunei a cunoscut evoluţii ascendente, dar şi descendente. Astfel, dacă în anul 1838 erau 166 de gospodării cu 833 de suflete, în anul 1900 erau 439 de gospodării cu 1888 locuitori, în anul 1956 comuna număra 1158 de gospodării cu 3751 locuitori, iar în anul 1966 populaţia era de 3883 de locuitori. Apoi, urmare a cuprinderii tuturor absolvenţilor de şcoală în licee, şcoli profesionale şi de ucenici, dar şi a deplasării tinerilor, izgoniţi de relaţiile de producţie socialiste din agricultura colectivistă către industria de construcţii, transporturi, petrolieră şi minieră, populaţia s-a redus ajungând în anul 1977 la 3757 locuitori, dintre care 559 erau ţigani, adăpostiţi în 1153 de locuinţe. Până în anul 1989 sporul de natalitate datorat ţiganilor era de +30 - +20 %. După revoluţie, comuna are o populaţie îmbătrânită. Plecarea tinerilor, în majoritate ţigani, în ţările europene se reflectă în descreşterea populaţiei care a ajuns în anul 2004 la 3260 locuitori, iar in anul 2006 la 2917 locuitori. Conform recensământului din anul 2002 din populaţia comunei de 3160 locuitori, 2002 sunt români, iar 1158 sunt ţigani. Sporul de natalitate tinde către 0 %.

[modifică] Economia

Subsolul comunei evidenţiează prezenţa unor mari depozite de nisipuri sub 3 mm, argilă, dar şi gaze naturale insuficient cercetate.

Printre sate curge pârâul Desnăţui care asigură, printre altele, apa pentru sistemul local de irigaţii. Încă două sisteme, unul judeţean şi altul naţional fac posibilă irigarea suprafeţei de 2048 ha.

Ocupaţia de bază a lipovenilor, de-a lungul timpurilor, a fost agricultura în care cultura mare de grâu, porumb, mei, orz, struguri şi ulterior, floarea soarelui au fost predominante. Daca ţinem cont de poziţia aleasă de intâistătăori nu putem omite apicultura, dar nici prelucrarea lutului, aflat din belşug în Dealu Robului şi dovedită de produsele ceramice descoperite sau fabricate în secolul trecut. Creşterea animalelor a fost o ocupaţie permanentă.

În anul 1932 Administratia Domeniilor Regale a pus în funcţiune o secţie de fabricat ţiglă care după 1962 a fost modernizată şi profilată pe ţiglă, cărămidă, sobincă şi cahle de teracotă, în prezent conservată.

[modifică] Învăţământul

Învăţământul a avut o ascensiune continuă ca formă şi ca populaţie până în anul 1989. Elevii au absolvit şcoala primară, şcoala elementară, dar şi treapta I de liceu. Activitatea cultural-artistică s-a desfăşurat în cadrul căminului cultural, bibliotecii comunale, cinematografului (existent între anii 1959 – 1989) şi muzeului local (existent între anii 1979 – 1989). Cultul religios este predominant ortodox.

[modifică] Comunicaţiile

Comunicaţiile sunt asigurate de căile rutiere modernizate DC 5 via Radovan, sau via Segarcea, de calea ferată Craiova – Calafat cu legătură la staţia halta Dealu Robului.

[modifică] Bibliografie

Pr. Bălaşa, D. - „Mănăstirea Lipovu” în „Renaşterea”, ianuarie 1938, Craiova.
Pr. Bălaşa, D. – Vechi lăcaşuri oltene, vol. I, Dolj, Birda, 1994
Dascălu, S. - Cartea de aur a eroilor neamului - Lipovu, manuscris.
Dascălu, S - “DE CE” – Povestiri despre Lipovu, manuscris
Fillitti, I, C. - „Oltenia şi cârmuitorii ei” în „Arhivele Olteniei”, mai - august 1930.
Iordan, I. – Toponimia românească, Bucureşti, 1963
Lahovary şi alţii - Marele Dicţionar Geografic al României, vol. IV, 1901, Bucureşti.
Nicolăescu-Plopsor, C.S. - Monografia judeţului Dolj, vol. I, 1944