Utilizator:Lipcan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

„Lupta mea pentru libertate“ Razboiul de 60 de ani (1918 – 1978) dintre familia Lipcan si comunism.

Draga Radu (Mihalcea). Este simbata 22 iulie, ora cinci dimineata. Sunt la calculator si incep sa scriu amintirile asa cum m-ai rugat tu de curind prin email. Eu ti-am trimis o scurta descrierea a motivelor care m-au determinat sa parasesc tara. Nu avem de gind sa le fac publice si ti-am scris numai ca informatie generala pentru ca m-au amuzat discutiile pe care le-am citit in emailurile primite de la tine. Voi incerca sa dezvolt putin acesta scurta istorie cu accent pe descrierea conflictelor sufletesti care m-au determinat sa incep o noua viata in libertate. Afara este liniste, aerul este racoros si foarte placut. Am ales aceasta ora pentru ca eu sint un om care traieste din plin dimineata, iar la zece seara sint aproape mort. De citeva saptamini avem o vreme splendida, dar dupa-masa este cam prea cald si nu este placut sa stai in casa. Ca sa nu ma simt singur mi-am pus casca la urechi si ascult corul Jarov pe care tu, ca om cultivat si sensibil, trebuie sa-l cunosti. In Germania este cunoscut sub numele de „Don Kosaken Chor“. Eu l-am trait prima data in concert, la sala „Deutsches Museum“, in noiembrie 1976. Corul s-a desfintat in 1978 si putin dupa aceea Serghei Jarov a decedat. Dupa prabusirea sistemului comunist, unul din fostii solisti tenori, Waleri Hlibka, care s-a nascut in 1948 in apropiere de München si a studiat muzica la München si Berlin, a cumparat dreptul sa continue numele si a adus cei mai buni solisti de la operele din Moscova, Sankt Petersburg si Kiev. Ei dau concerte la München in sala “Hercules” in fiecare ianuarie si concureaza un alt cor rusesc renumit, corul Rybin, care vine direct de la Moscova si organizeaza concerte in fiecare an, in timpul de advent, in biserica Theatiner la Odeonsplatz, München. Dupa parerea mea ele sint cele mai bune coruri rusesti. Aceste lucruri ti le povestesc pentru ca mie mi-a placut muzica de copil si mai ales corurile rusesti, poate din cauza ca amindoi parintii proveneau din Basarabia si vorbeau ruseste. Am luat lectii de pian in timpul liceului si am cintat mai multe decenii la corul BMW-ului. Mi-am adus aminte de o scena cu cor din timpul studentiei, pe care nu o s-o uit niciodata. Din cauza ca organizatia de partid din Politechnica a dat ucaz sa se infiinteze un cor studentesc, pesemne ca sa cintam osanale partidului, am fost adunati mai multi zeci de studenti in amfiteatrul principal din corpul unde era rectoratul si am inceput sa facem repetitii. Dirijorul a avut o idee nemaipomenita incepind sa ne invete corul robilor din „Nabuco“ de Verdi. Noi am inteles situatia imediat si am inceput sa urlam cu o satisfactie nebuna. Bineinteles ca placerea nu a durat prea mult si treaba s-a rasuflat, pentru ca partidul nu s-a gindit ca intii trebuie facuta o selectie ca sa se aleaga studentii care au voce si pot sa cinte. Tu stii cum se proceda in astfel de cazuri. Noi am fost delegati sa venim la cor si normal ca rezultatul a fost nul, pentru ca majoritatea nu erau in stare sa tina vocea. Dirijorul a incercat pe doua voci, in loc de patru, dar saracul n-a reusit sa realizeze nimic si toata actiunea a fost abandonata. Soarta a facut ca dupa 40 de ani sa cint impreuna cu un cor suplimentar acelasi cintec in hala olimpica din München. Managerul Mircea Avram a organizat un turneu cu “Nabuco”, in 1995, incepind din München. Spectacolele din München au avut loc intre Craciun si revelion si organizatorii au avut nevoie de un cor suplimentar care sa sprijine corul normal. Acest cor era sub scena construita ca o piramida in mijlocul halei si cinta in microfoane. Noi eram pe scena si eram imbracati in costume de epoca. Acum vreau sa termin prologul si sa intru in subiect. M-ai indemnat sa-mi scriu amintirile ca sa le publicam in cartea noastra. Bineinteles ca eu gasesc ideea foarte interesanta pentru ca fiecare dintre noi a avut de trait poate evenimente cu totul deosebite in viata lui si la numarul mare de absolventi din anul 1961, raspinditi in toate colturile lumii, sunt precis foarte multe aspecte care merita sa fie cunoscute. Costurile nu trebuie sa constitue o frina pentru ca sint multi dintre noi care ar putea contribui la publicare. Eu as ajuta immediat cu toate ca sint la pensie si copii mei sunt in scoala. Fata cea mare a absolvit cu succes liceul, a obtinut nota 1,9 la examenul de maturitate si s-a inscris imediat la facultate. Cea mica este la F.O.S., adica un fel de liceu industrial, si o sa aiba anul urmator maturitatea de specialitate. Asa ca vezi ca eu mai am de tras inca cel putin sase ani pentru ca cea mica s-a decis acum sa studieze - inchipuie-ti - „Mecanica“ si asta nu de multa vreme. Eu am ramas uluit, dar nu vreau sa spun nimic. Amanuntele ti le voi descrie mai tirziu. Drept sa-ti spun nu stiu in ce masura incercarea mea de a scrie o sa aiba succes deoarece eu m-am obinuit sa scriu foarte sec, scurt si telegrafic din cauza ca trebuia sa prezint cit mai clar si concis solutiile technice pe care le alegeam pentru diferite proiecte. Tu si Nae Enescu aveti un stil foarte usor si placut pentru ca ati avut talent din nastere, iar meseria de profesor v-a influentat destul de mult. Ceea ce m-a amuzat si mi-a placut la tine este ca esti deosebit de combativ. Acum ar trebui sa incep cu scurta prezentarea a motivelor care m-au determinat sa parasesc tara. Cum am venit eu pe lume? Parintii mei era profesori de liceu si s-au cunoscut la un liceu in Basarabia unde lucrau amindoi. Mama a studiat fizica si chimia in Bucuresti, iar tatal meu a studiat geografia, stiintele naturii si dreptul la Iasi. S-au casatorit in 1938 si eu am venit pe lume la sfirsitul lui februarie 1940. Pentru ca atunci au aparut ghioceii mi-au spus Ghiocel in timpul copilariei. Ce sint eu din punctul de vedere al nationalitatii nu pot sa-mi dau seama. Dupa cum spune numele tatalui meu, “lipcanii” erau un trib de calareti mongoli care, pe vremea lui Stefan cel Mare, se ocupau de posta in tarile romane si faceau legatura cu Istambul. Cu timpul s-au stabilit pe aici si s-au ocupat de agricultura. Putin dupa granita actuala a Moldovei, in coltul din nord-est, chiar exista un oras cu numele de Lipcani. Daca te uiti pe internet la www.wikipedia.de, poti afla cite ceva din istoria acestui orasel infiintat la sfirsitul secolului 17. Familia tatalui meu, de razesi destul de instariti, provine din Calarasi-Basarabia, la jumatatea drumului dintre Prut si Chisinau. Au fost 12 copii din care numai sapte au ajuns la maturitate. Tatal meu a fost singurul care a studiat. Acum sunt numai doi in viata si niciunul nu a avut trasaturi asiatice. Familia mamei mele provine din Chilia Noua, pe malul bratului nordic al Dunarii, in zona deltei. Bunica mea era o femeie deosebita si avea un act, tradus din limba rusa la sfirsitul secolului al 19-lea, ca era nobila (o copie o am eu). Mama spunea ca bunicul era ucrainean, dar nu prea imi vine sa cred pentru ca numele lui era Apalat si acest nume este latin (apa lata), nu slav. In regiunea aceea traiau aproximativ sapte natiuni si anume: romani, rusi, ucrainieni, germani, evrei, gagauzi si urmasi ai Hoadei de Aur de pe vremea lui Gingis-Han. Pe germani i-a adus tarul dupa 1820 (in 1812 Rusia a anexat Basarabia) din Bavaria si Baden-Würtemberg. La sfirsitul secolului al 19-lea erau circa 60.000 de germani in asa numitul Bugeag (sudul Basarabiei). Cu evreii era situatia altfel. Dupa cum am citit prin cartile de istorie, tarul si imparatul austro-ungar au inceput cam pe la mijlocul secolului al 19-lea, cind au inceput sa se introduca acte de identitate, sa-i oblige pe evrei sa adopte nume germane sau rusesti si au introdus un fel de impozit special pentru cei de origina semita. Cei care locuiau in zona centrala a imperiului sau in apropiere de capitala trebuiau sa plateasca impozite marite care se micsorau in functie de distanta de capitala. Din cauza aceasta erau multi evrei in Basarabia, Bucovina (acum mare parte in Ucraina) sau Galitia (acum in Polonia). Mama era extrem de prusaca, statea dreapta ca un stilp si la virsta peste 80 de ani, era foarte punctuala, constiincioasa si cinstita. Pentru ca tatal meu a fost sef de promotie, regele l-a ales ca profesor la liceele militare, asa ca in timpul razboiului am fost mai tot timpul pe drumuri. Sint nascut in Dorohoi si, dupa pelegrinari la Corabia, pe malul Dunarii, la Predeal (liceul militar) si Timisoara (liceul militar Mihai Viteazul), ne-am stabilit in 1947 la Ploiesti, unde am absolvit in 1956 liceul. Inca de la inceputul legaturii lor, parintii mei au avut amintiri nu prea placute cu vecinul de la Rasarit al Romaniei. In familia mamei mele erau cinci copii, patru fete si un baiat, Valentin. Tatal mamei era functionar la vama din Chilia Noua. Dupa cum se stie, dupa prabusirea imperiului tarist, basarabenii au decis in decembrie 1918, prin alegeri libere, sa se unesca din nou cu Romania. In timpul primului razboi mondial familia mamei a fost evacuata la Taganrog, pe malul Marii Azov. Dupa ce a inceput revolutia in Rusia a domnit acolo un haos total si familia a venit inapoi acasa. Nu stiu cum s-a intimplat, dar armatele rosii ajunsesera in vara anului 1918 la malul Nistrului unde fratele mamei Valentin a fost prins si impuscat, de aceea in amintirea lui am primit si eu acest prenume (din trei prenume). N-am putut sa aflu de la mama mea ce cauta el acolo si care au fost motivele care au dus la omorirea lui. Dupa unirea cu Romania, multi membri ai familiei au venit la studii sau sa lucreze in Regat, asa ca legaturile cu Basarabia s-au micsorat. In partea tatei, nenorocirea a fost asemanatoare. Ei erau tarani bogati si, dupa ce au intrat rusii in Basarabia (Pactul Ribbentropp-Molotiv din din iunie 1940), au facut un macel printe ei. Un unchi al tatei a fost arestat si trimis in Siberia de unde nu s-a mai intors. Din cauza ca erau culaci, dupa definitia comunista, li s-au confiscat averile si ei au trebuit sa fuga peste noapte peste granita. Operatia a fost ceva mai complicata pentru ca bunicul meu avea 12 copii, iar cei doi frati ai lui si cele doua surori erau cam in aceasi situatie. Asta a insemnat ca zeci de oameni, in acelasi timp, au trebui sa-si adune cite ceva din bunurile personale si sa plece cu carutele in timpul noptii, prin iesirile din spate, in directia Prutului, si sa-l treaca prin vad. O parte din membrii familiilor au ramas bineinteles acolo si au trait in Rusia pina la moarte. Au avut noroc ca la sfirsitul anilor ‘50 au inceput sa se aprobe vizite reciproce asa ca s-au vazut dupa multi ani de nesiguranta si incertitudine. Dupa ce rusii s-au instalat in Romania, tragedia a continuat. Unul dintre verisori tatalui meu s-a casatorit in 1948 cu o nemtoaica din Medias si cam prin 1951 a fost ridicat cu nevasta si doi copii mici si transportati cu vagonul de marfa in Baragan, in apropiere de Braila. Acolo au fost debarcati in mijlocul cimpului, fara ajutor, si au trebui sa se descurce singuri. La inceput au locuit in gauri facute in pamint pina au inceput sa-si construiasca colibe si pe urma mici casute, tu stii cum sint germanii. In a doua jumatate a anilor ‘50 au avut voie sa se intoarca. Si acum mai exista sate in apropierea Brailei, ramase din vremea aceea. In familia din partea mamei situatia a fost asemanatoare, dar de mai mica anvergura. Barbatul surorii mai mari (ramasesera numai patru fete) a fost arestat in 1947 la Craiova si de atunci nu s-a mai aflat nimic de el (era de asemenea basarabean). Se pare ca l-a injurat pe ruseste pe Stalin in fata cazarmei rusesti din Craiova si asta nu a contribuit la mentinerea sanatatii lui. Acum ar trebui sa incerc sa descriu perioada din timpul liceului. Imi mai aduc aminta de anul 1948, cind au avut loc nationalizarea si reforma invatamintului. Noi locuiam in partea de rasarit a orasului unde erau multe tabacarii, majoritatea de capacitate mica. Cele mai mari au fost nationalizate si cele mici – majoritatea - au fost inchise ceea ce a micsorat destul de brutal capacitatea de productie; astfel a disparut dintr-odata viata pulsiva a cartierului. Dupa reforma invatamintului, o parte a profesorilor, alesi in functie de parerile lor politice, au fost „invitati“ in lagerele de reeducare unde au fost informati intr-un mod „convingator“ despre noile ideale ale societatii de timp nou. Bineinteles ca aceasta actiune s-a desfasurat mai ales in timpul vacantelor pentru ca altfel nu ar fi fost cine sa educe copiii. Pina am intrat eu in liceu, in 1950, situatia era rezolvata si corpul profesoral era lamurit asupra noilor sarcini pe frontul educatiei nationale. Am avut noroc ca profesorii la liceu si mai tirziu la facultate erau de o foarte buna calitate, cu o excelenta pregatire profesionala, facuta inainte de razboi, si un talent pedagogic deosebit. In liceul nr.1 din Ploeisti, cunoscut bine in judetul Prahova sub numele de „Liceul Petru si Pavel“, erau la clasa mea trei profesori cu totul deosebiti. La matematica era profesorul Grigore, la istorie era profesorul Simache si la geografie era tatal meu. Lectiile de matematica erau asa de fascinante incit veneam si dumica intre 10 si 12 sa invatam ceea ce nu era prevazut in planul scolar. Profesorul Grigore, ca de alfel si ceilalti profesori mai deosebiti, era foarte angajat in meseria lui si aduna elevii cei mai buni din clasele paralele cu care organiza aceste ore suplimentare. Bineinteles ca prezenta era benevola, dar noi veneam cu totii cu o deosebita placere. Cred ca a avut o influenta deosebita asupra directiei pe care am ales-o in viata mea. De asemenea tatal meu avea un renume care a ramas cunoscut mai multe decenii. Cind intra el in clasa era o liniste de mormint si toti stateau in banca cu miinile la spate. In zece minute, jumatate din clasa era ascultata si pe urma incepea sa povestesca despre tema care era de invatat. Avea un talent deosebit de povestitor, iar noi stateam cu gura cascata. Perioada de intrebat elevii era de scurta durata si se desfasura in felul urmator. El punea o intrebare si daca elevul nu raspundea in citeva secunde capata un doi si se trecea la urmatorul. Asa se intimpla ca intr-o ora un elev capata opt de doi, dar acest lucru nu avea importanta la calcularea mediei pe trimestru. Puteai sa ai doua sute de doi si ceva note de zece si totusi capatai nota de trecere. Pentru tatal meu era important ca elevii sa fie foart atenti, concentrati si rapizi in raspunsuri. Si cind eram la facultate am fost intrebat de studentii mai in virsta despre tatal meu caruia ii pastrasera o frumoasa amintire. Tatal meu a parasit invatamintul la mijlocul anilor ‘50 si a infintat primul laborator de geologie din tara pentru industria petroliera. Perioada de liceu a trecut fara mari accidente. Starea materiala la inceputul anilor ‘50 era, dupa cum stim, foarte scazuta si controlul autoritatilor era sever, dar noi am incercat sa ignoram aceste conditii si sa ne distram cu mijloacele care ne stateau la dispozitie. Am avut colegi cu care am ramas prieten pina acum, de exemplu cu Dinu Spataru, cu care am fost coleg din anul scolar ‘50-‘51 si care a locuit in ultimii 20 de ani la München. Pe altii i-am vizitat dupa excursia noastra pe Dunare, in 2001, cind am facut o mica escapada la Ploiesti. Pe multi i-am recunoscut imediat, cu toate ca ne despartisem cind eram de 16 sau 17 ani si de atunci trecusera 47 de ani. La acea virsta incepusem totusi sa inteleg repede ca, daca nu iesi in evidenta, ai sansa sa scapi cu viata. Eu imi gasisem o preocupare cu cintatul la pian la care am exersat pina am terminat liceul si care imi permitea sa uit lucrurile neplacute care se intimplau in jurul meu. Imi aduc aminte ca eram in primi ani de liceu si eram intrebati la scoala daca parintii ascultau seara o emisiune care incepea cu „Aici este Radio Europa Libera“ sau cu loviturile de gong de la BBC. Mi-au ramas citeva scene inca in amintiri care m-au facut sa ma gindesc in ce societate traiesc si ce alternative mai exista. Eram in clasa intii la Timisora si eram cu parintii mei la plimbare in centrul orasului. Deodata a aparut un soldat rus cu automatul in mina, urmarit de un civil in chiloti, in picioarele goale (era vara), care ducea un geamantan si care era urmat de un alt soldat rus, de asemenea cu un automat in mina. Eu aveam sase ani si scena m-a socat intr-un mod deosebit. O alta scena extrem de brutala am trait-o in Ploiesti in ultimul an de liceu. Intr-o dimineata, pe drumul spre scoala treceam pe linga halele pietei centrale. Pe strada erau citeva cadavre de barbati care fusesera impuscati. Versiunea oficiala era ca au vrut sa dea o spargere la hale si au fost omoriti cind au incercat sa fuga. Am aflat mai tirziu ca cei care locuiau linga locul respectiv au declarat ca au auzit in timpul noptii zgomotele unui camion care s-a oprit si din care au coborit citiva oameni. Imediat dupa aceea s-au auzit strigate „nu ne impuscati“ si au urmat citeva inpuscaturi. De ce a trebuit ca ramina cadavrele pe strada in timpul zilei nu stiu, pesemne sa produca frica in rindul populatiei. Astfel de evenimente mi-au lasat o urma adinca in suflet si au provocat inceperea unui proces de gindire, accelerat si de observatiile personale despre controlul foarte strins al societatii de catre autoritatile pardidului, care nu suportau nicio parere contrara si nu cunosteau nicio lege afara de interesele lor. Pentru ele valora numai partidul; individul nu mai reprezenta nimic. Mai tirziu am aflat ca statul a vrut sa scape de o parte din legionari si a lichidat circa 1000 de detinuti din toata tara in perioada acea. In vara anului 1956, imediat dupa examenele de maturitate si dupa o saptamina de odihna, am inceput sa invatat intensiv pentru examenul de admitere la facultate. Dupa saptamini de invatat de dimineata pina seara am reusit fara mari probleme sa trec cu succes si peste aceasta piedica. Ca sa nu fac naveta zilnica Ploiesti-Bucuresti am intrat la Caminul 303 de pe malul Dimbovitei. In primul an am locuit intr-o camera cu 12 colegi. Fiecare aveam un pat si un mic dulap, iar pe acelasi culoar erau toaletele, sala de spalat si dusurile. In fiecare an eram cazati in alt bloc, dar in camere mai mici, asa ca ajunsesem cu timpul sa cunosc destul de bine tot caminul. Dupa-masa eram mai tot timpul in camerele de lectura sau in biblioteca Politehnicii. Pentru ca aveam al cincilea simt sa vad in spatiu mi-a placut imediat geometria descriptiva si n-am avut probleme cu reprezentarea pe hirtie a pieselor de masini. Pesemne de aceea am ramas cu pasiune de proiectant pina la sfirsitul vietii. Decenii mai tirziu, cind mi-am facut website sub adresa „www.lipcan.privat.t-online.de“, am scris impreuna cu un subaltern un articol despre importanta muncii proiectantilor si am descris cauzele haosului in procesul de dezvoltare a noilor produse in industria de automobile. Nu vreau sa descriu prea mult aceasta problema, ci numai sa fac cunoscut ca, desi costurile de proiectare reprezinta cam 5% din totalul costurilor, aceasta munca este responsabila pentru 70% din total. Cursurile mi-au placut foarte mult si le-am frecventat destul de punctual. Chestiunea dificila era ca nu erau suficiente carti si trebuia sa ma bazez pe notitele proprii. Abia mai tirziu cind multi studenti de la Academia Militara au venit la Politechnica, cred in vara lui 1960, au aparut si carti legate in carton de la Academia Militara despre motoare cu reactie s.a.m.d. Pentru Academia Militara statul a avut bani si cartile de specialitate au fost imediat traduse din ruseste, tiparite si bineinteles cartonate. Pentru cursurile de specialitate nu aveam decit „Aerodinamica“ profesorului Carafoli si ceva pentru “Calculul si constructia avionului”, asa ca prezenta la cursuri era foarte importanta. La „religie“ trebuie sa recunosc ca era cam slab. In primul an am avut istoria marxist-leninista care n-a vrut sa-mi intre in cap in niciu fel nu pentru ca era complicata, ci fiindca ideile propagate mi se pareau ilogice. Reteta era urmatoarea: se iau niste utopii si cei citeva miliarde de oameni trebuiesc creati din nou si adaptati la aceste utopii. De ce nu invers?, dupa cum a gandit Adam Smith, cel care a descris prima data legile economice ale societeatii umane. Este mult mai simplu sa faci legile astfel ca membrii societatii sa fie motivati si sa invete sa se inteleaga intre ei, decit sa incerci sa obligi oamenii cu barda sa iubeasca partidul. La examenele din vara am cazut la „religie“ si a trebuit sa-l dau in toamna cand cu chiu cu vai am luat suficient si totusi nu m-am rusinat deloc. Sedintele de invatamint politic, care pentru mine erau un fel de tortura, n-au imbunatatit situatia, ci au avut un efect contrar. Starea mea de aversiune impotriva culorii rosii in politica se marea din an in an. Dupa ce am ajuns in Germania am inceput sa citesc in problema comunismului mai mult decat a trebui sa ascult la invatamintul politic in Romania, si asta fara sa ma oblige nimeni, doar din cauza ca vroiam sa inteleg ce s-a intimplat pe lume in ultimi 100 de ani si de ce eu sunt in situatia aceasta. Dintre numeroasele carti pe care le-am citit mi-au placut trei in mod deosebit si fiecare se ocupa de un capitol aparte al problemei. Aspectele teoretice ale marxismului si izvoarele ideilor propagate au fost prezentate in cartea „Marxism-leninism“ scrisa de Hermann von Berg, profesor de specialitate la Universitatea Humbold din Berlinul de Est. Fusese expulzat din RDG la inceputul anilor ‘80 si scrisese aceasta carte pe care a publicat-o in 1986 in RFG. Cartea era scrisa in stil mai “profesional” si era greu de inteles de catre cei care nu aveau ideea despre aceasta materie. Mie mi-a placut totusi deosebit si am citit-o de trei ori. Cartea analizeaza cele trei publicatii pe care Charlie Marx le-a tiparit si mai ales izvoarele ideilor propagate. Profesorul von Berg a studiat toate publicatiile de atunci in acest domeniu si a reusit sa demonstreze ca Marx a copiat toate ideile, ca de exemplu cele despre plusvaloare sau despre revolutia mondiala, de la cercetatori contemporani lui, care le publicasera cu cinci sau zece ani inaintea lui. O alta carte interesanta, care descria aspectele caracterului lui Marx, a fost o mica publicatie a lui Wurmbrand, un evreu din Romania, care era preot evanghelic si lucra pentru o organizatie religioasa din strainatate. El a fost arestat dupa preluarea puterii de catre comunisti si a fost inchis timp de 14 ani. Dupa ce a fost cumparat de biserica evanghelica din strainate pentru care lucra, s-a stabilit in Germania si a publicat o carte in care descria perioada din inchisoare. Fusese coleg de celula cu Lucretiu Patrascanu si cu Vasile Luca. Dupa cum imi aduc aminte, Vasile Luca, fost ministru de finante, a fost membrul triadei de trista amintire impreuna cu Ana Pauker, fost ministru de externe, si cu Teohari Georgescu, fost ministru de interne. Preotul Wurmbrand, pe care l-au interesat istoria comunismului si viata lui Marx, a descris putin si calitatile omenesti al acestui individ. L-a vazut pe Marx ca pe un ins extrem de agresiv si certaret, poreclit in liceu „Distrugatorul“ (der Vernichter) pentru ca la fiecare cearta cu colegii ii ameninta ca ii va distruge (“ich werde dich vernichten”). Nu a muncit niciodata in viata lui, ca de altfel si Lenin, si a trait din banii nevestei care era de origina nobila (von Westfalen) si ai lui Engels. Ce atmosfera era in familia lui, in realitate, o arata faptul ca doua fiice si un ginere s-au sinucis. De asemenea, a facut un copil menajerei familiei. Se poate vedea ce fel de om era in realitate si ce importanta are propagada, in care simpatizantii lui Marx erau maiestrii. Ultima carte care m-a impresionat aborda aspectele economice ale comunismului si era scrisa de Werner Obst, un mare sef in Comisia de Planificare a RDG-ului care a reusit sa fuga de acolo. El sustinea, ca si Marx dar in alta directie, ca totul se reduce la problema economica si comunismul nu este capabil sa supravietuiasca. Motivul important este ca eficienta investitiilor in comunism este de trei sau patru ori mai mica decit in lumea libera deoarece scopurile acestor investitii sint mai mult de natura ideologica sau pentru realizarea scopurilor statului, si nu pentru satisfacerea necesitatilor membrilor societatii. Situatia este agravata de incompetenta celor din posturi inalte, de birocratia imensa si de lipsa de flexibitate in luarea decizilor. Procesul de luare a unei decizii este exterm de lung, pentru ca fiecare se teme sa nu faca o greseala si de aceea fiecare maruntis trebuie decis de cineva situat intr-o pozitie inalta. Lipsa de motivatie, creata prin interzicerea proprietatii private si care a fost descrisa prima oara de Adam Smith, agraveaza si mai mult situatia. Din cauza dorintei conducatorilor comunisti de a tine pasul - din punct de vedere al cresterii economice - cu lumea libera si din cauza ca eficienta investitiilor este mica, trebuie intrebuintate fonduri suplimentare care de fapt erau prevazute pentru satisfacerea necesitatilor populatiei. Asa incit nivelul de trai nu poate decit sa scada pina se ajunge la un punct mort. Situatia aceasta era deja realitate in Romania, URSS si celelalte tari comuniste in a doua jumatate a anilor ‘80. Dupa aceasta perioada nu poate sa urmeze decit prabusirea si eu am impresia ca Gorbaciov a inteles ca asta era contextul atunci, in ‘85, cind a venit la putere. As mai vrea sa adaug un aspect negativ al acestui fenomen numit comunism si anume propagarea indirjita a idei de materialism cu toate ca stiinta nu are prea multe informatii in acest domeniu. Problema despre divergentele intre materie si spirit e tot asa de veche ca si omenirea, dar cunoscuta prin dovezi scrise incepind din secolul al VI-lea inainte de Cristos. Primul filosof despre care exista dovezi scrise a fost Thales din Milet (620-540 i. Cr.), un oras fondat de greci pe malul mediteranian al Turciei de astazi. El a facut parte din asa-numitii presocratici si era nu numai filosof, ci si matematician. Cercul lui Thales il cunoastem foarte bine si anume un triunghi cu o latura ca diametrul unui cerc are pe partea opusa un unghi drept cind punctul unde se unesc celelalte doua laturi se afla pe cerc. Clasificarea aceasta cu presocratici a fost facuta pentru ca sa se scoata in evidenta epoca de aur si inceputul adevarat al filosofiei care a avut loc in Atena secolului al V- lea si al IV-lea inainte de Cristos, unde au trait trei oameni cu totul deosebiti. Primul a fost Socrate (470-399), care a ramas celebru cu fraza „eu stiu ca eu nu stiu nimic“ si a carui actualitate se vadeste si astazi. Al doilea a fost Platon (427-347), elevul lui Socrate, care era prototipul idealistului. El a deschis o scoala privata si pentru ca aceasta scoala era pe terenul unui grec pe nume Academos, a ramas in istorie cuvintul „academie“. Aceasta scoala a existat mai mult de 900 de ani, dela aprox. 380 inaintea lui Cristos pina putin dupa 550 dupa Cristos, cind a fost inchisa din ordinul unui imparat bizantin. Platon a fost de fapt intemeietorul idealismului. De aceea se spune „iubire platonica“. Elevul lui si ultimul din cei trei titani a fost Aristotel (384-322) care a infiintat o scoala de la care a ramas numele de „liceu“; era mult mai realist si pragmatic decit profesorul lui. Aristotel a fost printre altele si profesorul lui Alexandru cel Mare. Reprezentantii cei mai mari ai idealistilor au fost Kant, Hegel (de la care Karl Marx a luat notiunea de dialectica) si Schopenhauer. Pe cei care au fost materialisti puri ii cunoastem foarte bine si anume Charlie Marx, Engels, Lenin si Sigmund Freud. La ce poata sa duca credinta pina la exces in materialism poate fi aratat prin mentionarea unui unui aspect din viata, care mi-a venit in minte si care arata diferenta dintre lumea libera si comunism. Acest aspect este, dupa parerea mea un aspect extrem de important al societatii umane, si anume “educatia copiilor”. Oamenii, pentru ca sa se descurce in viata, trebuie educati sa invete sa deosebeasca binele si raul, sa stie ce inseamna relatiile cu ceilalti membri ai societatii, sa invete o meserie s.a.m.d. Multe trasaturi ale caracterului si talente se capata prin nastere, dar multe aspecte trebuie dezvoltate si imbunatatite prin educatie. Mie mi-a sarit in ochi acest aspect al vietii cind am vazut cum sunt educati copiii in lumea libera (mai bine zis in Bavaria) si am ajuns la o concluzie. Comunistii erau materialisti, ca de alfel si Adi Hitler, un bun prieten (pentru citiva ani) a lui Stalin, si propagau ideea „luptei“. Societatea care are la baza educatiei copiilor ideea de lupta de clasa sau rasa, asa cum sustinea Darwin (ca numai cel tare poate supravietui), nu are sanse de supravietuire. Toate societatile care au avut la baza acest principiu au disparut incepind cu Sparta, unde copii nascuti slabi sau bolnavi erau aruncati dupa nastere de pe o stinca, si terminind cu societatea comunista. Numai societatile care au avut la baza educatiei cele zece porunci au putut supravietui poate din cauza ca in astfel de societati oamenii ajung mai usor sa faca compromisuri si pentru ca au invatat sa se respecte unul pe altul. Am derivat de la subiect asa ca trebuie sa ma intorc la descrierea vietii mele in caminul 303. Veneam cu mare placere la cursuri nu numai fiindca nu aveam carti, ci mai ales pentru ca imi placea meseria si eram dornic sa aflu cit mai multe. Aceasta dorinta se dezvolta cu cit eu avansam in virsta, mai ales la cursurile de specialitate din anul patru si cinci. N-am facut exces cu invatatul cu toate ca ma uitam in cursuri in fiecare zi, exceptind perioadele de examen cand „trageam“ de dimineata pina seara. Cind vedeam ca nu mai imi intra nimic in cap, faceam o mica pauza cu citeva miscari de gimnastica. De multe ori invatam in grupe de doi sau trei colegi si atunci aveam cel mai mare randament. Ca sa ma distrez incercam sa ma duc la concerte sau la opera unde de cele mai multe intram pe gratis deoarece cunosteam multi studenti de la conservator si ei aveau relatii la Ateneu sau la Opera. De asemenea nu am ignorat teatrele, asa ca viata culturala a Bucurestilor o cunosteam destul de bine. Imi aduc aminte ca, in anul trei, unul dintre asistentii nostri la rezistenta materialelor (care era turc) ne-a indemnat sa mergem la opera si m-a numit pe mine ca organizator. Am putut sa fac rost de bilete ieftine pentru studenti si am vazut cu grupa „Lacul lebedelor“. Duminica seara erau organizate la camin dansuri, unde puteau sa vina si alti vizitatori. In timpul verii se dansa in curtea caminului (in fata cantinei), iar iarna ma ducem citeodata si la cantina din piata Buzesti. Existau bineinteles supravegetori (partidul trebuia sa controleze), dar ei nu au intrat in actiune decit foarte rar, cind ne faceau observatie sa nu dansam prea „decadent“. Pesemne organele superioare trebuiau sa vada ca erau vigilenti. Incetul cu incetul am sondat unde puteam dansa, asa ca am ajuns sa ne ducem la diferite alte camine studentesti. Bineinteles ca posibilitatile de distractie erau limitate de posibilitatile financiare. Eu primeam de la parinti 400 de lei cu care trebuia sa ma descurc. Citeodata nu luam o cartela intreaga, ci numai pentru masa de prinz ca sa am bani si pentru masa de pranz a lui Griguta Parepa care avea si mai putini bani. Dimineata nu mincam deloc, citeodaca un covrig, iar seara asteptam la cantina caminului sa treaca ora de program si sa primim gratis resturile ramase, asa-zisul „supliment“. Nu m-am rusinat sa cersesc pentru ca nu am furat si nu am inselat pe nimeni. Eram saraci, nevinovati, fara bani si cu multe visuri, cum are orice om la virsta aceea. Fireste ca nu au lipsit socurile de rigoare. Imi aduc aminte ca in anul trei colegul meu Ichim Dragulin a spus in camin ca nu stiu care secretar de partid este un idiot. Avea dreptate saracul, dar „organele“ au avut alta parere (pesemne a fost turnat) si a fost exmatriculat. El era din Braila; pentru ca acum am internet si cartea de telefon din toata lumea, o sa incerc sa-l gasesc sa vad daca mai traieste sau nu. Am incercat sa-l ajut deoarece unchiul meu era director in minister pentru invatamintul profesional si mai tirziu profesor de geometrie descriptiva la Institutul de Constructii, dar nu am reusit. Chestiunea aceasta mi-a aratat de ce fir subtire poate atirna viata noastra. Un cuvint fals la momentul nepotrivit si viata proprie ia cu totul alta directie decat cea dorita. Bineinteles ca un astfel de soc nu a contribuit la ridicarea nivelului constiintei mele politice, ci mi-a provocat o stare de alergie la comunism, stare care dureaza si acum. Eu cred ca boala aceasta este incurabila si nici nu o sa incerc s-o combat. Din pacate soarta m-a despartit de voi si a trebuit sa repet anul patru. Atmosfera era cu totul alta pesemne din cauza ca in 1957 la examenul de admitere s-a introduse cota de 80% pentru cei cu origina asa-zis „sanatoasa“. Nu stiam ca bolile organelor genitale pot avea influenta mare asupra vietii omului, dar cred ca m-am inselat. Mai tirziu am aflat ca oameni celebri ca Franz Schubert si Mihai Eminescu, sau monstrii celebri ca Lenin au fost grav bolnavi de sifilis. Cind ma gindesc la ce a facut Lenin imi dau seama ca faptele nu i se pot explica partial decit prin faptul ca era total sifilitic. Diferenta de atmosfera fata de promotia ‘61 era ca de la cer la pamint. Erau multe figuri sinistre care pesemne au avut posturi politice mai ridicate si trebuiau sa capete o diploma. Exemple despre calitatea acestora am avut ceva mai tirziu cu omul de stiinta de renume mondial, academician profesor doctor Nuti Ceausescu, a carei minte era mult mai scurta decit titlul. Din fericire nu-mi mai aduc aminte decit de citeva nume. Nu au iesit in evidenta la examene, ci la sedintele politice care devenisera mai dese. La aceste penibile evenimente stateam intepenit ca o piatra si observam in tacere in ce lume absurda ma aflam. N-am avut frica niciodata; doar incercam sa ma ridic deasupra evenimentelor si sa le observ neutru, ca un fel de observator exterior. Ceva mai tirziu a venit moda la teatru cu piesele lui Eugen Ionescu, intemeietorul teatrului absurd si care a trait la Paris. Eu aveam impresia ca ma aflu in mijlocul unei scene unde se juca o astfel de piesa de teatru absurd. Cind am fost prima data la Paris am vizitat teatrul, o mica sala, unde s-au jucat piesele lui. Nu-mi mai aduc minte care era adresa. Printre persoanele de trista amintire din promotia ‘62 era un fost secretar de partid de la „Progresul“-Braila, Nicolae Faghenov. Cred ca era lipsit de simtaminte omenesti, era ca o masina si se cunostea ca era profesionist vechi din perioada singeroasa a cucerii puterii de catre comunisti. El a devenit bineinteles foarte repede secretarul de partid al anului. Dupa terminarea studiilor a vrut sa ramina asistent, dar niciun profesor nu l-a acceptat. Dupa cum mi-a comunicat Grigore Parepa telefonic, Faghenov a plecat inapoi la Braila unde a facut o cariera foarte abrupta, dar numai pina a inaintat cererea de plecare in Israel. Pentru ca era cu cel putin 15 ani mai in virsta ca noi, a iesit la pensie prin 1987. Alt tip specific perioadei era Baltazar care la fiecare sedinta de partid tinea tirade inflacarate pentru partid. In timpul stagiului militar de trei luni dupa examenul de diploma au venit o serie de tovarasi sa caute cadre pentru Ministerul de Externe. Trei dintre colegii mei de grupa au dat dupa terminarea stagiului un mic examen politic si au fost angajati acolo. Placerea nu a durat mult si dupa citiva ani au venit inapoi in diferite intreprinderi de aviatie unde au trebuit sa ia totul de la inceput. Baltazar a facut totusi cariera la Externe si a ajuns protejatul lui Mircea Malita, facind diferite slujbe pe la ambasadele romanesti din strainezia. Acum am auzit ca este mare director de banca. Am spus la inceput ca o parte din fostii mei profesorii de liceu au fost internati in lagare de reeducare. Cind am fost in anul al IV-lea am aflat ca profesorul de motoare de avion cu piston, Adrian Stambuleanu, a avut ceva de suferit si el in aceasta directie. A „lucrat“ ca detinut politic cinci ani la canal pentru reparatia escavatoarelor si dupa ce a inteles scopurilor nobile ale partidului a fost numit imediat profesor de motoare la Politehnica. De ce i-au trebuit profesorului Stambuleanu cinci ani sa inteleaga un lucru asa de evident nu pot sa inteleg. Pesemne ca din cauza educatiei germane era foarte constiincios si, ca sa intelega lucrurile mai bine, a vrut sa repete anii de studiu pe santier sau era prea ocupat cu construirea motocicletei pe care a asamblat-o la canal in timpul lui liber. Mai tirziu motocicleta a fost expusa la catedra de aviatie. Perioada acestor doi ani a fost, cind ma gindesc acum, extrem de importanta pentru viata mea fiindca atunci am luat deciziile importante pentru viitorul meu. Dupa ce am trecut fara mari probleme examenul de diploma aveam deja planurile de viitor in cap si anume: voiam sa parasesc tara si sa imi intemeiez o familie dupa ce eram in libertate. Ca plecarea mea urma sa se intimple dupa 13 ani si ca urma sa am doua gagicute dragute la virsta de 45 si 48 de ani, nu am putut prevedea. Intre ce vrei sa faci si ce dispune Cel de sus pot exista mari diferente. Dupa terminarea studiilor si absolvirea stagiului militar de trei luni la scoala de ofiteri technici de aviatie de la Medias am inceput in octombrie sa lucrez la intreprinderea de construit si reparat material aeronautic (I.C.R.M.A.) de la Aeroportul Baneasa. In anul acela am fost 13 absolventi ai grupei de aviatie (in promotia ‘61 au fost numai sase) si pentru prima oara au fost toti repartizati in intreprideri de specialitate. Intreprinderea I.C.R.M.A. era destul de mica, circa 900 de salariati, si se ocupa de repararea tuturor avioanelor civile din Romania. Avioanele militare erau reparate la uzina militara din Bacau care bineinteles ca era mai mare si mai bine utilata. Armata avea o mai mare prioritate in comunism decit in lumea libera. Rezultatul ideii paranoice pe care o avea societatea comunista in privinta puterii militare si cuceririi lumii s-a vazut dupa ce s-a prabusit sistemul in 1989. Rusia avea cea mai mare armata din lume, dar poporul avea un nivel de trai ca intr-o tara inapoiata din Africa. Aici in Occident se spunea ca Uniunea Sovietica este ca republica Coasta de Fildes cu rachete. In intreprindere erau meseriasi de calibru mare, cu o pregatire profesionale perfecta. Nu trebuie uitat ca in timpul razboiului in Romania erau 20.000 de oameni care lucrau in aviatie, iar in anii ‘60, cind am inceput eu sa lucrez, erau mai putin de 1.200 de salariati, exceptind uzina militara din Bacau. Seful sectiei de motoare a reusit sa pastreze in jurul lui un nucleu de specialisti cu care izbuteau sa trezesca la viata motoarele vechi, vorba aceea fabricate pe vremea descalecatului, pentru care nu mai existau piese de schimb. Uzina mai avea o mica sectie pentru fabricarea avioanelor mici utilitare si pentru acest scop infiintase o mica grupa de proiectare unde am lucrat si eu dupa un stagiu de doi ani in productie. Seful proiectarii era Radu Manicatide, al carui tata a fost unul din doctorii regelui Mihai. El a avut din nastere talentul de a construi avioane si a studiat aviatia la Paris, iar fratele lui a studiat medicina si a parasit mai tirziu Romania in directia Canada. Dupa ce Manicatide s-a intors in tara a inceput sa lucreze la I.A.R. Brasov unde a construit primul mic avion de scoala, dupa razboi, cu toate ca Romania nu avea voie sa construiasca avioane. Din aceasta cauza a fost adus la Bucuresti, la Pipera, unde a fost creata aceasta intreprindere I.C.R.M.A. In anul 1961 intreprinderea a fost mutata pe locul unde era Aeroportul Baneasa, iar la Pipera s-a intemeiat un combinat de facut mobila. La I.C.R.M.A. s-au proiectat si construit citeva tipuri de avioane de scoala sau de turism cu patru locuri si un tip de avion pentru salvare sau imprastierea de ingrasaminte chimice. Bineinteles ca aceste avioane erau construite foarte simplu, din tevi metalice sudate acoperite cu pinza impregnata, ca la inceputurile aviatiei, din cauza lipsei de posibilitati technologice si de materiale. Pentru Romania erau foarte utile, dar nu aveau sanse sa fie vindute in strainatate. Motoarele erau de tip german Walter, cu patru sau sase cilindri raciti cu aer si care au fost fabricate in Cehoslovacia in timpul razboiului. Mai tirziu au venit motoare cu cilindri in stea, fabricate de rusi dupa licenta Pratt & Witney, licenta pe care americanii le-au dat-o rusilor in timpul razboiului. In primii ani am locuit in niste conditii greu de imaginat. In primul an am locuit cu chirie in cartierul Baneasa impreuna cu Costica Budan intr-o camera mica cu incalzire cu lemne. Closetul era in capatul curtii si pentru spalat era cismea tot in curte. Dupa aceea m-am mutat cu Griguta Parepa in Bucuresti, pentru ca el primise buletin de capitala, de la Lizeanu in directia centru, dar in aceleasi conditii de confort. Incalzirea era centrala, adica godinul era aproximativ asezat in mijlocul camerei. Diferenta era ca strada era pavata. Saracul Griguta imi dadea cu cotul in timpul noptii deoarece eu sforaiam destul de puternic. Abia in anul 1965, dupa o serie numeroasa de memorii la partid, am primit o garsoniera in Drumul Taberii pe strada Compozitorilor numarul 42. Soarta mea s-a schimbat in anul 1968. Dupa intrarea trupelor Pactului de la Varsovia in Cehoslovacia Ceasescu a luat decizia sa se dezvolte industria de aviatie ca sa nu mai fie dependent de cumpararea de avioane militare sovietice. El l-a chemat pe seful proiectarii de la uzina militara din Bacau, Theodor Zanfirescu (pe care noi l-am poreclit Zumpi) si l-a pus in fruntea „ Institutului de Cercetari si Proiectari Aerospatiale“ infiintat imediat in octombrie. Tot biroul de proiectari de la I.C.R.M.A.- Aeroportul Baneasa - si cativa matematicieni au format nucleul noului institut impreuna cu citiva ingineri militari de la Bacau. O parte din noi au continuat sa lucreze la proiectele pe care le aveam de la vechea intreprindere - un avion pentru agricultura cu greutatea la decolare de 2000 kg (IAR-827) - si altii au inceput imediat cu proiectarea unui avion de vinatoare si atac la sol, cu doua motoare cu reactie IAR-90. La un an de la infiintarea institutului sora mea a primit aprobarea sa se casatoreasca cu un cetatean german dupa o asteptare de trei ani si jumatate si zeci de memorii. Legatura dintre ei incepuse in felul urmator. Sora mea a terminat Conservatorul din Bucuresti in 1966 si mama i-a facut cadou o excursie la Moscova prin O.N.T. Intr-o dupa-amiaza turisti au avut program liber si sora mea s-a dus sa viziteze catedrala Vasili Blajenii din Piata Rosie. Acolo a intrat in vorba cu o pictorita rusoaica care lucra pentru restaurare si au inceput sa vorbeasca pe frantuzeste. Putin dupa aceea s-a apropiat de ele un tinar care le-a rugat, tot pe frantuzeste, sa i se dea permisiunea sa asculte explicatiile. Acest tinar a venit la Ploiesti de Craciun in ‘66 la parintii mei si a cerut-o pe fiica lor de nevasta. Sora mea si el au inaintat cererea de casatorie la Consiliul de Stat si treaba a durat pina in toamna lui ‘69. In acest timp Dieter, care locuia in München si lucra la televiziunea bavareza, a venit in Romania de aproximativ 20 de ori. Sora mea avea un post de asistenta la Conservatorul din Cluj, catedra de pian, asa ca de la München era drumul mai scurt decit pina la Ploiesti. Dupa ce au primit aprobarea de casatorie eu am fost dat afara din institut, din cauza ca lucram cu secrete militare si aveam legaturi cu Occidentul. M-am angajat la „Cezarom“ care se ocupa de fabricarea de faianta, unde o cunosteam pe secretara directorului. Intreprinderea avea un atelier de proiectare pentru necesitatile industriei ceramice din toata tara si nu era departe de garsoniera mea. Ma ocupam de desenele pentru instalatii de canalizare, alimenterea cu apa s.a.m.d. Nu am ramas prea mult timp acolo. Cind a venit Henry Coanda de la Paris in 1970 (lucrase inca din timpul primului razboi mondial la Londra si Paris), s-a infintat un institut cu numele lui pentru cercetarea fenomenelor descoperite de el. Tatal lui fusese general si a fost in anul 1918 doua luni primul ministrul al Romaniei. Pentru ca eu cunosteam aerodinamica am venit la institut, dar nici acolo n-am putut sa ramin prea mult. Coanda a murit in 1972 si fostul director de la institutul de aviatie, care ma cunostea, a venit ca director la Institut. Astfel a trebuit sa plec din nou, dar de data aceasta la I.C.R.M.A., la Aeroportul Baneasa, unde imi incepusem cariera in 1962. Aceasta s-a petrecut in anul 1973. Trebuie sa mentionez ca nu am ramas inactiv in acei ani si am inceput imediat dupa facultate sa invat limba engleza la Universitatea Populara. Dupa patru ani ma descurcam destul de bine, asa ca am inceput sa studiez matematica la fara frecventa pina ce, in vara anului ‘74, am terminat cu succes anul trei (toate examenele cu note de trecere). Pina sa ajung la acest moment merita sa relatez despre citeva momente importante din viata mea. Dupa ce sora mea s-a maritat cu Dieter Steubing in toamna lui ‘69 a plecat definitiv in mai ‘70 la München, frumoasa capitala a Bavariei. Dupa plecarea ei am incercat de mai multe ori sa o vizitez, dar de fiecare data mi s-a refuzat eliberarea pasaportului. Am incercat sa obtin prin justitie acest drept si am dat in judecata Ministerul de Interne pentru ignorarea Drepturilor Omului. Procesul s-a desfasurat la Tribunalul Sectorului 7 Bucuresti si la Tribunalul Suprem. Bineinteles ca de fiecare data actiunea mea a fost respinsa fara a se specifica motivele. Despre acest proces au fost emisiuni la “Europa Libera” chiar in timpul desfasurarii lui. In afara de aceasta actiune am scris mai multe memorii cu rugaminti de ajutor la diferite organizatii internationale sau oameni de stat importanti, ca presedintele ONU, presedintele RFG sau senatorul Hayes din SUA. Toate aceste incercari nu au dus insa la nici un rezultat, ceea ce era de asteptat tinind seama de situatia politica din tara. Am primit numai o scrisoare de la Comisia ONU pentru Drepturile Omului. Eu cred ca celelalte raspunsuri au fost retinute de Securitate. In timpul desfasurarii acestei lupte cu morile de vint, era anul 1972, m-am mutat impreuna cu parintii in Bucuresti in locuinta lor, proprietate privata, pe care o cumparasera in 1952. De locuit in ea nu au putut decit dupa 1972, cind chiriasii au parasit Romania. Eu am venit din garsoniera mea din Drumul Taberei, iar ei au venit din Ploiesti. Locuinta era la parterul unei case din bulevardul Republicii, construita cam prin anul 1915, si avea cinci camere cu suprafata totala de 133 de metri patrati. Inaltimea camerelor era de 4,20 metri, asa ca la schimbatul becurilor trebuia sa ma sui pe o scara. Chiriasul care locuise acolo a fost directorul unui institut de proiectari pentru constructii si cu relatiile lui a instalat incalzire centrala si legatura cu reteaua de gaze. Locuita era intr-o stare deplorabila pentru ca nu fusese varuita de cel putin 30 de ani, asa ca toata familia a avut de lucru citeva luni si a fost nevoie de multi bani pina totul arata ca o bijuterie. Eu a trebuit sa ma impart intre serviciu, studiul matematicii si scrierea de memorii. Ma duceam la serviciu si colegii mei imi spuneau ca iar au auzit despre mine la „Europa Libera“. Eu nu aveam timp sa ascult seara radioul din cauza multiplelor preocupatii. Dupa ce m-am mutat in bulevardul Republicii am vrut sa vad cit de paranoic reactioneaza autoritatile si mi-am trimis buletinul la sectia de militie cu o scrisoare in care ii rugam respectos urmatoarele: pentru ca nu mi se elibereaza pasaport, care dupa lege este un drept al fiecarui cetatean, inseamna ca eu nu sint considerat om si de aceea ii rog sa retina buletinul si sa-mi dea o adeverinta ca sint cal sau catel. Ei au dreptul sa decida una dintre alternative. Nu mult timp dupa aceea am primit un raspuns foarte scurt ca cererea mea a fost respinsa. Acum cind scriu toate aceste amintiri din viata mea se poate crede ca totul a fost o joaca, dar atunci tensiunea nervoasa era imensa. Imi aduc aminte ca in 1974 a avut loc la Bucuresti o conferinta internationala despre Drepturile Omului, unde am cunoscut din intimplare un ziarist suedez care a venit la mine acasa si a luat notite despre situatia luptei mele. Articolul a aparut scurt dupa aceea in Suedia, dar in Romania nu s-a intimplat nimic. Consecinta a fost ca Dacia care era parcata vis-a-vis de casa mea cam la 50 de metri si in care stateau doi tineri in civil si-a prelungit perioadele de observatie. Singura posibilitate sa micsorez tensiunea era sa ma duc la biserica cind nu era slujba si sa incerc sa ma reculeg. Linistea, lumina difuza si icoanele ma ajutau sa ma destind. Cu parintii mei nu putem sa discut ca sa nu faca un atac de cord. Ei nici n-au stiut ce faceam eu in aceasta directie. Numai prietenii intimi ma incurajau. La serviciu, ca pedeapsa, am fost pus pe post de dispecer la sectia de scularie ca sa nu am contact cu secretele statului. Directorul intreprinderii, colonelul Gugui, baiat dragut si cu bun simt, cind ma vedea in curte ma tragea la o parte si-mi spunea in soapta sa ma potolesc ca sa nu mi se intimple ceva neplacut. Nu-mi s-a intimplat nimic, dar aceasta se datora probabil faptului ca cumnatul meu lucra la televiziunea bavareza. Cu trecerea timpului si cresterea tensiuni, a crescut si numarul vizitelor mele la biserica. Cred ca am simtit ca ateismul, ca si intrega teorie a comunismului, nu prea are legatura cu realitatea. Dovada ca noi stim prea putin despre originea universului si a omenirii este existenta a doua conceptii cu totul deosebite. Una sustine „Creatia“ si alta „Evolutia“. Existenta lui Dumnezeu nu a fost dovedita, dar logica spune ca aceasta nu inseamna ca El nu exista. Actualmente oameni de stiinta au inceput sa se intrebe care este situatia teoriei despre evolutie. Cercetarile au inceput dupa anul 1953 cind doi savanti au descoperit existenta celulelor DNA. Pentru aceasta descoperire epocala au primit citiva ani dupa aceea premiul Nobel. Oamenii si-au amintit de asemenea ca, la citiva ani dupa ce Darwin a publicat cartea lui despre originea speciilor, un savant renumit a declarat ca „o celula vie provine numai dintr-o celula vie“. Cel care a facut aceasta declaratie era Louis Pasteur. In anul 1953 un student american in virsta de 23 de ani, al carui nume era Stanley Miller, a inceput sa experimenteze cu un amestec de gaze care se presupunea ca exista la inceputul existentei universului si a reusit sa produca aminoacizi prin descarcari electrice de inalta tensiune (fulgere). Experimentul a reusit si atunci s-a crezut ca se poate dovedi teoria evolutiei pentru ca din cele 19 feluri de aminoacizi provin toate proteinele existente. Dupa ce s-a vazut ca moleculele DNS nu sint drepte, ci rasucite ca un filet, totdeauna spre dreapta, Stanley Miller a constat ca moleculele realizate de el erau pe jumatate rotite spre dreapta si celelalte erau rotite spre stinga, ceea ce corespundea teoremei lui Laplace din teoria probabilitatii, dar viabile erau numai cele care se roteau spre dreapta. O alta descoperire este interesanta pentru cei care se ocupa de informatica si anume pentru desfasurarea proceselor de viata a celulelor vii - anume reproducerea, hranirea, apararea contra bolilor sau a influentelor exterioare - acestea au un program extrem de complicat. Biologii si informaticienii au descoperit ca acest program ar fi atit de mare incit ar ocupa jumate de milion sau unii sustin un milion de pagini A4, totul codat ca in limbajul calculatorului. Cel care sustine o astfel de posibilitate este profesor-doctor Werner Gitt, directorul Institutului de Fizica din Braunschweig, specializat in informatica. Atunci s-a pus intrebarea cum s-a putut crea, din intimplare sau prin hazard dupa cum sustine Darwin, un astfel de program urias si asta numai pentru o singura celula. Ceea ce trezeste uimirea este ca aceaste celule, pentru inmultire, se divid in doua in timp de 20 de minute, iar acest program, de citeva sute de mii de pagini, trebuie copiat fara greseli in acest timp foarte scurt. Un alt profesor, specialist in microbiologie, si anume Ghünter Scherer de la TU-München a facut un experiment in care a vrut sa constate in ce masura se pot intimpla transformari genetice intr-o celula si daca e posibila formarea unei bacterii de un nivel superior celei originare. El a pregatit o cultura de bacterii intr-o retorta si a inchis-o ermetic timp de un an de zile. Pentru ca durata de viata a unei bacterii era sub 20 de minute, insemna ca pentru o fiinta umana ar reprezenta timpul experimentului de un milion de ani. Scherer a constatat ca nu a avut loc nicio schimbare de natura genetica; adica trecerea de la o specie inferioara la o specie superioara nu se poate explica. Un alt om de stiinta care a cautat raspuns la astfel de intrebari referitoare la teoria lui Darwin a fost doctor Löring dela Institutul de cercetari de renume internationala Max Plank, specialist in genetica. El s-a ocupat cu crearea de noi soiuri de plante si a descoperit ca noile creatii nu reprezintua o specie superioara celei initiale, ci apartineau aceleiasi familii si de cele mai multe ori nu erau capabile sa se mentina in viata singure, fara ajutor din partea cultivatorului. Stanlay Miller, pe care l-am pomenit mai inainte, a devenit profesor de biologie si dupa citeva decenii de cercetari in domeniu a renuntat si a declarat acum citiva ani ca nu a reusit sa dovedeasca ce dorea. A declarat ca teoria evolutiei nu poate fi dovedita din cauza ca nu s-a reusit sa se stie cum s-a format prima celula vie. Asa ca fraza lui Louis Pasteur a ramas valabila si dupa aproape 150 de ani, ca de altfel si fraza lui Socrate dupa 2300 de ani. Am ajuns pe luna dar nu stim de unde venim si unde ne ducem. Sunt multe fenomene fizice sau chimice care nu sunt explicate nici pina acum, ca de exemplu gravitatia. Ea se poate calcula si masura inca de pe vremea lui Copernic si Newton, dar nu se stie cine o produce. Exista doua variante, dar niciuna nu este satisfacatoare. De asemenea nici arderea in motoare, sau mai bine zis oxidarea, nu o cunoastem suficient. Noi putem masura substantele ce intra in motor si substantele care rezulta dupa ardere, dar nu stim in amanuntime cum are loc acest proces. Nu vreau sa mai amintesc de bolile grave care nu pot fi tratate sau ce inseamna acest fenomen : „spirit“. Un om are citeva minute dupa deces aceleasi numar de molecule ca in timpul vietii, dar programele (software) care l-au mentinut in viata au disparut. Concomitent cu preocuparile mele cu morile de vint am facut cerere in 1974 pentru examenul de doctorat la profesorul de motoare Calin Vasilescu de la catedra de aviatie. Imi trebuia o aprobare de la organizatia de partid a orasului Bucuresti, pe care am obtinut-o foarte repede ceea ce ma face sa cred ca serviciile de coordonare ale Securitatii nu erau perfect puse la punct. A trebuit din nou sa invat ca un posedat si am dat toate examenele pina in vara lui ‘75. A trebuit sa dau si un examen cu aspectele politice ale motoarelor de tip nou, corespunzator ultimelor indicatii date de conducatorul luminat, dar acesta nu a reprezentat o problema deosebita, ceea ce m-a uimit intr-un mod deosebit. Deoarece nu reusisem pina la acel moment sa realizez ceva in domeniul pasaportului, am facut o incercare impreuna cu un prieten, Florin Dimofte, care terminase aviatia cu trei ani inaintea mea si era doctor inginer la un institutul de cercetari al Academiei. Acolo era director profesorul Nicolae Tipei, fostul meu profesor de mecanica avionului din anul patru, iar Florin se ocupa cu studiul lubrificatiei cu aer. Noi am luat decizia sa fugim cu o barca pe Marea Neagra in directia Turcia. Am plecat la mare in vara lui ‘75 cu un Fiat 600. Plimbindu-ne pe plaja am putut sa cunoastem un austriac din Tirolul de sud, adica Italia de nord, care avea o barca pneumatica imensa, unde incapeau sase persoane, si cu un motor american Johnson destul de puternic. Eu am cumparat barca cind persoana respectiva si-a terminat concediul, asa ca a trebuit sa vin a doua oara la mare; pentru asta am intrebuintat toti bani economisiti in 13 ani. Ca sa vedem de unde ar fi posibil sa plecam am venit inca de doua ori la mare cu cortul si am „dormit“ in fiecare noapte in alt loc. De fapt dormeam ziua, iar noaptea inspectam locurile respective sa vedem cum sunt pazite. La Mangalia, unde era baza navala militara, am cunoscut un ofiter de marina si l-am invitat la restaurant unde i-am dat sa bea pina ce a avut probleme cu mentinerea echilibrului si mi-a spus ca toata coasta marii este controlata cu radare, instalate pe stilpi inalti si care pot descoperi obiecte metalice de marimea unei galeti. Numai cind sint valuri inalte este mai greu de descoperit obiecte mici plutitoare. Eu si Florin ne-am hotarit sa plecam dupa mijlocul lui septembrie (eram la inceputul lui august), dar soarta a hotarit altfel. In anul 1975 tatal meu a decedat la München pe ziua de 16 septeambrie, cind se afla in vizita pentru trei luni la sora mea. Mamei mele i s-a eliberat pasaportul dupa ce noi amindoi am facut scandal functionarului de la ghiseu si ea a plecat imediat, simbata 20 septembrie, la München ca sa poata participa la imormintare. Eu m-am dus luni 22 septembrie de dimineata la directorul Gugui care s-a consultat in prezenta mea cu securistul intreprinderii si mi-au eliberat o adeverinta ca nu sunt de acord sa mi se elibereze pasaport. Cu aceasta adeverinta si cu o foaie de hirtie formatul A4 pe care scrisesem „vreau pasaport“ m-am dus la ora 12 la serviciul de pasapoarte din Nicole Iorga. M-am postat foarte cuminte in curte cu foaia de hirtie prinsa de piept cu o ac de siguranta. Era zi de audienta si curtea era plina, dar dupa cinci minute au disparut toti. Dupa un sfert de ora eram in biroul sefului serviciului, generalul Popescu, care mi-a promis ca imi elibereza pasaport daca ii declar ca ma intorc dupa imormintare. Bineinteles ca eu i-am promis ca ma intorc insa fara sa precizez data (m-am intors in vara lui 1996). La ora doua am parasit serviciul de pasapoarte si am telefonat unei matusi sa vina impreuna cu unchiul si cu doua geamantane goale in fata casei noastre. Dupa care i-am telefonat lui Paulica Marinescu (prietenul meu care terminase aviatia cu doi ani dupa mine si era asistent la catedra) sa vina si el impreuna cu Gica Nicolescu in fata casei, iar eu m-am dus imediat la Ambasada RFG sa-mi dea viza. Consulatul era inchis, dar un functionar ma asteptase sa-mi rezolve imediat cererea. Dupa cinci minute am parasit Consulatul si am luat un taxi in directia Piata Palatului unde era un birou de bilete C.F.R. pentru strainatate. Am cumparat un bilet de tren dus-intors (eu speram sa prelungesc valabilitatea pentru perioada cind voi decide sa vin inapoi), care a costat 1800 de lei, dupa care am luat taxiul in directia bulevardului Republicii, unde locuiam. In fata casei ma asteptau cele patru persoane carora le telefonasem cu doua ore inainte si am organizat actiunile urmatoare. Matusa mea a impachetat tot ce aveam in sifonier - acte de nastere si studii si tot ce consideram ca o sa am nevoie in strainezia le-am dat unchiului sa le pastreze pina vor fi ridicate de cineva in scopul aducerii lor in Germania, iar eu m-am imbaiat. Dupa baie Gica Nicolescu m-a tuns si am luat doua taxiuri catre Gara de Nord. La ora opt seara eram in tren si, dupa 24 de ore, la 23 septembrie, eram in München. A doua zi tatal meu a fost inmormintat, iar dupa acest trist eveniment, pe 25 septembrie, am cerut azil politic. Atunci m-am simtit ca si cum m-as fi nascut a doua oara. Mama mea s-a intors in Romania ca sa rezolve problema cu apartamentul proprietate personala. Eu si sora mea hotarisem s-o aducem pe mama definitiv in Germania dupa rezolvarea problemelor din tara, ca sa nu ramana singura la batranete, fara ajutor. Aceasta decizie am luat-o din pacate fara sa consultam partidul. Partidul nu i-a dat drumul sa plece in Germania in 1978 la mine si la sora mea decit dupa ce a donat casa statului si a renuntat la pensie. Cum s-a desfasurat acest ultim act al relatiilor mele cu partidul o sa va relatez acum. Dupa ce mama a depus cererea de plecare definitiva au intrat autoritatile comuniste in actiune conform metodele intrebuintate cu decenii inainte de Stalin si Hitler. Stalin a confiscat bunurile asa-numitilor “dusmani ai poporului” iar Hitler a preluat tot ce posedau evreii numai cu o suma minimala de “reichsmark”. Pentru ca eu ramasesem ilegal in strainatate si luptasem impotriva statului – adica eram “dusman al poporului” – i s-a comunicat mamei ca trebuia sa renunt la mostenire in cazul in care ea voia sa plece definitiv in Germania. De asemenea trebuia sa renunte la pensie dupa ce muncise pentru stat cateva decenii. Partea principala a mosteniri a luat-o statul pe un pret de nimic. Altfel mama nu ar fi avut nici o sansa sa vina la copiii ei. Aceste conditii au fost comunicate de “organele superiore” unei femei batrane de 71 de ani, fara jena si bineinteles fara documente oficiale. De curand a avut loc la Berlin o expozitie pe aceasta tema avind un titlu foarte elocvent – “Jaful legal”. Astfel a ajuns mama noastra, dupa o viata de munca, fara mijloace de supravietuire, total dependenta de sprijinul copiilor ei. In ciuda acestor acceptari dureroase, nu a obtinut pasaportul. Eu si sora mea a trebuit sa intervenim la Ministerul de Externe german si la presedintele Partidului Social Crestin, Franz Josef Strauß, pina am reusit s-o aducem pe mama la noi in München. Dupa ce a venit aici a mai trait 15 ani si a avut norocul sa vada si nepoatele din partea mea. In ultimii opt ani ai vietii a trait la mine, in casa unde avea camera ei si unde o vizitau fetitele mele in pielea goala. Ele sareau in patul bunicii si bunica se topea de fericire. In 1993, de ziua mea, pe 27 februarie, a incetat din viata, la virsta de 87 de ani, la o ora dupa ce imi daduse viata inainte cu 53 de ani. Dupa cum am scris mai sus, tata a murit in timpul vizitei la sora mea in Ismanig, linga München, unde ea si barbatul ei isi cumparasera o casa. Tata a vrut sa viziteze ultima oara Parisul, unde fusese inainte de casatorie, inainte de 1938. Dupa citeva zile a venit inapoi foarte obosit si bolnav. Nu si-a mai revenit si a murit in spital dupa citeva zile de suferinta. A incercat sa mai spuna ceva, dar nu s-a inteles ce vroia sa spuna. Nu stiu de ce dar eu traiesc cu impresia ca a facut suprema jertfa pe care o poate face un om, adica si-a dat viata pentru ca copilul lui sa traiasca in libertate. Amindoi parintii sint inmomintati la Ismanig, unde locuia sora mea atunci, la citiva kilometri de mine. Cred ca se uita amindoi de acolo sus la mine si-mi spun „Baiatule, ai grija de fetite“. Cind am trait in primele saptamini la sora mea si ma duceam cu nepotul meu in parc la plimbare aveam senzatia ca acum tata va aparea dupa colt. Spusesem ca inainte de plecare, in ’74, am inceput in examenele de doctorat la profesorul de motoare Calin Vasilescu de la catedra de aviatie. Absolvisem cu succes toate examenele de specialitate, dar totul s-a dus de ripa dupa ce am plecat definitiv din tara. Putin dupa aceea am aflat ca profesorul Calin Vasilescu a decedat intr-un accident intimplat in timpul unei ascensiuni in munti. Dupa ce am ajuns in Germania am lucrat in München 18 ani la proiectarea de motoare din BMW, dupa care profesorul Kappler m-a convins sa vin la BMW-Rolls-Royce, la Dahlewitz, in sudul Berlinului. El era seful catedrei de motoare cu reactie din TU-München si a incept, la cererea lui Kuhnheim, fostul sef al firmei BMW, sa creeze o noua firma impreuna cu RR pentru a produce motoare cu reactie. BMW a produs motoare de avion deja de la inceput (in 1916), dar o a vindut aceasta sectie in 1965 ca sa poata dezvolta productia de automobile. Fosta sectia de motoare de avion a firmei BMW exista si acuma in München si se numeste MTU (Motoren und Turbinen Union). Profesorul Kappler era german din Romania si din aceasta cauza ne-am cunoscut aici in München. Din pacate m-a momit cu bani seful departamentului de incercari, doctorul Truckenbrodt, care vroia sa intemeieze un centru de dezvoltare pentru motoare al firmei Daewoo la München si am lucrat acolo ca sef de atelier. Dupa cum se stie, in Coreea a fost o criza financiara serioasa in anul 2000 si firma a inchis centrul din München. Eu am inceput sa lucrez in calitate de consilier privat si, pentru ca vroiam sa pun niste idei pe picioare, m-am aliat cu un birou de inginerie ca sa pot avea capacitate de proeictare suficienta. Eram seful grupei de proiectare de motoare. Dupa aceasta perioada, in care au aparut patentele mele cele mai serioase, am iesit la pensie. Din strainatate am urmarit cu foarte mare atentie evolutia Romaniei dupa lovitura de stat din decembrie 1989 si de multe ori mi-am pierdut orice speranta ca in tara se va schimba ceva in bine. Aveam impresia ca acest amestec de caracteristici ale societatii comuniste si vechea coruptie de origine orientala nu se vor putea schimba niciodata sau cel mult doar cu ajutorul evolutiei biologice. Bineinteles ca acest proces va fi o actiune de lunga durata, cu mult mai multe momente de dezamagire decat de satisfactie. Situatia este insa normala cand ne gandim ca este rezultatul existentei de citiva zeci de ani a societatii comuniste care, dupa aprecierea mea, a fost cea mai intunecata si sangeroasa perioada din istoria Romaniei si care a lasat urme adinci in societate. De fapt se poate afirma cu certitudine ca aceasta perioada a fost pata cea mai intunecata din istoria intregii omeniri. Comunismul a produs un exod in masa din Romania cum n-a fost niciodata in istoria tarii si care a cuprins foarte multi oameni capabili. Numai de la I.C.R.M.A. au plecat, in afara de mine, Niki Lorian in USA, Lucian Zaharia in Israel, Mocanu, Rizea si Mihai Maza in Canada. Din anul nostru, Radu Rusu este in USA Cu toate aceste aspecte negative si cu toate ca au trecut atit de multi ani am fost foarte bucuros sa ne vedem. Dupa ce am terminat de citit cartea despre seria noastra si am vazut fotografiile de atunci m-au coplesit amitirile atit de tare incit mi-au dat lacrimile. Primul semn de slabiciune l-am avut dupa ce mi-au scris prin e-mail Nae Enescu si Dan Dinescu cu un an inainte de aniversarea noastra, dupa ce mi-au aflat adresa de la Griguta Parepa. M-am gindit la Dumas dar la noi este de doua ori mai mult decat in cartea lui „Dupa douazeci de ani“. Pe marea majoritate nu i-am mai vazut de 40 de ani. Dupa plecarea mea in Germania n-am mai scris nimanui ca sa nu le fac rau. Cind am inceput Politechnica aveam 16 ani si l-a acea virsta vezi lumea cu alti ochi. Eram toti copii nevinovati si cu scoala si am fost fericit cu voi, cu toate problemele avute. Virsta aceea nu se poate compara cu nimic. Chestiunea este ca eu am apreciat cu adevarat perioada petrecuta cu voi dupa ce ne-am despartit pentru ca am avut mai tirziu posibilitatea de comparatie. Cind am fost in Bucuresti in septembrie 2004, unde am ramas numai citeva zile, am avut prilejul sa vad actele mele de la Securitate. Erau trei dosare cu 376 de pagini. Ceea ce m-a surprins placut a fost faptul ca toti cei care au trebuit sa scrie rapoarte despre mine nu au scris negativ. Numai in München am fost urmarit de secu si mai tirziu am aflat cine a fost persoana. Am fost foarte des invitat in München la Polihroniade, fostul sot al sahistei Elisabeta Polihroniade, care venise din Romania in aceeasi perioada ca si mine si fusese coleg cu mine la cursul de limba germana. Cind a fugit Pacepa in 1978 el a disparut in doua zile din München. Mai tirziu am aflat de la domnul Carp, directorul sectiei de limba romana de la “Vocea Americii”, ca Polihroniade era general de Securitate si traia foarte bine in Bucuresti. Bineinteles ca acuma nu figureaza in cartea de telefon. In concluzie, cind ma gindesc la ce s-a intimplat pina acum pot spune fara sa exagerez ca am avut o viata cam tumultoasa si plina de surprize. Parintii mei si noi, copiii lor, am pierdut toate bunurile materiale realizate acolo, dar am putut sa ne realizam aici in Germania. Sosirea mea in lumea libera a fost pentru mine ca a doua nastere dar ca o sa treaca noua ani pina m-am casatorit, n-am putut sa prevad. Cum m-am insurat a fost tot atit de neasteptat si spectaculos ca intreaga mea viata si evenimentul l-am descris pe scurt in unul din vechile numere ale revistei noastre, dar o sa-l descriu din nou pe scurt. Sora mea avea o prietena la Ingolsadt pe care a cunoscut-o pe insula Elba. Eu eram in vizita la sora mea si, pentru ca amindoua planificasera sa se duca la un concert in München, am avut ocazia sa o vad inainte ca ele sa plece la concert. Mie mi-a placut fata foarte mult si ne-am intilnit dupa citeva saptamini in gradina englezeasca din München (pe 1 mai 1984). Dupa o plimbare de doua ore mi-am dat seama ca acum imi intilnisem partenera de viata. Pe 6 Mai, adica dupa sase zile, i-am facut o vizita in Ingolstadt si dupa-masa ne-am plimbat pe malul riului Altmühl. Am facut o mica pauza pe o coasta de deal, vis-a-vis de un castel foarte frumos, si pentru ca atmosfera era foarte romantica am indraznit sa o intreb daca vrea sa devina sotia mea. Dupa ce raspunsul a fost pozitiv ne-am casatorit pe 2 august ‘84 la Primaria din München, iar pe 4 august la biserica din Ingolstadt, unde tatal ei fusese preot. Sarbatorirea a 18 ani de casatorie am facut-o pe vas in timpul excursie noastre in 2002. Pentru noi tot ce este important sunt bineinteles copiii nostrii si, cu toate ca eu sunt foarte activ si foarte ocupat (acum nu stiu cum am putut avea timp sa ma duc la serviciu), urmaresc cu placere cum se dezvolta fetele. Sint surori si sint totusi total deosebite una de alta si la fizic, si la fel de a fi. Cea mare s-a inscris la facultate si vrea sa studieze ceva cu compararea de limbi, de aceea vrea sa invete romineste. Are talent nemaipomenit la scris. Ii povestesti ceva cinci minute si ea scrie imediat cu mare usurinta citeva pagini. Lucrarea ei de specialitate in ultimul an la liceu a fost despre istoria sasilor din Romania. Ii place sa danseze, sa cinte si bineinteles sa vorbeasca ca o moara stricata. Cea mica, sau mai bine zis cea lunga, pentru ca este mai inalta decit sora ei mai in virsta, este la FOS partea technica si ii place sa faca piese la strung sau sa lucreze la masina de gaurit. A facut pe o mica placuta izolatoare un circuit electronic care a functionat, iar acum citeva saptamini a acceptat o idee pe care i-am dat-o in gluma. Am dus-o la o scoala profesionala de mecanici auto din München unde a facut practica de o zi, cand a trebuit sa desfaca un motor de automobil, sa-l masoare si sa-l monteze la loc. Asta ea a facut-o cu placere la virsta de 18 ani si trei luni. Ea vrea sa studieze “Constructia de masini” la TU-München si drept sa va spun nu m-am gindit niciodata la o astfel de posibilitate. Eu sunt mai rau ca o closca si am impresia ca tot timpul ma voi gindi la copii, pina o sa intru in mormint. Ma simt mental de parca asi avea 20 de ani si am inca foarte multa energie. Partea proasta este ca am un soc de cite ori ma uit in oglinda. Nu cred ca sunt eu, ci ca in spatele oglinzii se afla un bosorog care are tupeul sa poarte numele meu. Ma gindesc sau sa-mi las barba sau fetele sa ma barbiereasca o data pe saptamina, cu schimbul. Aceasta a fost pe scurt expunerea motivelor mele de a parasi tara. Nu stiu daca o sa fie interesant pentru fostii mei colegi, de altfel timpul a fost prea scurt ca sa-mi scormonesc toate amintirile.

Pina ne vedem, iti urez tie si Rodicai numai bine si multa sanatate.

Sergiu Lipcan München 4 aug. 2006

P.S. Pentru ca tie iti place muzica iti spun ca am auzit la radio, astazi 4 Aug., ca soprana Elisabeta Schwarzkopf a decedat noaptea trecuta in Voralberg-Austria in virsta de 90 de ani. Eu am auzit-o la radio inca de cind eram copil in Ploiesti. In 1946 a declarat Karajan ca ea este cea mai buna soprana in Europa.