Nicolae Bretan
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Nicolae Bretan (n. 25 martie 1887, Năsăud - d. 1 decembrie 1968, Cluj) a fost un compozitor evreu român. Datorită originii sale interetnice maghiaro-germano-iudaice a fost persecutat întreaga viaţă, atât în Ungaria (în care a trăit în perioada celui de-al doilea război mondial), cât şi în România post-belică. S-a considerat toată viaţa "transilvănean", mai degrabă decât membru al unei etnii sau al alteia.
Prin grija fiicei lui, Judit Bretan, o seamă din lucrările pe care le-a compus au fost publicate în ultimii ani pe discuri compacte apărute la casa de discuri "Nimbus Records".
[modifică] Biografie
Nicolae Bretan a studiat la Conservatorul din Cluj şi la Academiile de Muzică din Viena şi Budapesta. Şi-a dedicat o mare parte din viaţă Operei din Cluj, întâi ca bariton, apoi ca director de scenă şi în final ca director general al instituţiei.
[modifică] Opera
A compus 230 de cântece pe versuri de poeţi români, maghiari şi germani, cinci opere, şi a compus de asemenea numeroase lucrari religoase şi un Requiem pentru voce solo (sau cor) şi orgă. Dintre operele sale patru au fost opere într-un act: "Golem", care a avut premiera în Elveţia în 1990, "Arald", "Eroii de la Rovine" şi o operă în trei acte: "Horia", care a devenit operă naţionala românească.
[modifică] Aprecieri
Nicolae Bretan şi-a asumat diverse funcţii în cadrul spectacolelor de operă, recunoscând multiplele surse generatoare de trăire muzicală: poetul, compozitorul, cântăreţul, instrumentistul, limbajul, spaţiul de reprezentare.
Irving Lowens (muzicolog şi critic muzical al ziarului „Washington Star”) spunea despre Bretan că „intima cunoaştere şi întelegere intuitivă a celor trei naţionalităţi şi culturi din regiune (română, maghiară şi germană) i-au permis să redea fidelitate climatului geografic, istoric şi spiritual al acestora”. Artistul Nicolae Bretan împleteşte în mod miraculos muzică şi text, bogăţie a melodiei cu o riguroasă economie structurală. Puritatea muzicii lui Bretan este o simplitate ce controlează şi ascunde complexitatea. Fără a jongla cu el, Bretan îşi cunoaşte la perfecţiune instrumentul muzical: vocea umană. Măiestria artei sale vocale i-a permis să cunoască de ce sunt capabile corzile vocale, de aceea şi operele sunt în mediul său natural.
Nicolae Bretan a înţeles că imaginile poetice tulbură adânc subconştientul, că aceste imagini verbale trebuiesc cântărite şi transpuse cu o precisă şi totuşi inefabilă măiestrie artistică în ritm şi armonie. Oricare ar fi textul ales de compozitor (acestea fiind unele dintre cele mai frumoase poezii scrise in română, maghiară şi germană), peisajul emoţional al lui Bretan rămâne toamna. Timpul trece cu o repeziciune dureroasa. Ca şi în Proust suntem în căutarea „timpului pierdut”. Starea exprimată în liedurile sale nu este melancolia ci nostalgia. Date fiind aceste cântece care pătrund în psihicul ascultătorului, care stârnesc umanitatea sa, care-i sporesc simţul frumosului, munca interpretului este deja în mare măsură uşurată.
