Patristica
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Termenul «patristică» desemnează gândirea Părinţilor Bisericii, adică a câtorva dintre cei mai mari gânditori creştini. Pentru ca un scriitor bisericesc să poată fi numit Părinte al Bisericii, trebuie să întrunească patru caracteristici fundamentale: - ortodoxie doctrinală; - sfinţenia vieţii; - recunoaşterea de către Biserică; - relativă vechime (aproximativ până la sfârşitul secolului III); Când lipseşte această ultimă trăsătură, dar scriitorul este un reprezentant de seamă al teologiei creştine, Biserica îi acordă titlul de Doctor al Bisericii. Se poate aminti că un Doctor al Bisericii nu este infailibil şi că acolo unde se înşeală, nu vorbeşte ca Doctor. În sfârşit mai sunt şi Scriitorii ecleziastici, a căror autoritate doctrinală este mult mai mică şi a căror ortodoxie poate să nu fie chiar ireproşabilă, dar care sunt martori vechi şi importanţi ai tradiţiei: Origene, Eusebiu al Ceszareii se numără printre ei. Caracteristica de bază a patristicii este fundamentarea sa pe credinţa creştină, adică asumarea ca adevăr, valabil şi pentru filozofie, conţinutul Sfintei Scripturi. Patristica este împărţită în două: - Patristica greacă sau orientală – speculativă; - Patristica latină sau occidentală – practică şi apologetică; În rândurile care urmează vom încerca să expunem principalele idei ale celor mai de seamă reprezentanţi ai patristicii greci şi latine.
