Patul lui Procust

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Al doilea roman al lui Camil Petrescu, Patul lui Procust, apare în anul 1933, la numai trei ani de Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război şi constituie, pentru literatura română, un eveniment deosebit, cu totul novator, consolidând astfel romanul românesc modern.

[modifică] Structura şi compoziţia romanului

Novator al autenticităţii, substanţialităţii şi a relativismului în literatura română, Camil Petrescu realizează în romanul Patul lui Procust adevărate dosare de existenţă, toate fiind confesiuni de conştiinţă, pe care fiecare personaj - narator le face - fireşte la persoana I - pe baza reflectării realităţii în propria conştiinţă. Dacă în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, autorul se substituie personajului Ştefan Gheorghidiu, ilustrând realitatea printr-o singură conştiinţă, în Patul lui Procust, vocea auctorială se face auzită prin fluxul conştiinţei personajelor - naratori care se confesează (Fred Vasilescu, G.D.Ladima, Doamna T, Emilia Răchitaru), a celorlalte personaje secundare (Penciulescu, Cibănoiu, procurorul etc.), toate însă exprimând, într-o unitate evidentă, viziunea artistică a lui Camil Petrescu. Modalitatea artistică se remarcă, aşadar, prin prezenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea lui de către personaj. Perspectiva temporală este discontinuă, bazată pe alternanţa temporală a evenimentelor, pe dislocări sub formă de flash-back şi feed-back. Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, casa Emiliei, redacţia ziarului, etc., dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din conştiinţa personajelor. Ca modalitate estetică, se manifestă aici memoria afectivă, cea care aduce, în timpul obiectiv al relatării, întâmplărilor petrecute în timpul subiectiv al amintirilor.

Structura romanului este complexă, determinând compoziţia pe mai multe planuri narative care se intersectează şi se determină reciproc:

trei scrisori ale Doamnei T. adresate autorului;
jurnalul lui Fred Vasilescu, o confesiune care cuprinde şi scrisorile lui G.D.Ladima şi comentariile Emiliei Răchitaru, fiind partea cea mai extinsă din roman şi având titlul Într-o după-amiază de august;
Epilog I care aparţine lui Fred Vasilescu;
Epilog II, subintitulat Povestit de autor, aparţinând, aşadar, scriitorului însuşi;
notele de subsol ale autorului, care explicitează şi încheagă într-un tot unitar planurile narative ale romanului.

Tema romanului ilustrează problematica fundamentală a prozei camilpetresciene, drama iubirii şi drama intelectualului lucid, inflexibil şi intrasigent, însetat de atingerea absolutului în iubire şi în demnitate umană. Elementele de noutate estetică ale romanului camilpetrescian sunt bine conturate în romanul Patul lui Procust: substanţialitatea este evidentă prin cele două aspecte ale existenţei umane, iubirea şi demnitatea, ca substanţă a vieţii; relativismul este prezent prin viziunea diversificată a iubirii şi a demnităţii, reflectate diferit în conştiinţa mai multor personaje; autenticitatea este receptarea realităţii î propria conştiinţă, de către fiecare personaj în parte; naraţiunea este la persoana întăi este modul de relatare al fiecărui erou care se confesează; stilul anticalofil (împotriva scrisului frumos) presupune exprimarea concisă şi exactă a ideilor, trăirilor, concepţiilor, ca într-un proces-verbal.

[modifică] Semnificaţia titlului

Titlul este o metaforă, Patul lui Procust face trimitere directă la o poveste mitologică din antichitate, conform căreia tâlharul Procust din Atica aducea oaspeţii la han şi îi silea să încapă perfect în singurul pat existent, socotit de el ca spaţiu ideal. Orice nepotrivire a călătorului în patul lui Procust, atrăgea după sine ciuntirea omului, dacă acesta era prea lung, ori, dimpotrivă, întinderea lui, dacă acesta era prea scurt, până când individul se potrivea exact măsurării impuse. Tilul romanului imaginează societatea ca pe un pat al lui Procust, ca spaţiu limitat, în care valorile intelectuale şi orice aspiraţie cătrec un ideal respins de societate sunt ostracizate. Ea impune tuturor oamenilor un tipar fix de existenţă şi oricine se abate de la regulile sociale stricte este impus deformărilor chinuitoare, cărora nu le rezistă. După cum însuşi autorul mărturisea într-un interviu, acţiunea romanului are loc, în sens strict ... într-un pat, care constituie o ambianţă pentru ilustrarea vieţii literare, politice şi financiare a societăţii româneşti, între anii 1926 - 1928.

[modifică] Construcţia subiectului

Incipitul este realizat printr-o adresare directă, constând în mustrările pe care doamna T. le face autorului şi pe care acesta le explică în subsolul primei pagini. Romanul începe cu cele trei scrisori ale doamnei T. şi cu notele explicative - din subsolul paginilor - ale autorului, care o îndeamnă să facă publică experienţa nefericită a sentimentului de iubire neîmplinită, cu scopul de a crea un dosar de existenţe. Ea refuză şi scriitorul o convinge să se confeseze în scris, recomandându-i un stil precis şi concis, Fără ortografie, fără stil şi chiar fără caligrafie, concepţie ce susţine, de astfel, anticalofilismul lui Camil Petrescu.