Prezent trecut, trecut prezent
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în iunie 2006. |
 |
Acest articol are suportul bibliografic incomplet sau inexistent. (Vezi şi politica de verificabilitate.) |
Acest volum este rezultatul căutării sensului. Este un răspuns la unele întrebări pe care lumea noastră a încetat să şi le mai adreseze ei înşişi: putem fi eu oare fericiţi cu adevărat, care este sensul meu, care este sensul nostru , care este sensul istoriei.
Aparent, Ionescu a descoperit „cheia fericirii: ţine minte, ia cunoştinţă adânc, adânc, total, că eşti“. Acestă stare se caracterizează prin „certitudinea de a fi“, de-materializarea corpurilor şi astfel palparea esenţelor ultime. Prima etapă către euforie constă în eliberarea - constituirea vidului - de conţinut al noţiunilor (golirea de sens a lumii). A doua etapă este reprezenată de unificarea plenitudinii dincolo de definiţii şi limite: re-constituirea unui sens propriu, inefabil, care necesită trasarea printr-un cadru universal (dar fără pretenţii universaliste) întrega materie astfel încât orice devine orice. Plenitudinea are întotdeauna nevoie de lumină, singura care poate goli spaţiul de greutatea sa materială; umbra şi cenuşiul nu fac decât să încarce cu semnificaţii care ni se oferă drept realităţi finale.
Dar oare, să putem reduce fericirea la această formulă standard, în orice moment, chiar şi pentru o singură persoană? Oare subtextul nu ne spune altceva?
Volumul se încheie cu „producerea miracolului“: Ionescu obţine viza evadării („Miercuri voi fi în Franţa, la Lyon“). Întreaga şedere în România a fost pentru Eugen Ionescu o sfâşietoare ruptură de unicul loc unde ar fi putut să îşi caute sensul; legat emoţional de geografia mitului Franţei, autorul devine prizonierul oricărei tentative de evadare din propria carceră. Trebuie să-şi recapete sensul şi libertatea desigur în Franţa, doar în Franţa.
Cartea lui Eugen Ionescu poate fi privită din perspective multiple: este, în primul rând, o culegere de memorii fragmentare; este, de asemenea un comentariu original la adresa ideilor politice ale secolului XX; mai este şi un tablou al viziunilor autorului asupra problemelor esenţiale ale vieţii, o căutare a adevărului. Adevărul ultim, imposibil de atins, dar totodată singurul care oferă mântuirea prin sine însuşi. Conştient de cât de infernală este viaţa, Eugen Ionescu sfârşeşte prin a o iubi, astfel trăindu-şi paradoxul: epuizarea infinitului de materialitate şi tentaţia insaţioasă a eternizării emoţiei unei stări de conştiinţă nu pot totuşi decât să umple o biată clipă cu inefabilul miracolului euforic.
