Pronunţie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în 2005. |
Prin pronunţie se înţelege modul în care o fiinţă umană rosteşte sunete articulate într-o anumită succesiune pentru a emite foneme, silabe, cuvinte, propoziţii, etc., în vederea comunicării orale (a se vedea vorbirea) cu alte fiinţe umane.
Pronunţia este un element important al vorbirii oricărei persoane, indiferent de limba folosită, vârstă, educaţie, situaţia concretă în care este folosită, s.c.l. În general, şi într-un fel pe bună dreptate, se consideră că vorbitorii nativi ai oricărei limbii sunt cei cei ce au o "pronunţie model" în acea limbă. De asemenea, se poate remarca că vorbitorii educaţi practică în general un anumit nivel calitativ ridicat al vorbirii, şi deci, o pronunţie elevată. Dar cum o limbă nu este proprietatea cuiva, atât calitatea pronunţării, cât şi cea a vorbirii depind doar de performanţa individuală a fiecăruia. Ca atare, educaţia şi practicarea vorbirii dar, mai ales, autoeducaţia continuă şi practicarea zilnică a vorbirii sunt factori esenţiali de ridicare a calitaţii pronunţiei.
În realitate, pe de o parte datorită complexităţii vorbirii articulate şi, pe de altă parte, datorită numeroaselor componente anatomice ce participa la pronunţie (muşchiul diafragmă, plamânii, esofagul, traheea, corzile vocale, "omuşorul," bolta palatină, limba, dinţii, buzele, falca şi absolut toti muşchii corespunzători implicaţi) pronunţia oricărei persoane este absolut unică, aşa dupa cum ADN-ul, amprentele digitale, amprentele labiale, irisul ochiului, etc., oricărei fiinţe umane sunt unice.
