Republica Democratică Azerbaidjan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

PRIMA REPUBLICĂ DIN ORIENT

După revoluţia rusească din februarie 1917, mişcarea naţională din Azerbaidjan, o ţară din periferia Imperiului Rus, a obţinut o trasatură nouă, aşa cum s-a sfârşit perioada discuţiilor teoretice şi abordării problemelor naţionalo-culturale în paginile presei. Urma trecerea la lansarea şi realizarea cererilor şi obiectivelor politice. În condiţiile noi, simpatizantul opiniei publice era partidul „Müsavat” („Egalitatea”), înfiinţat la 1911, care de la bun început se baza la dreptul de autodeterminare al naţiunilor.

Spre sfârşitul lui octombrie 1917, „Müsavat”, în fruntea cu M.Emin Rasulzade (1884-1955), şi-a ţinut primul Congres, definind tactica şi strategia partidului şi programul nou, care conţinea punctele următoare:

1.Reformarea politică a Imperiului Rus la o republică federativă democratică compusă de autonomii naţionalo-teritoriale.

2.Libertatea de exprimare, de credinţă, de presă, de şedinţa, de demonstraţie garantate de stat şi afirmate prin Constituţia.

3.Egalitatea în faţa de legea tuturor cetăţeni, fără distincţia de religie, de naţionalitate, de sex, de viziunile politice; lichidarea sistemului de paşaport şi afirmarea dreptului de dislocare oamenilor atât în cadrul statului, cât şi peste hotare fără permise speciale.

4.Stabilirea 8 ore de muncă pe zi pentru toţi funcţionari şi muncitori.

5.Împărţirea fără dobânda şi fără condiţii tuturor pământuri de stat şi private între ţărani.

6.Supunerea judecatelor numai la lege şi scutirea cetăţeanului de pedeapsă fără ultima decizia a organelor de justiţie.

7.Educaţia generală şi superioară, gratuită, publică şi obligată.

Chiar în timpul şedinţei ajunge informaţia despre căderea guvernului lui A.Kerenski şi lovitura de stat a bolşevicilor de la Petrograd. La 2 noiembrie 1917, bolşevicii în fruntea cu armeanul S.Şaumian, reuşesc să declare Sovietul din Baku, puterea supremă din oraş, însă zona de influenţa a noului guvern se limita la periferiile capitalei Azerbaidjanului. Restul Caucazului de Sud era condus de Comisariatul Transcaucazian, înfiinţat la 11 noiembrie la Tiflis (actualul Tbilisi), care recunoştea legitimitatea lui A.Kerenski. La guvernul transcaucazian (primul ministru georgianul E.Gheghecikori) erau prezenţi şi trei azeri: Fatali han Xoyski, M.Yusif Cafarov, Xalil Xasmammadov. Mai târziu, la 23 februarie 1918, s-a inaugurat organul legislativ, care se numea după modelul polonez, Sejm-ul. Sejm-ul Transcaucazian în general era compus de deputaţi aleşi din ţările regiunii la Duma Rusiei, cu fracţiunea azeră alcătuită de 44 de deputaţi (partidele „Müsavat”, „Ittihad”, „Hümmat”, Blocul Socialist Musulman). Şeful fracţiunii era ideologul mişcării naţionale M.E. Rasulzade.

Aşadar Azerbaidjanul se afla într-o situaţie unică şi periculoasă, fiindcă în tot Caucaz doar la Baku, datorită caracterului cosmopolit şi componenţei etnice mixte formate după descoperirea petrolului aici, bolşevicii, alcătuiţi de elemente ne-azere, au reuşit să obţină puterea. Acest fenomen a separat ţara în două fronturi: veneticii din Baku şi băstinaşii din restul Azerbaidjanului. După ieşirea Rusiei din Primul război mondial, din cauză blocării căilor ferate dintre Baku şi Tiflis, aici se adunaseră mii de soldaţi ruşi şi armeni, întorşi de pe fronturi iraniene şi occidentale sau trimişi pe frontul caucazian. În acest număr se adăuga şi mii de militari înarmaţi ai Partidului Revoluţionar Armean „Daşnakţutiun”. Pe vremurile acelea azerii nu dispuneau trupele militare fiindcă toţi cetăţeni musulmani din Imperiul Rus erau scutiţi de slujba militară în schimb unei taxe speciale. Pentru eliminarea localnicilor care nu susţineau puterea sovietică Sovietul din Baku şi partidul „Daşnakţutiun” au realizat un măcel sângeros asupra populaţiei azere ale oraşului soldat cu 12 000 de morţi (31 martie 1918).

Mai târziu „tatăl independenţei” al Azerbaidjanului M.E.Rasulzade remarca: ”În evenimentele din martie se acuzau pe „Müsavat”, ce este absolut lipsit de argument, fiindcă pentru a declara război este obligatoriu a dispune măcar o anumită forţă fizică, ceea ce „Müsavat” nu avea. Alţii acuză „Müsavat”-ul în lansarea ideii autonomiei ale Azerbaidjanului, aşadar provocând evenimentele din martie. Acesta poate are o parte din adevăr. Poate, dacă supunându-ne am fi înclinat capete în faţa de duşmanilor libertăţii noastre, nu s-ar întâmpla aceste evenimente. Însă noi nu am fi putut s-o facem. Am cerut în mod direct o autonomie pentru Azerbaidjan. Totodată prin aceasta ne-am multiplicat numărul de duşmani”.

Sub lozinca de a stabili puterea sovietică, Armata Roşie a cărui nucleul era constituit de trupele „Daşnakţutiun” au realizat alte masacre în oraşele Quba, Şamaxî, Lankaran, Salyan, Kürdamir din estul ţării. Speranţa azerilor, Sejm-ul Transcaucazian, care din cauză situaţiei nestabile de pe front turc şi înaintarea trupelor Puterilor Centrale, nu reacţiona la noutăţile sosite din regiune.

Mai târziu, Sejm-ul şi-a dat seama anormalitatea situaţiei sale şi la 22 aprilie 1918, s-a transformat la Republică Federativă Transcaucazia independentă, iar peste patru zile s-a format noul guvern în fruntea cu georgianul A.Ţhenkeli. În componenţa acestui guvern au intrat 5 miniştri azeri: F.H.Xoyski (justiţie), X.Malik-Aslanov (transport), N. Yusifbayli (învăţământ), M.H.Hacînski (comerţ şi industrie), I.Heydarov (control de stat). Însă declaraţia independenţei nu a schimbat nici situaţia internă, nici externă a statului. Fiecare dintre cele trei naţiuni titulare (georgieni, azeri, armeni) apărea interesele naţionale decât comune caucaziene, ţara nu având o unică putere autoritară suferea de anarhie.

Duşmania interetnică a ajuns la apogeu în gubernia Erivan (actualul Erevan) unde se realiza o purificare etnică a azerilor de către trupele militare armene cu scopul obţinerii unei situaţiei favorabile pentru declaraţia independenţei Armeniei în viitor şi majorităţii etnice din acest teritoriu. Numai în acest an, 80 000 de azeri din gubernia Erivan au devenit refugiaţi. Nici relaţii dintre georgieni şi armeni în sudul guberniei Tiflis nu erau mai bune, ceea ce spre sfârşitul anului a dus la războiul armeano-georgian.

La 26 mai 1918, Federaţia Transcaucaziană a căzut prin declaraţia de independenţa a Georgiei. Peste două zile Armenia şi Azerbaidjan şi-au proclamat independenţa. Deputaţii azeri au constituit organul temporar de conducere - Consiliul Naţional (Milli Şura), căreia preşedintele a fost ales M.E. Rasulzade. A fost semnat la 4 iunie 1918 între Imperiul otoman şi Republica Democratică Azerbaidjan un tratat privind pace şi prietenie, care îl garanta sprijinul necesar noului stat. Iar la 16 iunie guvernul azer în fruntea cu avocatul Fatali han Xoyski (1875-1920), s-a mutat de la Tiflis la Ganca, al doilea mare oraş din ţara, fiindcă Baku era ocupat. Este interesant faptul că în momentul respectiv nici Armenia nu avea capitală propria şi ca un gest de favoare Consiliul Naţional a cedat la 29 mai 1918, Armeniei, oraşul Erivan, unde azerii erau majoritari. La 30 mai despre proclamarea statului a fost anunţate Istanbul, Berlin, Paris, Londra, Bucureşti, Roma, Washington, Moscova, Tokio etc. La 27 iunie statul proaspăt născut a botezat limba azeră ca limba de stat şi a stabilit steagul provizoriu, care s-a definit la 9 septembrie în forma de tricolor albastru, roşie, verde şi o semilună cu steaua optunghular. Cele trei culoare din steagul naţional simbolizează „cultura naţională turcică, democraţia europeană modernă şi civilizaţia islamică” (M.E.Rasulzade).

Însă problema esenţială rămânea chestiunea de viabilitate republicii. La 12 iunie 1918, conform ordinul lui S.Şaumian, trupele militare ale Sovietului din Baku au început un atac asupra Ganca, ceea ce a dus statul azer la pragul nimicirii. Guvernul nu având o armată regulară a cerut ajutorul militar de Istanbul, conform punctului 4 al tratatului din 4 iunie. Armata unită turco-azeră („Armata Caucaziană”) a întâmpinat pe trupele sovietice la apropierea capitalei provizoriu şi la bătălie durată câteva zile lângă localitatea Göyçay (27 iunie-1 iulie 1918), a zdrobit Armata Roşie, ce a determinat trădarea bolşevicilor de către „Daşnakţutiun” şi o lovitură de putere la Baku (1 august 1918). Dictatura Centrocaspi, compusă de ofiţerii ruşi şi simpatizanţii „Gărzii albe”, a invitat în oraş trupele englezeşti în fruntea cu generalul Densterwill, iar cei 26 comisari bolşevici, care cu o navă încercau să ajungă la Astrahanul roşie, au fost arestaţi la Marea Caspică şi au fost împuşcaţi împreună cu Şaumian la nisipurile deşertului Agdjakum din actualul Turkmenistan. Însă soartă războiului era definită şi la 15 septembrie Armata Caucaziană a întrat în oraş.

Peste câteva luni Imperiul otoman a ieşit din război şi a fost obligat să retragă trupele din Azerbaidjan. Din Iran la Baku s-au pătruns armată englezească şi următoarele luni statul azer s-a ocupat cu recunoaşterea legitimităţii sale de către Londra. La 7 decembrie 1918 s-a inaugurat prima şedinţă a parlamentului azer compus de 120 deputaţi (80 azeri, 21 armeni, 10 ruşi, 1 evreu, 1 georgian, 1 polonez, 1 german). Preşedintele organului legislativ (Partidul „Müsavat” - 36, „Ittihad” - 11, „Blocul Socialist” - 12, „Ahrar” (liberalii) - 10, independenţii - 9, „Daşnakţutiun” - 7, alte partide armene - 4, minorităţi naţionale - 5 deputaţi) a fost ales juristul Ali Mardan bey Topçubaşî (1862-1934).

Una dintre cele mai vitale probleme ale republicii era normalizarea relaţiilor cu Armenia vecină, unde conform recensământului din 1897, din 7 uezde (provincii ruseşti) în 4 azerii erau majoritari. Pe Baku deranja atacurile şi deportări ale populaţiei azere din Armenia şi revendicările teritoriale ale Erivanului asupra Azerbaidjan, în provinciile Zangazur, Naxçîvan, Karabakh fiindcă spre deosebire de Azerbaidjanul filo-turc şi Georgia filo-germană, această ţară era susţinută de Antanta. Trupele fostului general otoman de origine armean, Andronik, în vara 1918, au invadat provincia Zangazur în graniţa celor două state şi a ocupat centrul zonei oraşul Gorus, provocând valurile de “epurări etnice”, însă a fost zdrobit la întrarea provinciei Karabakh. Doar în sudul guberniei Erivan sute de sate azere au fost distruse ca urmare 150 000 azeri refugiind în Azerbaidjan. La 23 noiembrie 1919, La Tiflis, cele două state au semnat o înţelegere conform careia trebuia să fie oprite orice acţiune militară şi problemele să fie rezolvate prin mijloace paşnice. Conferinţa armeano-azeră organizată la Baku la data de 14 decembrie 1919 nu a dat nici un rezultat şi peste câteva săptămâna armată armeană iar a invadat Zangazur. Aceste confruntări a durat cu mici pauze până la invazia Armatei Roşie în Azerbaidjan şi a fost unul dintre cele mai importante cauze care a determinat căderea republicii.

Prima republică (1918-1920) era unul dintre câteva state musulmane independente din epoca respectivă şi singura unde femeile aveau drept de vot. Datorită demnitarilor de stat cu educaţia europeană, a fost asigurat drepturile de om şi ale minorităţilor. S-a inaugurat Universitatea din Baku (1919), 100 tineri au fost trimişi cu bursa statului la studii în Europa, însă majoritatea lor nu au mai putut să se întoarcă niciodată înapoi după ocupaţia sovietică. În 1919 trupele Antantei părăsesc Azerbaidjanul, iar la 11 ianuarie 1920, Consiliul Suprem al Antantei, în unanimitate a luat decizia de recunoaşte de-facto independenţa Azerbaidjanului. Totodată Rusia sovietică nu-şi ascundea intenţiile de a ocupa această ţară. Sovieticii aveau nevoie de petrolul din Baku, care producea aproape tot combustibil (95%) din fostul Imperiul Rus. În telegramul său de urgenţă conducătorul revoluţiei V.I.Lenin scria foarte clar: „Capturarea Baku-ului este foarte, foarte şi foarte important pentru noi…”.

La 22 martie, în zilele sărbătorii naţionale, s-a răsculat minoritatea armeană din provincia Karabakh şi au atacat garnizonul armatei azere la Xankandi. Revolta a obligat guvernul să concentreze aproape toată armată (40 000 de militari) în graniţa cu Armenia, ceea ce a lăsat graniţele nordice a ţării fără apărare. La 27 aprilie 1920, a XI-a Armată Roşie a întrat în Azerbaidjan şi oprindu-se la suburbie Baku-ului a pus ultimatum de capitulare. Parlamentul azer a cedat puterea în schimbul unor condiţii care prevedea păstrarea independenţa ţării sub regimul socialist, securitatea demnitarilor de stat, ajutorul revoluţiei kemaliste de către sovietici ş.a. Prima republică a căzut, însă nici un punct din înţelegerea nu a fost realizată de Moscova şi ca urmare represiunilor au fost împuşcaţi 40 000 de cetăţeni azeri chiar la începutul lăturării puterii bolşeviste. Trupele armatei azere s-au răsculat la Ganca (mai 1920) nimicind Armata Roşie din zonă, însă succesul a fost temporar revolta fiind reprimată (10 000 de morţi).

La noiembrie a căzut Armenia, iar în februarie 1921, aceeaşi soartă a avut Georgia. Cu această ocazie guvernul sovietic al Azerbaidjanului „de dragul frăţiei socialistice” a cedat provincia Zangazur, ţinuturile Göyça, Dilican, Daralayaz etc. Armeniei, reducându-şi teritoriul de la 114 000 de metri pătraţi la 86 600. În iunie 1920, fostul prim ministru F. Xoyski a fost ucis la Tiflis de un asasin armean. Şeful parlamentului A.M. Topçubaşî a murit la Paris în 1934, iar M.E. Rasulzade în 1947 la Ankara.