Sigiliu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sigiliul sau pecetea (lat. sigillium, i sigiliu, pecete) desemnează amprenta (impresiunea, imprenta) rămasă pe un material determinat în urma aplicării matricei sigiliare (a tiparului). Sigiliul poate să fie în ceară, hârtie, soluţie de aur, tuş sau fum. Matricea sigiliară sau tiparul reprezintă obiectul gravat, confecţionat, dintr-un material rezistent şi care serveşte la realizarea amprentei sigiliare. În mod curent se foloseşte însă termenul de sigiliu, atât pentru desemnarea matricei cât şi a amprentei sigiliare.

Sigiliul are funcţiile de garantare a secretului şi/sau de asigurare a autenticităţii actului. Prin însemnele ce le poartă (emblemă, text) este un mijloc de identificare a emitentului în timp şi spaţiu, atât ca persoană, cât şi ca instituţie. Sigiliul prezintă simbolic autoritatea posesorului şi locul său în ierarhia socială dar şi importanţa actului sau documentului pe care este aplicat.

Sigilografia a identificat mai multe feluri de sigilii, în funcţie de aspect, funţie, formă de păstrare, mărime, material, însemne gravate, etc., printre care: sigiliu ataşat sau atârnat (sigiliu confecţiionat din metal sau din ceară prins de act cu ajutorul unui şnur, şiret sau ţărcuşă); sigiliu de închidere (cu ajutorul căruia se asigură secretul corespondenţei); sigiliu imprimat (este aplicat direct pe materialul de suport după ce matriţa sigilară a fost introdusă în tuş, soluţie de aur sau fum); sigiliu inelar (este realizat cu ajutorul imaginii pe montura unui inel); sigiliu timbrat (confecţionat prin plasarea, deasupra cerii calde, a unei foiţe-timbru peste care se aplică matriţa sigilară) şi multe altele.

right Bulă de argilă pe care s-a aplicat sigiliul lui Barnamtarra, soţia lui Lugalanda, conducător în Lagash, circa 2400 îdC)

Introducerea, folosirea şi răspândirea sigiliului au izvorât din necesitatea autentificării actelor, deci a fost folosit în prima etapă ca o dovadă de autenticitate şi integritate. Practica folosirii sigiliilor de către autorităţi şi particulari se întâlneşte prima oară în antichitate. În această perioadă se foloseau drept matrice inelele şi pietrele gravate (camee şi geme) şi care vor deveni în secolul XVI deosebit de căutate.

În Imperiul Bizantin şi în apusul Europei, sigiliul de pe acte se foloseşte şi ca semn de validare a actelor, de întărire a conţinutului lor. Prin imaginea ce o avea gravată pe el, sigiliul îl reprezenta pe posesorul lui, încât prezentarea lui în faţa unei autorităţi echivala cu prezenţa persoanei care-l deţinea. Era folosit astfel drept mărturie. Deţinătorul sau deţinătorii sigiliului unei alte persoane nu numai că prin el reprezentau pe posesor şi îşi autentificau spusele, dar erau şi ocrotiţi de el. Deci era folosit şi în sensul unor scrisori de ocrotire.

Întrebuinţat de suverani, sigiliul a trecut repede în uzul curent al seniorilor laici şi ai clericilor (începând cu secolul XI). Astfel, din secolul XII, el era folosit de toţi în toate situaţiile, atât laice, cât şi ecleziastice, generalizându-se un secol mai târziu.

În Ţările Române, sigiliiile erau folosite atât de persoana voievodului în autentificarea actelor interne (puneri în posesie, întăriri de moşii sau verdicte la judecăţi) cât şi în reprezentarea titulaturii şi rangului în actele externe, în funcţie de importanţa actului fiind folosite diferite tipuri de peceţi (vezi diplomatică). Totodată, în actele particularilor, martorii, de obicei, în funcţie de rang sau clasă socială, foloseau adiacent semnăturii şi pecetea cu însemnele personale.

În secolul XX sigiliile dispar, locul lor fiind luat de alte elemente de siguraţă cum ar fi ştampilele, holograme etc.