Abolirea iobăgiei în Rusia, 1861

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Reforma pentru emanciparea iobagilor din Rusia din 1861 a fost prima şi cea mai importantă dintre reformele liberale din timpul domniei împăratului Alexandru al II-lea. Reforma a desfiinţat dependenţa feudală a iobagilor ruşi de marii latifundiari.

Baza legală a reformei a reprezentat-o Proclamaţia emancipării din 3 martie 1861 (19 februarie stil vechi), plus o serie de acte legislative cunoscute sub numele generic Regulamente cu privire eliberarea ţăranilor de dependenţa iobăgească (Положения о крестьянах выходящих из крепостной зависимости). Proclamaţia oferea drepturi cetăţeneşti depline iobagilor şi afirma dreptul ţăranilor de a cumpăra pământ de la foştii stăpâni feudali.

[modifică] Rusia mai înainte de abolirea iobăgiei

Imperiul Rus era o ţară agrară, în care ţăranii reprezentau majoritatea copleşitoare a populaţiei, peste 80% dintre locuitori. Existau până în 1861 două categorii de ţărani: cei trăitori pe moşiile statului şi cei de pe moşiile particulare. Numai cei din urmă erau iobagi. Iobagii aveau obligaţii către stat, dar şi către stăpânul pământului, care avea puteri discreţionare asupra vieţilor lor. La mijlocul secolului al XIX-lea, mai puţin de o jumate dintre ţăranii ruşi erau iobagi.

Populaţia rurală locuia în gospodării dvori, care împreună formau satele mici derevni sau cele mai mari selo. Satele erau conduse de obşcina sau mir (obştea sătească) – o unitate autosuficientă şi autonomă care se întindea pe o suprafaţă cu o rază de aproximativ 10 km. Erau aproximativ 20 de milioane de dvori (gospodării), aproximativ 40% din ele numărând între şase şi zece membri.

Fiecare obşte avea o adunare a populară, shod (selskii shod), numea un starosta (conducător) şi un pisar (funcţionar) care să rezolve toate problemele externe. Pământul şi celelalte resurse erau împărţite în cadrul obştei. Pământul era împărţit după calitatea solului în loturi individuale nadel. Loturile erau redistribuite în mod periodic, pentru a asigura condiţii economice aproximativ egale. În ciuda faptului că obştea gestiona în acest mod terenurile, pământul nu era proprietatea ţăranilor organizaţi în mir. Moşia şi locuitorii ei erau de drept proprietatea nobilului latifundiar (dvorianstvo). Ţăranii erau obligaţi să plătească regulat în muncă sau bunuri pentru pământul de pe care îşi asigurau subzistenţa, de obicei lucrând moşia în parte, jumate pentru stăpânul pământului, jumate pentru ei.

Nevoia pentru o reformă urgentă era bineînţeleasă în Rusia secolului al XIX-lea, mai multe proiecte de reformă fiind concepute de Mihail Speranski, Nicolai Mordvinov şi Pavel Kiseleff. Eforturile lor au fost zădărnicite până în cele din urmă de aristocraţia conservatoare sau reacţionară.

[modifică] Proclamaţia emancipării

Politicienii liberali care erau în spatele proclamaţiei din 1861 –Nicolai Miliutin şi Iakov Rostovţev – erau conştienţi că ţara lor era una dintre ultimele state feudale din Europa. Comportarea jalnică a armatei ruse în războiul Crimeii a făcut guvernul rus conştient de marea rămânere în urmă a imperiului. Din dorinţa de a impulsiona creşterea economică, în primul rând industrială, şi prin această de a întări imperiul din punct de vedere militar şi politic, au fost puse în aplicare o serie de reforme economice. Ca parte a acestor schimbări era considerată şi abolirea iobăgiei. Se credea în mod optimist că după abolirea iobăgiei, obştile săteşti aveau să se destrame, pământurile aveau să se împartă între ţăranii individuali, ceea ce avea să ducă la apariţia economiei de piaţă.

Împăratul Alexandru al II-lea, spre deosebire de tatăl său, era dornic să rezolve această problemă. Pornind de la o petiţie a provinciilor lituaniene, a fost format un comitet "pentru ameliorarea condiţiei ţăranilor" şi a fost propusă abolirea iobăgiei.

Principala problemă dezbătută era dacă ţăranii urmau să mai rămână dependenţi de proprietarii de pământ, sau trebuia să fie transformaţi într-o clasă de proprietari independenţi.

La început, moşierii au făcut presiuni pentru acordarea libertăţii ţăranilor fără dreptul de proprietate asupra pământului muncit. Ţarul şi consilierii săi, conştienţi de cauzele mişcărilor revoluţionare din 1848, se opuneau unui proces care ar fi creat un proletariat rural şi o situaţie politică extrem de instabilă. Reversul medaliei era eliberarea ţăranilor de servituţile feudale şi împropietărirea lor cu loturi limitate, dar această soluţie ar fi lăsat moşierii fără forţa de muncă numeroasă şi ieftină, cu ajutorul căreia îşi exploatau proprietăţile.

Pentru a echilibra toate acestea, legislaţia conţinea trei măsuri pentru a reduce potenţiala autosuficienţă economică a ţăranilor eliberaţi. În primul rând, a fost introdusă o perioadă de tranziţie de nouă ani, în care obligaţiile ţăranilor către foştii stăpâni erau păstrate. În al doilea rând, o mare parte a pământului era transferat în proprietatea exclusivă a marilor proprietari (otrezki), transformând numeroase păduri, râuri şi drumuri în surse de venit, moşierii percepând taxe pentru accesul la ele. A treia măsură era despăgubirea moşierilor, împropietărirea ţăranilor făcându-se prin răscumpărare. Suma de răscumpărare avea să fie plătită de stat proprietarilor, iar ţăranii trebuiau să plătească guvernului banii în rate, plus dobânda, într-o perioadă de 49 de ani.

[modifică] Punerea în practică

Deşi bine gândită din punct de vedere legislativ, reforma nu s-a desfăşurat fără probleme în practică.

Moşierii şi nobilii erau plătiţi cu obligaţiuni ale statului, iar debitele lor erau scăzute din suma de bani mai înainte de plată. Valoarea obligaţiunilor a scăzut în scurtă vreme, la aceasta adăugându-se proasta pricepere în materie de afaceri a proprietarilor de pământ.

[modifică] Rezultate

Legislaţia nu a eliberat pe de-a întregul ţăranii de obligaţiunile excesive şi nici nu a schimbat în bine în mod semnificativ constrângerile lor economice. Aplicarea defectuasă a reformei a lăsat numeroşi ţărani din Polonia şi nordul Rusiei liberi, dar fără pământ (batrak), în timp ce în alte regiuni (Ucraina), ţăranii au devenit principalii proprietari de pământuri.