Războiul Crimeii
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Războaiele ruso-turce |
|---|
| 1676 — 1681 |
| 1686 — 1700 |
| 1687 — 1689 |
| 1695 — 1696 |
| 1710 — 1711 |
| 1735 — 1739 |
| 1768 — 1774 |
| 1787 — 1792 |
| 1806 — 1812 |
| 1828 — 1829 |
| 1853 — 1856 |
| 1877 — 1878 |
| 1914 — 1918 |
| Războiul Crimeii | |||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|
 Asediul Sevastopolului |
|||||||
|
|||||||
| Combatanţi | |||||||
| Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, Al doilea Imperiu Francez, Imperiul Otoman, Regatul Sardiniei | Imperiul Rus | ||||||
| Efective | |||||||
| 250.000 britanici 400.000 francezi 10.000 sarzi ? turci otomani |
1.250.000 ruşi | ||||||
| Pierderi | |||||||
| 17.500 britanici 90.000 francezi 35.000 turci 2.050 sarzi răniţi, morţi în luptă sau din cauza bolilor |
100.000 ruşi răniţi, morţi în luptă sau din cauza bolilor |
||||||
| Războiul Crimeii |
|---|
| Sinop – Petropavlovsk – Alma – Balaclava – Inkerman – Sevastopol – Eupatoria – Taganrog – Râul Ciornaia – Kars – Malahov |
Războiul Crimeii a durat din 28 martie 1853 până în 1856 şi a fost un conflict armat dintre Imperiul Rus pe de-o parte şi o alianţă a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez, a Regatului Sardiniei şi a Imperiului Otoman, pe de altă parte.
Cele mai multe lupte ale războiului s-au dus în Peninsula Crimeea de la Marea Neagră.
Cuprins |
[modifică] Războiul
[modifică] Începutul războiului
În deceniul al cincilea al secolului al XIX-lea, conducătorii britanici şi-au exprimat temerile în legătură cu interesul arătat de Rusia pentru India şi Afganistan şi erau dornici să găsească o cale pentru a contrabalansa această ameninţare.
Originea crizei prin care s-a ajuns la războiul Crimeii stă în chestiunea locurilor sfinte. Era vorba de reglementarea drepturilor pelerinajelor, pe de-o parte ale catolicilor latini, pe de-alta ale ortodocşilor în Locurile Sfinte din Palestina: la Ierusalim, Betleem etc. Pelerinii ortodocşi erau mai mulţi decât cei latini. Împărţirea locurilor sfinte între grupurile de pelerini fusese reglementată în 1757 printr-un act al sultanului, care fusese foarte exact. Spre exemplu, la Ierusalim catolicii primiseră în posesiune Biserica Sf. Mormânt şi într-un anumit număr şi alte locuri de pelerinaj; la Betleem li se dăduse Biserica şi Peştera Naşterii, care se găseşte sub biserică. Ortodocşilor li se dăduseră capele de rodin secundar în aceleaşi locuri. Chestiunea era mai complicată deoarece Franţa avea un rol tradiţional de protector al catolicilor din Orient, acordat de către sultan în 1740, printr-un acord special. Pe de-altă parte, în 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi Rusia obţinuse protecţia pelerinilor de rit ortodox. Prin urmare, în afară de rivalitatea dintre grupurile de pelerini în realitate existau două rivalităţi de influenţă: influenţa franceză exercitată în folosul catolicilor şi influenţa rusă exercitată în folosul ortodocşilor. Din 1774, chestiunea pelerinajelor la locurile sfinte evoluase fără încetare într-un sens favorabil ortodocşilor şi prin consecinţă influenţei ruse. Printr-o serie de documente succedate mai ales între 1808 şi 1820, într-un timp când Franţa nu putea să intervina direct în politica Orientului, Rusia obţinuse pentru pelerinii ortodocşi avantaje din ce în ce mai mari; spre exemplu, Biserica Sf. Mormânt trecuse în mâinile ortodocşilor. Nu există nici o îndoială că pelerinii ortodocşi aveau, la mijlocul sec. XIX o situaţie mult mai favorabilă decât cea a palerinilor catolici. Aceasta este situaţia pe care Napoleon al III-lea a vrut s-o schimbe din momentul în care a devenit prinţ-preşedinte. Prin urmare, guvernul francez a început să negocieze cu turcii din luna mai 1850, contestând poziţiile obţinute de ortodocşii din Palestina. Discuţiile au durat mult timp, iar ca rezultat, la 8 februarie 1852 un firman al sultanului le dădea catolicilor trei chei ale bisericii din Betleem. Printre altele, catolicii primeau dreptul de a oficia predici la altarul Mormântului Fecioarei. Cu această decizie a sultanului problema părea a fi rezolvată, cel puţin din punct de vedere francez. Dar reacţia ruşilor la firmanul sultanului era previzibilă. Trimisul lui Nicolae I i-a cerut sultanului să anuleze decizia şi să stabilească statu quo ante. În opinia ţarului, prestigiul Rusiei în Orient nu trebuia să sufere nici o atingere, de aceea trebuiau luate măsuri cât mai repede. Consulul rus a intervenit energic pe lângă sultan, care a cedat, semnând un nou firman în martie 1852, anulând decizia luată în urmă cu o lună. Dar documentul era secret, pe când primul act fusese public. Contradicţia trebuia, din păcate să apară la scurt timp. Sultanul nu-şi făcea iluzii, el a vrut doar să câştige timp şi chiar a reuşit să câştige câteva luni. Când pelerinii au sosit în 1852, conflictul s-a produs. Catolicii au afirmat că lor le aparţineau cheile de la biserica din Betleem, iar ortodocşii că un ordin al sultanului le-a înapoiat-o!Consulul rus a intervenit direct pe lângă administraţia turcă, cerându-i să publice decizia secretă a sultanului care restabilea drepturile ortodoxe.Guvernul turc, foarte încurcat s-a mulţumit să reunească un oarecare număr de notabili din Ierusalim şi Betleem şi să le citească firmanul secret al sultanului. Documentul n-a fost publicat însă, astfel încât pelerinii catolici şi-au exercitat drepturile fără a ţine seama de drepturile obţinute ulterior de către Rusia.
În deceniul următor, a fost găsit un pretext în cauza apărării sfintelor locuri creştin-catolice din Palestina. Conform cu tratatele negociate până la acea vreme, Franţa era protectoarea creştinilor catolici din Imperiul Otoman, în vreme ce Imperiul Rus era protectorul creştin-ortodocşilor. Totuşi, pentru câţiva ani, călugării catolici şi cei ortodocşi şi-au disputat dreptul de posesiune asupra Bisericii naşterii Domnului din Betleem şi asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Cele două părţi au făcut cereri pe care sultanul nu avea cum să le sadisfacă simultan. În 1853, sultanul a dat sadisfacţie francezilor, în ciuda protestelor vehemente ale călugărilor ortodocşi.
Ţarul Nicolae I al Rusiei a trimis în misiune la Înalta Poartă un diplomat, Alexandr Sergheevici Menşikov. Conform mai vechilor tratate, Sultanul Abd-ul-Mejid I se obliga să "protejeze religia creştină şi bisericile sale". Menşikov a încercat să negocieze noi tratate, care să fi permis să se amestece în afacerile religioase ale Imperiului Otoman ori de câte ori ruşi ar fi considerat inadecvată protecţia Sultanului. În acelaşi timp, guvernul britanic al primului ministru George Hamilton-Gordon la trimis în misiune în Turcia pe Lord Stratford, care a aflat de pretenţiile ruşilor imediat ce a ajuns la Istambul. Lord Stratford a reuşit să-l convingă pe sultan să respingă cererile ruşilor, demonstrându-i că acestea compromit independenţa turcilor. Benjamin Disraeli a acuzat acţiunile guvernamentale care făceau războiul inevitabil, pornind procesul prin care primul-ministru avea să fie forţat să demisioneze. Imediat după ce a aflat de eşecul diplomatic al lui Menşikov, ţarul a ordonat armatei ruse să intre în Moldova şi Valahia, (principate autonome sub suzeranitatea otomană, în care Rusia era considerată ca un apărător special al bisericii ortodoxe), folosindu-se de pretextul eşecului rezolvării problemei locurilor sfinte. Nicolae a crezut că puterile europene nu aveau să protesteze la acţiunea rusă de ocupare unor teritorii periferice aflate în sfera de influenţă otomană. În plus, ţarul spera ca aceste puteri să-i fie recunoscătoare pentru rolul Rusiei în înăbuşirea revoluţiilor europene de la 1848.
Când ţarul şi-a trimis trupele în cele două principate române, ("Principatele Dunărene"), Marea Britanie, încercând să apere Turcia, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat şi o flotă din Franţa. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluţie de compromis. Reprezentanţii britanici, francezi, austrieci şi prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât şi partea otomană. Nota a fost aprobată de ţar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lăsa cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franţa şi Austria au sugerat părţii ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă iniţiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Peterburg. În vreme ce englezii şi francezii au renunţat la ideea negocierilor, austriecii şi prusacii mai sperau totuşi intr-o posibilitate de unei înţelegeri. În această situaţie, sultanul a declarat război, armate sale atacând forţelew ruseşti în apropierea Dunării. Ca răspuns, flota rusă a atacat flota otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinop pe 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman. Distrugerea flotei otomane şi creşterea ameninţării ruseşti au alarmat guvernele francez şi britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea turcilor. În 1853, după ce Rusia a ignorat un ultimatim anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie şi Franţa au intrat în război de partea otomanilor.
[modifică] Încercările de obţinere a păcii
Ţarul Nicolae a presupus că, recunoscători pentru rolul avut în înăbusirea revoluţiilor de la 1848, austriecii aveau să-i fie aliaţi, sau cel puţin aveau să rămână neutri. Austria se simţea însă ameninţată la rândul ei de prezenţa trupelor ruseşti la Dunăre. Când anglo-francezii au pretins retragerea ruşilor din Principatele Dunărene, Austria i-a sprijinit şi, deşi nu a declarat imediat război Rusiei, a refuzat să se declare neutră. Când, în vara anului 1854, Viena a mai făcut o cerere pentru retragerea trupelor, Rusia s-a temut că Austria avea să intre în război.
Deşi principalele motive de război au dispărut după ce Rusia şi-a retras trupele din Principatele Dunărene, Anglia şi Franţa nu au încetat ostilităţile. Hotărâte să rezolve o dată pentru totdeauna aşa numită "Problemă orientală", aliaţii au propus anumite condiţii pentru încetarea focului, şi anume:
- obligaţia Rusiei de a renunţa la protectoratul asupra Principatelor Dunărene,
- abandonarea oricăror pretenţii de amestec în treburile interne otomane având ca pretext protejarea creştinilor din Turcia,
- revizuirea Convenţiilor Strâmtorilor din 1841 şi
- liberul acces al tutror naţiunilor la navigaţia pe Dunăre.
Când ţarul a refuzat să accepte condiţiile de pace, a izbucnit ceea ce avea să fie numit Războiul Crimeii.
[modifică] Asediul Sevastopolului
În luna următoare, deşi pretextul pentru război dispăruse, trupele aliate au debarcat în Crimeea şi au asediat oraşul Sevastopol, baza principală a flotei ţariste a Mării Negre, de unde venea principala ameninţare de invadare a Mediteranei.
Ruşi şi-au sabordat vasele de război, tunurile navale fiind folosite la mărirea numărului pieselor de artilerie folosite la apărarea fortificaţiilor, iar marinarii au fost incadraţi în trupele terestre pe post de infanterişti. Oraşul a fost cucerit de aliaţi în septembrie 1855.
În acelaşi an, ruşii au asediat şi cucerit fortăreaţa turcească de la Kars.
[modifică] Campania din Marea Azov şi asediul Taganrogului
În primăvara anului 1855, comandanţii aliaţi franco-britanici au decis să trimită un corp expediţionar în Marea Azov care să distrugă comunicaţiile şi aprovizionarea Sevastopolului. Pe 12 mai 1855, vasele de război franco-engleze au intrat în Strâmtoarea Kerci şi au distrus bateriile de cosată din golful Kamişevaia. Nouă zile mai târziu, flota aliată a atacat portul Taganrog, important datorită depozitelor de alimente (pâine, grâu, orz şi secară), stocate aici după oprirea exporturilor ruseşti datorată izbucnirii războiului. Portul era important şi datorită faptului că se afla aproape de importantul oraş Rostov pe Don.
Guvernatorul Taganrogului, Egor Tolstoi, şi generalul-locotenent Ivan Krasnov au refuzat ultimatumul, răspunzând că ruşii nu-şi predau niciodată oraşele. Aliaţii au bombardat oraşul timp de mai bine de şase ore şi au debarcat 300 de soldaţi care au atacat centru oraşului, de unde au fost respinşi de trupele cazacilor de pe Don şi de subunităţile de voluntari. În iulie 1855, navele aliate au încercat să ocolească Taganrogul pentru a se îndrepta către Rostov pe Don, intrând pe râul Don prin râul Mius. Pe 12 iulie 1855 nava britanică Jasper a eşuat lângă Taganrog datorită unui pescar care mutase balizele de semnalizare în apele puţin adânci. Cazacii au luat cu asalt vasul britanic şi l-au aruncat în aer. A treia încercare de asediu a fost făcută pe 19-31 august 1855, dar oraşul fusese între timp bine fortificat, iar desanturile aliate nu au reuşit să se apropie suficient de ţărm pentru a debarca. Flota aliată a părăsit Golful Taganrog pe 2 septembrie, continuând să efectueze operaţiuni militare minore de-a lungul ţărmurilor Mării Azov până toamna târziu.
[modifică] Teatrul de război din Baltica
Marea Baltică este unul dintre teatrele de război uitate. Popularizarea în exces a altor teatre de luptă a umbrit conflictul din această zonă, aflat în vecinătatea capitalei Rusiei. De la început, campania din Baltica a intrat în impas. Flota rusă a Mării Baltice, copleşită numeric, şi-a redus mişcările la zonele din jurul fortificaţiilor. Pe de altă parte, deşi comandanţii aliaţi aveau cea mai mare flotă de la războaiele napoleoniene, au considerat fortificaţiile ruseşti, în special fortăreaţa de la Kronstadt, prea greu de cucerit, şi de aceea şi-au limitat operaţiunile la blocarea comerţului ruşilor şi la raiduri pe coastele mai puţin apărate ale Finlandei.
Rusia era dependentă de importuri atât pentru industria civilă cât şi pentru cea militară şi pentru aprovizionarea armatei, blocada afectând foarte serios economia ţării. Flota franco-britanică a reuşit să distrugă câteva forturi de pe coasta finlandeză, dar multe alte tentative au fost respinse de ruşi.
Incendierea depozitelor de gudron din Oulu (Uleåborg) şi Raahe (Brahestad) a provocat critici internaţionale, iar în Anglia, un deputat a cerut explicaţii Primului Lord al Amiralităţii despre un sistem care duce un mare război prin jefuirea şi distrugerea proprietăţii ţăranilor lipsiţi de apărare. În toamnă, flota aliată a părăsit Baltica pentru a se muta în Marea Albă, debarcând infanterişti în Peninsula Kola şi pe Solovki. Încercarea aliaţilor de a lua cu asalt Arhanghelskul a dat greş, la fel ca şi tentativa de cucerire a Petropavlovskul în Kamciatka.
În 1855, flota aliată a încercat să distrugă docurile puternic fortificate de la Sveaborg, de lângă Helsinki. Peste 1.000 de tunuri au încercat să distrugă fortăreaţa în timpul unui bombardament de două zile. În ciuda focului inamic, marinarii ruşi de pe corabia Russia cu 120 de tunuri la bord au apărat cu succes intrarea în port. Aliaţii au lansat peste 20.000 de proiectile de artilerie asupra ruşilor, dar nu au reuşit să le reducă la tăcere bateriile de coastă. A fost pregătită o nouă flotă, formată din peste 300 de vase de război, dar, mai înainte de declanşarea atacului, s-a încheiat războiul.
O parte a reuşitei apărorilor ruşi a fost pusă pe seama noilor mine marine. Minarea apelor este în mod tradiţional considerată ca apărută în timpul Războiului Crimeii.
[modifică] Faza finală a războiului şi tratativele de pace
Negocierile de pace au început în 1856, în Rusia fiind pe tron un nou ţar, Alexandru al II-lea. Prin prevederile tratatului de pace de la Paris din 1856, "planul în patru puncte" propus în 1854 a fost substanţial dezvoltat. În principal, privilegiile speciale ale Rusiei în Principatele Dunărene au fost transferat către grupul Marilor Puteri. În plus, navelor de luptă ale tuturor naţiunilor le-a fost interzis accesul în Marea Neagră. Flota rusă fusese deja distrusă în timpul războiului. Mai mult, ţarul şi sultanul au fost de acord să nu mai înfiinţeze nici un arsenal naval militar pe ţărmurile mării. Clauza Mării Negre a fost o prevedere extrem de dezavantajoasă pentru Rusia, datorită scăderii drastice a ameninţării ţariste la adresa turcilor. Mai mult, Marile Puteri au acţionat în direcţia respectării independenţei şi integrităţii Imperiului Otoman.
Tratatul de la Paris a fost valabil până în 1871, când Franţa a fost zdrobită de Prusia în războiul franco-prusac. În vreme ce Prusia şi alte câteva state germane s-au unit pentru a forma Imperiul German, împăratul francez Napoleon al III-lea a fost detronat, apărând Republica Franceză. În timpul domniei sale, dornic să obţină sprijinul Angliei, Napoleon al III-lea s-a opus cu putere Rusiei în ceea ce priveşte rezolvarea Problemei Orientale. Conflictul ruso-otoman nu ameninţa în niciun fel interesele Franţei. De aceea, Franţa a încetat politica antirusă după proclamarea Republicii. Încurajată de atitudinea franceză şi având şi sprijinul cancelarului german Otto, Fürst von Bismarck, Rusia a denunţat tratatul din 1856. Cum Anglia singură nu era capabilă să asigure respectarea tratatului, Rusia şi-a reînfiinţat flota din Marea Neagră.
Războiul Crimeii a produs un exod în masă a tătarilor din Crimeea către teritoriile otomane, ducând la depopularea gravă a peninsulei.
[modifică] Caracteristicile războiului
Războiului Crimeii a ajuns să fie renumit pentru incompetenţa militară şi logistică de care au dat dovadă toţi liderii armatelor implicate în conflict. (Vezi şi: Atacul Brigăzii uşoare). Holera a făcut ravagii printre militarii francezi în timpul asediului Sevastopolului. În noapte de 14 noiembrie 1854, o furtună violentă a scufundat 30 de vase de aprovizionare cu materiale medicale, hrană, haine şi alte mărfuri extrem de necesare. Tratamentul revoltător la care au fost supuşi militarii răniţi în iarna grea care a urmat a fost raportat de corespondenţii de război, ducând la introducerea metodelor moderne de îngrijire a bolnavilor pe câmpul de luptă. Printre noile tehnici folosite pentru tratarea răniţilor a fost şi folosirea pentru prima oară a unui vehicul de tip ambulanţă.
Războiul Crimeii a introdus pentru prima oară şi folosirea din punct de vedere tactic a căilor ferate şi a altor invenţii moderne ca telegraful. În timpului Războiului Crimeii, care este considerat de unii cecetători primul război modern, s-au folosit la scară largă tranşeele şi bombardamentele oarbe de artilerie (care se bazau mai mult pe datele obţinute de patrulele de recunoaştere decât pe observarea directă a câmpului de luptă).
Folosirea gloanţelor Minié şi a armelor cu ţevi ghintuite au crescut în mod semnificativ puterea de foc a aliaţilor.
În timpul Războiului Crimeii, militarii britanici şi francezi au învăţat de la camarazii lor turci să folosească "trabucele din hârtie" – ţigările – prin folosirea tutunului mărunţit presărat într-un petec de hârtie de ziar rulat manual.
Se presupune că înfrângerea din acest război l-a făcut ţarul Alexandru al II-lea să ia măsura abolirii iobăgiei în 1861.
Armata britanică a abolit practica cumpărării gradului militar ca urmare a dezastrului din bătălia de Balaclava.
[modifică] Evenimente importante care au avut loc în timpul războiului
- Cele mai importante bătălii:
- Distrugerea flotei otomane la Sinop - 30 noiembrie 1853;
- Bătălia de la Alma - 20 septembrie 1854
- Asediul Sevastopolului - 25 septembrie 1854 - 8 septembrie 1855;
- Bătălia de la Balaclava - 25 octombrie 1854 (Vezi şi Atacul Brigăzii uşoare);
- Bătălia de la Inkerman - 5 noiembrie 1854;
- Bătălia de la Eupatoria - 17 februarie 1855;
- Bătălia de pe râul Cernaia - 25 august 1855.
- Asediul Karsului – iunie - noiembrie 1855
- A fost primul război în timpul căruia telegraful electric a început să aibă un rol important, cu primul raportaj "în direct" al lui William Howard Russell pentru The Times.
- Florence Nightingale şi Mary Seacole au ajuns faimoase datorită contribuţiilor lor în domeniul îngrijirii bolnavilor în spitalele de campanie.
[modifică] Principalii comandanţi militari
- Imperiul Rus
- Mihail Dmitrievich Gorciakov
- Ivan Feodorovici Paskevici
- Pavel Stepanovici Nahimov
- Eduard Ivanovici Totleben
- Alexandr Sergheevici Menşikov
- Regatul Unit
- Earl of Cardigan
- Lord Raglan
- Sir Edmund Lyons
- Franţa
- Jacques Leroy de Saint Arnaud
- François Certain Canrobert
- Imperiul Otoman
- Abdulkerim Nadir Paşa
- Omar Paşa
[modifică] Vezi şi:
- Florence Nightingale
- Mary Seacole
- Roger Fenton, fotoreporter din războiul Crimeii
- Istoria Europei
- Istoria Balcanilor
- Memorialul războiului Crimeii
- Războiul anglo-rus (1807-1812)
[modifică] Bibliografie
- Bamgart, Winfried (2000). The Crimean War, 1853-1856, Arnold Publishers. ISBN 034061465X
- Ponting, Clive (2004). The Crimean War, Chatto and Windus. ISBN 0701173904
- Pottinger Saab, Anne (1977). The Origins of the Crimean Alliance, University of Virginia Press. ISBN 0813906997
- Rich, Norman (1985). Why the Crimean War: A Cautionary Tale, McGraw-Hill. ISBN 0070522553
- Renouvin, Pierre (1930) Histoire diplomatique de 1815 a 1914, 14-e lecon, Paris.
- Renouvin, Pierre (1954) Histoire des Relations Internationales, tome V-e, Hachette, Paris.
- Royle, Trevor (2000). Crimea: The Great Crimean War, 1854-1856, Palgrave Macmillan. ISBN 1403964165
- Schroeder, Paul W. (1972). Austria, Great Britain, and the Crimean War: The Destruction of the European Concert, Cornell University Press. ISBN 0801407427
- Wetzel, David. (1985). The Crimean War: A Diplomatic History, Columbia University Press. ISBN 0880330864
