Alois Alzheimer
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Alois Alzheimer (*14 iunie 1864, Marktbreit am Main - †19 decembrie 1915, Breslau) a fost un psihiatru şi neuropatolog german. A descris pentru prima dată o formă de demenţă degenerativă, cunoscută până azi după numele său ca Boala Alzheimer.
[modifică] Biografie
Alois Alzheimer s-a născut la 14 iunie 1864 în orăşelul Marktbreit am Main, fiu al notarului Eduard Alzheimer. După absolvirea gimnaziului în Aschaffenburg, studiază medicina la universităţile din Würzburg şi Tübingen. În 1887 obţine titlul de Doctor în Medicină cu o dizertaţie despre "Glandele ceruminoase ale urechii". Începând cu anul 1888, timp de 14 ani lucrează - la început ca medic secundar (Assistenzarzt), mai târziu ca medic primar (Oberarzt) - în Spitalul de Boli Mintale din Frankfurt am Main nou înfiinţat de Heinrich Hoffmann, sub conducerea lui Emil Sioli. Împreună cu acesta, introduce o nouă metodă de tratament a bolnavilor psihici, renunţându-se la mijloacele coercitive, cum ar fi "cămaşa de forţă", în schimbul supravegherii bolnavilor în săli comune, folosirea băilor calde pentru liniştirea bolnavilor agitaţi, permiterea plimbărilor în parcul spitalului sau în împrejurimi. În Frankfurt ia contact cu Carl Weigert, Ludwig Edinger şi cu Franz Nissl, care îl iniţiază în morfologia patologică a Creierului. Împreună cu Nissl întreprinde primele studii de Neuropatologie.
În anul 1894 se căsătoreşte cu Cecilie Geisenheimer. Şapte ani mai târziu, în 1901, Cecilie decedează în urma unei îmbolnăviri acute. În acelaşi an, la 25 noiembrie 1901, Alzheimer examinează pentru prima dată o bolnavă, Auguste D., internată pentru modificări de comportament, tulburări de memorie, idei de persecuţie, incapacitate de a mai întreprinde cele mai elementare activităţi în gospodărie. Alzheimer mai văzuse bolnavi cu fenomene de deterioare mintală, majoritatea în vârstă de peste 70 de ani, deterioare atribuită senilităţii, Auguste D. avea însă doar 51 de ani, fapt care l-a făcut să aprofundeze studiul clinic al acestui caz, căruia i-a pus la început un diagnostic vag de "Boală a uitării" (Die Krankheit des Vergessens).
În anul 1902, Alzheimer devine asistent la clinica de Psihiatrie a Universităţii din Heidelberg sub conducerea profesorului Emil Kraepelin, care, un an după aceea, îl ia cu el la München, unde primise conducerea clinicii de Psihiatrie a Universităţii din acest oraş. Între 1903 şi 1912, Alzheimer conduce laboratorul de Anatomie patologică lucrând în acelaşi timp şi ca medic primar în clinică. Aici îşi susţine dizertaţia de docenţă (Habilitation) cu tema: "Studii histologice pentru diagnosticul diferenţial al paraliziei generale progresive".
La 9 aprilie 1906, Alzheimer primeşte ştirea morţii pacientei Aguste D., a cărei evoluţie nu încetase să o urmărească. La examinarea amănunţită a creierului, obţinut în urma autopsiei, constată modificări nedescrise până atunci, sub forma reducerii masei creierului, în special în regiunile frontale şi parietale, dispariţiei unui mare număr de celule nervoase în aceste regiuni şi apariţiei unor acumulări de substanţe proteice ca plăci dispuse în întreaga scoarţă cerebrală. La 3 noiembrie 1906, în cadrul celei de a 37-a Conferinţă a Psihiatrilor germani din Sud-vest ţinută la Tübingen, Alzheimer prezintă comunicarea asupra unei forme "particulare de îmbolnăvire a scoarţei creierului" (eine eigenartige Erkrankung der Hirnrinde). Constatările făcute apar în anul următor sub forma unui articol de două pagini în revista de specialitate "Allgemeine Zeitschrift für Psychiatrie und psychisch-gerichtliche Medizin" (1907, vol. 64, pp. 146-48). Acesta a fost primul caz de atrofie difuză presenilă a creierului, afecţiune care, la propunerea făcută de Emil Kraepelin încă în anul 1910, poartă numele său: Boala Alzheimer.
În anul 1912, Alzheimer este chemat ca profesor la conducerea catedrei de Psihiatrie şi director al clinicei psihiatrice a Universităţii din Breslau. Deja în timpul călătoriei apar primele semne de îmbolnăvire şi, ajuns la Breslau, este internat în spital cu tulburări cardiace şi renale de natură infecţioasă, probabil o endocardită septică sub-acută (cunoscută atunci sub numele de "Endocardită lentă"). Trei ani mai târziu, în vârstă de numai 52 de ani, decedează pe 19 decembrie 1915.
Medicina datorează lui Alzheimer primele cunoştinţe asupra substratului morfologic al bolilor psihice care duc la demenţă: paralizia generală, arterioscleroza şi atrofiile senile şi presenile ale creierului. Lucrările sale, împreună cu Franz Nissl, asupra paraliziei generale, au demonstrat pentru prima dată prezenţa în creier a unor modificări caracteristice în cazul unor boli psihice nevindecabile şi au dus la noţiunea de "psihoze organice".
