Medicină
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Portal Medicină |
Cuprins |
[modifică] Definiţie, generalităţi
Medicina (lat.: ars medicina = arta de a vindeca) este o ramură a ştiinţelor biologice care are ca scop pe de o parte studiul corpului omenesc şi al funcţionării lui, pe de altă parte - pe baza acestor cunoştinţe - conservarea şi restabilirea sănătăţii. Medicina operează cu concepte mai noi sau mai vechi din majoritatea ştiinţelor, de la anatomia umană fundamentală, până la modele matematice complexe şi chiar noţiuni împrumutate din câmpul filisofiei şi al artei.
Medicina studiază cauzele (Etiologia), manifestările clinice şi efectele asupra organelor (Patologia clinică), recunoaşterea (Diagnosticul), tratamentul (Terapia) şi prevenirea (Profilaxia) bolilor care afectează corpul omenesc.
Medicina modernă se bazează pe Ştiinţele Naturii: (Fizică, Chimie, Biologie, Biostatistică), Anatomie, Fiziologie, Microbiologie, Farmacologie, Radiologie.
[modifică] Grupe de specialitate
În România, medicina se împarte în mai multe grupe de specialitate:
[modifică] Grupa specialităţilor chirurgicale
- chirurgie cardiacă şi a vaselor mari
- chirurgie generală
- chirurgie maxilo-facială
- chirurgie pediatrică
- chirurgie plastică-microchirurgie reconstructivă
- chirurgie toracică
- chirurgie vasculară
- neurochirurgie
- O.R.L.
- obstetrică-ginecologie
- oftalmologie
- ortopedie pediatrică
- Radiologie (röntgen -diagnostic,radioterapie,oncologie)
- urologie
[modifică] Grupa specialităţilor medicale
- alergologie clinică şi imunologie
- anatomie patologică
- anestezie şi terapie intensivă
- boli infecţioase
- cardiologie
- dermato-venerologie
- diabet zaharat, nutriţie şi boli metabolice
- endocrinologie
- epidemiologie
- expertiza medicală a capacităţii de muncă
- farmacologie clinică
- gastroenterologie
- genetică medicală
- geriatrie şi gerontologie
- hematologie
- igienă
- medicină de urgenţă
- medicină internă
- medicină legală
- medicina muncii
- medicină nucleară
- medicină sportivă
- nefrologie
- neonatologie
- neurologie
- neurologie pediatrică
- oncologie medicalădin 2007 nu vor mai fi scoase posturi la concurs pentru aceasta specialitate. Se va contopi cu medicina interna
- pediatrie
- pneumologie
- psihiatrie
- psihiatrie pediatrică
- radiologie-imagistică medicală
- radioterapie
- recuperare, medicină fizică şi balneologie
- reumatologie
- sănătate publică şi management
[modifică] Grupa medicină de familie
- medicină de familie
[modifică] Grupa medicină de laborator
- medicină de laborator
[modifică] Grupa medicină dentară
- chirurgie maxilo-facială
- chirurgie oro-dentară
- ortodonţie şi ortopedie dento-facială
Întotdeauna, medicina este practicată de medici cu o calificare ştiinţifică, conform învăţămintelor căpătate în timpul studiului universitar.
Termenul de Medicină alternativă este atribuit metodelor de tratament care se bazează pe o tradiţie empirică, fără baze ştiinţifice experimentale.
- Acupunctură: metodă de tratament tradiţională chineză constând în înţeparea cu ace în anumite puncte ale corpului, considerate a fi în legătură cu organul lezat.
- Homeopatie: se administrează bolnavului doze infinitezimale dintr-o substanţă care - în doze mari - provoacă aceleaşi simptome ca ale bolnavului de tratat, după principiul similia similibus curantur (Christian Hahnemann).
- Chiropraxie si Osteopatie: tratamente prin manipularea intregului corp atat a aparatului locomotor cat si a organelor interne; considerata pana nu de mult o ramura a medicinei alternative. A devenit in 1990 a III-a disciplina libera in SUA dupa medicina generala si stomatologie.
- Reflexologie: tehnică de tratament asociind masajele cu presiuni exercitate asupra anumitor puncte ale corpului.
- Sofrologie: metodă ce are scop diminuarea senzaţiilor dureroase sau de indispoziţie psihică prin tehnici de relaxare până în starea de hipnoză.
[modifică] Învăţământul Medical
Vezi şi articolul Învăţământul medical în România
Studiul medicinei - admis numai după absolvirea unei şcoli medii (liceu) - are loc în facultăţile de medicină ale universităţilor pe o durată în medie de 6 ani. La sfârşitul studiului se acordă un grad de calificare profesională (medic) şi dreptul la libera practică a medicinei, după criterii diferite de la ţară la ţară. În multe universităţi, absolvenţii facultăţilor de medicină prestează la sfârşitul studiului Jurământul lui Hippocrate.
Specializarea într-o anumită disciplină se obţine prin practică în clinici şi laboratoare precum şi prin audierea de prelegeri teoretice. Durata specializării diferă în fucţie de disciplina medicală respectivă. În cele mai multe ţări, specializarea este organizată şi controlată de asociaţii profesionale (corespunzătoare Colegiului Medicilor din România) şi recunoscută de organele de stat.
[modifică] Instituţiile unde se practică medicina
Medicina se exercită în cabinete de consultaţii, dispensare, policlinici, spitale şi sanatorii. Cercetarea ştiinţifică în domeniul medicinei are loc în clinici şi laboratoare universitare şi în institute de cercetare.
[modifică] Organizarea sanitară şi a asistenţei medicale a populaţiei
Aceasta este o activitate de interes public şi cade în sarcina organelor de stat (Ministerul Sănătăţii) în colaborare cu asociaţiile profesionale (Colegiul Medicilor).
[modifică] Momente din istoria medicinei apusene
Vezi şi articolele: Istoria Medicinei, Istoria Medicinei în România
Încercări de vindeca bolile sau de a trata rănile sunt tot atât de vechi cât omenirea. Bolile grave reprezentau, ca totdeauna, o problemă serioasă, remedii eficace însă nu existau. Îmbolnăvirile erau privite din punct de vedere magic-demoniac sau ca o pedeapsă din partea forţelor supranaturale. Pentru vindecare se invocau aceste forţe şi se făceau sacrificii, se improvizau dansuri, se foloseau formule oculte sau talismane.
Eficiente erau îngrijirea rănilor, repunerea luxaţiilor sau fixarea fracturilor, procedee folosite deja în Epoca de piatră.
[modifică] Medicina în antichitatea greco-romană
La vechii greci, la început, zeul artei medicale era Apollo. Mai târziu zeul medicilor a devenit Esculap. Începând din secolul al VI-lea a.Ch. - sub influenţa şcolilor filozofice materialiste ca cea a lui Empedocle (natura este formată din patru elemente: foc, apă, pământ şi aer) - medicina capătă trăsături ştiinţifice, în special prin persoana lui Hippocrate din Cos, considerat părintele medicinii moderne. În culegerea sa de studii (Corpus Hippocraticum) nu se mai întâlnesc remedii supranaturale, practicile recomandate sunt rezultatul observaţiilor empirice.
În epoca elenistică (secolul al III-lea a.Ch.) centrul cultural devine oraşul Alexandria, unde Herofil practică primele disecţii a unor cadavre omeneşti.
O dată cu ascensiunea imperiului roman centrul de greutate se mută la Roma. Galenus din Pergamon - grec de origine - dezvoltă teoria humorilor şi descrie cele patru manifestări cardinale ale inflamaţiei: roşeaţă, căldură, umflătură şi durere (rubor, calor, tumor, dolor), valabile şi în zilele noastre.
[modifică] Medicina în evul mediu
În această epocă ştiinţa a cunoscut o fază de stagnare, interpretarea scolastică a textelor luând locul observaţiei. Înaintarea arabilor în bazinul mediteranean a avut şi un efect pozitiv. Cunoscători ai textelor greceşti dar şi ai celor persane, au propagat în Europa vechile învăţăminte ale culturii antice. Al-Razi (secolul al X-lea p.Ch.)a descris variola şi pojarul iar vestitul Avicenna (arab.: Ibn Sina) scrie în secolul următor Canon medicinae, operă ce avea să rămână până în vremurile moderne manualul de bază al facultăţilor de medicină.
Un moment important l-a reprezentat înfiinţarea la începutul secolului al XI-lea, de către călugării benedictini din Monte Cassino a primei instituţii de învăţământ medical la Salerno în Italia (Şcoala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele universitare din Bologna şi Padova.
[modifică] Medicina în perioada Renaşterii
Se exprimă primele critici asupra concepţiei lui Galenus şi ale şcolii arabe, considerate până atunci intangibile, şi se redescoperă învăţătura lui Hippocrate. Preocupările se îndreaptă în special în direcţia anatomiei şi în 1543 apare opera monumentală a lui Andreas Vesalius De Humani Corporis Fabrica (Cu privire la construcţia corpului omenesc), moment crucial în istoria medicinei.
Tot din această perioadă trebuiesc menţionate lucrările lui Girolamo Fracastoro (1478 - 1553), în Italia, cu privire la bolile contagioase (descrie sifilisul sub forma unui poem intitulat Syphilis sive Morbus Gallicus), şi ale lui Philippus Aureolus Paracelsus (1493 - 1541), medic şi alchimist în Elveţia, asupra substanţelor cu acţiune vindecătoare.
A fost meritul chirurgului francez Ambroise Paré prin succesele sale terapeutice să aducă chirurgia în cadrul medicinei, considerată până atunci o meserie şi nu o artă, lăsată la dispoziţia bărbierilor.
[modifică] Începuturile medicinei moderne
În 1628 apare lucrarea anatomistului englez William Harvey Essay on the Motion of the Hearth and the Blood, în care arată că inima funcţionează ca o pompă care asigură circulaţia neîntreruptă a sângelui.
Marcello Malpighi (1628 - 1711) de la Universitatea din Bologna (Italia) descoperă capilarele sanguine, în timp ce în Anglia medicul Thomas Willis (1622 - 1675) vasele de la baza creierului.
Thomas Sydenham (1624 - 1689), medic englez, face descrieri clinice amănunţite ale malariei, recunoaşte deosebirea dintre scarlatină şi pojar şi face observaţii epidemiologice.
În anul 1632 a fost introdusă Chinina în tratamentul malariei, prima substanţă cu adevărat eficace în tratarea bolilor.
În Italia, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, apar studiile de patologie ale lui Giovanni Battista Morgagni (1682 - 1771) iar Lazzaro Spallanzani (1729 - 1799) infirmă teoria generaţiei spontane.
În 1796 medicul englez Edward Jenner (1749 - 1823]] introduce metoda vaccinării anti-variolice.
[modifică] Medicina în secolul al XIX-lea
Numeroase descoperiri au condus la progrese importante în diagnosticul şi tratamentul bolilor precum şi în dezvoltarea intervenţiilor chirurgicale.
În jurul anului 1819, în Franţa, René Laennec (1781 - 1826) introduce stetoscopul, până astăzi cel mai utilizat instrument în examinarea medicală.
Lucrările lui Marie Bichat (1771 - 1804), în Franţa, asupra ţesuturilor pun bazele istologiei, în timp ce germanul Rudolf Virchow (1821 - 1902), în Berlin (Germania)studiază substraturile anatomo-patologice ale bolilor şi emite cumoscuta teorie a patolgiei celulare.
Descoperirile fundamentale în lumea microorganismelor ale lui Louis Pasteur (1822 - 1895) şi ale lui Robert Koch (1843 - 1910) contribuie la dezvoltarea Microbiologiei, ale lui Emil von Behring (1854 - 1917) şi Ilia Mecinicov (1845 - 1926) pun bazele Imunologiei. Pornind de la aceste descoperiri, obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis (1819 - 1865) introduce Asepsia iar Joseph Lister (1827 - 1912), în Anglia foloseşte pentru prima dată fenolul ca substanţă antiseptică.
Pe tărâmul fiziologiei sunt de remarcat lucrările francezului Claude Bernard (1813 - 1878) asupra funcţonării glandei tiroide, ficatului şi asupra sistemului nervos vegetativ şi ale lui Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936), în Rusia, cu privire la reflexele condiţionate.
Spaniolul Santiago Ramon y Cajal (1852 - 1934) a contribuit la cunoaşterea structurii sistemului nervos.
Wilhelm Röntgen, în Germania, (1845 - 1923) descoperă în 1895 razele X şi le aplică în investigarea organelor interne.
Introducerea narcozei cu eter în America în de către americanul William Thomas Morton în 1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în 1898 de către August Bier în Germania contribuie la dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.
[modifică] Medicina în secolul al XX-lea şi în prezent
Caracteristică este combaterea efectivă a bolilor infecţioase prin vaccinări în masă, introducerea antibioticelor, prin măsuri sanitare şi îmbunătăţirea condţiilor de viaţă.
Tratamentul medicamentos specific cu substanţe chimice al bolilor infecţioase a început în Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915). În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964) descoperă sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming (1881 - 1955) constată acţiunea bacteriostatică a ciupercei Penicillium, din care biochimistul Howard Florey (1898 - 1968) extrage Penicillina în formă pură, iniţiindu-se astfel era antibioticelor.
Progrese importante au fost făcute în domeniul geneticii, descoperindu-se modul de transmitere a caracterelor, structura cromosomilor şi rolul genelor precum şi structura chimică a acidului dezoxiribonucleic (ADN), suportul fizic al informaţiei genetice.
După ce se cunoşteau deja anticorpii serici ca factori esenţiali în mecanismele de apărare ale organismului, în a doua jumătate a secolului al XX-lea se pune în evidenţă rolul diverselor limfocite în imunitatea celulară şi producerea de anticorpi.
Ca metode de investigaţie sunt de menţionat introducerea Tomografiei computerizate, a Tomografiei de Rezonanţă Magnetică Nucleară şi a examenelor cu Ultrasunete.
În domeniul chirurgiei, transplantele de organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian Barnard efectuează primul transplant de inimă) dau speranţe de supravieţuire multor bolnavi altfel incurabili.
După ce Charles Sherrington (1857 - 1952) efectuase studii fundamentale asupra funcţionării sistemului nervos, canadianul Wilder Penfield (1891 - 1976) cercetează funcţiile scoarţei cerebrale prin stimulări directe ale suprafeţei creierului în timpul unor intervenţii chirurgcale. Dezvoltarea Neurochirurgiei se datorează în special americanilor Harvey Cushing (1869 - 1939) şi Walter Dandy (1886 - 1946).
Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de pace-maker, operaţiile by-pass în obstrucţiile coronariene, operaţii în afecţiuni valvulare, medicamentele beta-blocante, dar şi prin cunoaşterea şi adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul, hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de colesterol). Cancerul rămâne mai departe o problemă dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în unele forme, ca leucemia şi altele.
Din toate aceste progrese rezultă însă şi o serie de probleme de etică medicală, cele mai multe controversate.
Avem dreptul să prelungim suferinţa unui bolnav incurabil când el îşi doreşte un sfârşit cu ajutor medical (moartea asistată) sau să menţinem într-o stare de viaţă vegetativă cu ajutorul aparatelor un bolnav cu excluderea funcţională a scoarţei cerebrale (sindrom apallic) ?
Este morală întreruperea sarcinii la cerere, sau numai în caz de boli grave ale mamei sau fătului? Avortul ar trebui complet interzis din motive morale sau religioase ?
Este morală utilizarea pentru cercetare sau în terapeutică a ţesuturilor recoltate de la embrioni umani ?
La niciuna din aceste întrebări nu se poate da un răspuns cu şanse reale de a fi unanim acceptat.
