Antonio Vivaldi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Antonio Lucio Vivaldi este cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical veneţian. S-a născut la Veneţia la 4 martie 1678, în urma mariajului dintre Giovanni Battista Vivaldi şi Camilla Calicchio. A murit la Viena la 28 iulie 1741, ca urmare a unei îmbolnăviri subite (inflamaţie internă) şi a fost înmormântat în cimitirul spitalului.

Cuprins 1 Viaţa 2 Opera 3 Spiritul concertant vivaldian 4 Lista lucrărilor vivaldiene (selecţie)

[modifică] Viaţa

Îmbrăţişând de timpuriu calea preoţiei, Antonio Vivaldi a fost supranumit şi Il Prete Rosso (Preotul Roşu), datorită culorii părului său (moştenire probabil genetică). Primul nucleu al familiei Vivaldi, despre care există referinţe documentare certe, a ajuns la Veneţia în prima jumătate a anului 1665 . Bunicul Agostino, fusese brutar sau croitor şi murise la Brescia, probabil în 1665 sau 1666. Bunica Margherita, părăsise acest oraş fie cu puţin înainte, fie după moartea soţului său şi era insoţită de cei doi fii ai lor, Agostino ([n vârstă de 21 de ani) şi Giovanni Battista (de 11 ani). Cel din urmă avea să devină în 1678, tatăl compozitorului Antonio Vivaldi. Adolescentul Antonio a primit tonsura monahală la 15 ani şi a fost hirotonisit preot la 25.

Atins de o maladie cronică despre care se presupune că era astm, Il Prete Rosso s-a îndepărtat cu încetul de îndatoririle sale ecleziastice începând din 1703, iar din acel moment a putut să se consacre compoziţiei şi învăţământului. Numit profesor (insegnante, instructor) de vioară la Ospedale della Pietà (aşezământ rezervat orfanelor şi copilelor ilegitime ale oraşului), în pofida unor întreruperi, uneori foarte lungi (mai mult de doi ani la Mantova, între 1718 şi 1720), Vivaldi avea să rămână fidel acestei funcţii până în 1740.

Totuşi, a început să călătorească din ce în ce mai mult ca virtuoz şi compozitor la Roma, în 1722 şi 1724, unde a cântat în faţa Papei; probabil la Dresda şi în Darmstadt; cu siguranţă la Amsterdam, unde a fost publicată cea mai importantă parte a creaţiei sale; la Florenţa, Praga şi la Viena, unde a murit, uitat de prieteni şi de rude. La Ospedale della Pietà, avea să înfiinţeze o orchestră de fete (devenită celebră în întreaga Europă) şi să compună intens pentru concertele publice pe care aşezământul le oferea duminica.

Acestor ocupaţii, deja solicitante pentru un om care se plângea fără încetare de sănătatea sa oscilantă, din 1713 li s-a adăugat o debordantă activitate de impresar şi de compozitor de opere, domenii în care a căpătat o autoritate suficient de mare pentru a provoca rivalităţi tenace, concretizate chiar într-un pamflet redactat de Benedetto Marcello (Il Teatro alla moda, 1720). Se pare că de-a lungul întregii vieţi, Vivaldi a fost considerat ca un artist aflat în afara normelor, extravagant de bună voie, chiar scandalos (duşmanii lui aveau cum să răspândească bârfe, mai ales în legatură cu atracţia lui afişată faţă de bani si de fast sau cu iubirile lui reale sau presupuse, printre altele faţă de o mezzo-soprană pe nume Anna Girò, fiică a unui peruchier francez numit Giraud şi pentru care a scris un număr mare de pagini vocale).

Consacrarea în toate genurile muzicale avea să-i confere compozitorului o glorie internaţională incontestabilă fără precedent în istoria muzicii. Mulţi călători care treceau prin Veneţia căutau să-l vadă şi să-l asculte pe "Preotul roşu", de la Edward Wright la violonistul Pisendel, de la flautistul J. J. Quantz, epistolarul De Brosses şi până la regele Friedrich al IV-lea al Danemarcei. Există numeroase şi preţioase mărturii asupra ceea ce reprezenta viaţa muzicală veneţiana şi asupra efectului electrizant al interpretării şi creaţiilor lui Vivaldi.

Multe dintre partiturile lui publicate au fost dedicate unor personalitati ale vremii:

• Ferdinand al III-lea al Toscanei (L'Estro armonico, 1711);
• Contele Morzin (Il Cimento dell'armonia e dell'invenzione, 1725, culegere conţinând Anotimpurile);
• Carol al VI-lea de Habsburg (La Cetra, 1728)

Culegeri tipărite şi copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 şi se ştie că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută şi mai interesantă dintre aceste transcripţii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenţionat, supravieţuirea lucrărilor modelului său.

[modifică] Opera

Importanţa creaţiei lui instrumentale, simbolizată ideal de seria celor patru concerte inspirate de cele patru anotimpuri, vine din autoritatea cu care el a ştiut să respingă structura de concerto grosso a lui Corelli, pentru a impune foarte repede forma mai scurtă (între opt şi zece) a concertului cu solist în doar trei părţi simetrice (repede-lent-repede). Solist el însuşi, Vivaldi, practica cu mare naturaleţe această formă concertantă, atunci când sonata, simfonia sau cvartetul erau, de asemenea, pe punctul de a-si face apariţia.

Înzestrat cu un auz excepţional, virtuoz curajos care improviza cu plăcere şi dirijor celebru (unul dintre primii din istorie), Vivaldi şi-a consacrat întregul geniu descoperirii neîncetate a unor noi combinaţii ritmice şi armonice şi a unor îmbinări imprevizibile de instrumente, conferind un rol de prim-plan personajelor noi, destinate a-şi face un loc în orchestră, precum violoncelul (27 de concerte) sau fagotul (39), fără a uita oboiul şi nici flautul, pe care le tratează întotdeauna într-o manieră foarte personală, şi chiar alte instrumente încă mai marginale, ca mandolina sau orga. Din practicile de la San Marco, a moştenit atracţia pentru a face să dialogheze mai multe "coruri" de instrumente.

[modifică] Spiritul concertant vivaldian

Vivaldi este unanim considerat a fi compozitorul care a dat cea mai mare strălucire genului numit concerto, în perioada barocului. De altfel, o analiză în grilă concerto a întregii creaţii vivaldiene, ar putea constitui argumentul principal al ideii spiritului concertant care traversează de la un capăt la altul nu numai creaţia sa instrumentală, dar şi cea de scenă sau religioasă.

Dezvoltându-se la fel ca şi sonata, în tipurile da chiesa şi da camera, concertul baroc italian a fost alcătuit la început ca o suită din cinci părţi, apoi s-a redus la trei-patru, după care, la începutul sec. al XVIII-lea, s-a stabilizat la trei părţi, având ca model tiparul uverturii italiene. Partea întâi şi a treia, vor fi mişcări repezi sau moderate, cuprinzând o serie de expoziţii, fie complete, fie parţiale ale unei teme (de multe ori fiind vorba despre expoziţii duble sau în stil fugat), în tonalităţi diferite, legate între ele prin divertismente, iar uneori partea a treia este compusă în formă de rondo. Partea din mijloc va fi, dimpotrivă, lentă, de formă binară, cu o încărcătură emoţională pronunţată, fiind în unele cazuri înlocuită de un dans precum ciaccona sau sarabanda.

Concertul italian al lui Vivaldi va aduce cu sine încă o cucerire: apariţia cadenţei înainte de coda, care dă posibilitate solistului să-şi pună în valoare calităţile sale tehnico-expresive. Nu întotdeauna această cadenţă era scrisă, ci se lăsa un punct de orgă care marca locul în care se oprea orchestra, pentru a-i face loc solistului care va da frâu liber virtuozităţii sale. Concertul baroc de tip vivaldian va cunoaşte o dezvoltare fără precedent si se va extinde cu repeziciune şi în restul Europei, prin creaţiile unor compozitori ca Jean-Philippe Rameau (Franţa), G.Ph.Telemann, G.Fr. Händel şi J.S.Bach (Germania).

Antonio Vivaldi a exercitat prin creaţia sa instrumentală o influenţă puternică în dezvoltarea ulterioară a muzicii concertante, în clasicismul vienez, prin reprezentanţii săi cei mai de seamă : Haydn, Mozart şi Beethoven. Cuceririle vivaldiene în domeniul creaţiei instrumentale nu au avut un impact doar asupra genurilor cărora acestea li se adresau în mod direct (respectiv concertelor sau sonatelor) ci asupra muzicii baroce în ansamblul ei, încât pe bună dreptate se poate vorbi despre un anume spirit concertant vivaldian care a revoluţionat şi a animat întreaga creativitate muzicală barocă veneţiană şi europeană.

• Notă: Paragrafele introductive din Capitolul Biografia (Viaţa), Capitolele Spiritul concertant vivaldian şi Lista lucrărilor vivaldiene (selecţiuni), precum şi imaginile care ilustrează articolul, sunt preluate din eseul Barocul muzical veneţian - Antonio Vivaldi de Ioan Mihai Cochinescu (Biblioteca Academiei Naţionale de Muzică - Bucureşti, 2005).

[modifică] Lista lucrărilor vivaldiene (selecţie)

Potrivit recensământului efectuat de Peter Ryom (catalog R.V.), în 1977 erau cunoscute 768 de lucrări sau fragmente autentice vivaldiene, cărora li se adăugau 68 de lucrări atribuite. În timpul vieţii Vivaldi a publicat 40 de culegeri de sonate şi concerte, dintre care 13 sunt numerotate ca opusuri, ca de ex.:

• op.3, L'Estro Armonico (1712)
• op.4, La Stravaganza (1712-1713)
• op.8, Il cimento dell'armonia e dell'invenzione (1725), cuprinzând ciclul de concerte Anotimpurile
• op.9, La Cetra (1728)
• op. 13, Il Pastor Fido (1737) etc.

Antonio Vivaldi a scris şi un număr de 90 de opere, precum:

• Ottone in villa (1713)
• Orlando finto pazzo (1714)
• Nerone fatto Cesare (1715)
• L'incoronazione di Dario (1716)
• Montezuma (1733)
• Feraspe (1739) ş.a.

Muzica sacră, vocală şi corală (mise, psalmi, antifoane, imnuri, cânturi, motete, oratorii, arii, cantate, serenade):

• Gloria, RV 589
• Juditha triumphas devicta Holofenis Barbarie, RV 644, oratoriu (1716)
• Magnificat, RV 610 ş.a.