Apă (mitologie)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

În mitologie, apa este un element primordial, simbol al vieţii, al regenerării şi al purităţii. Lumea apelor, a mărilor este diferită de cea a uscatului, a oamenilor, având tărâmuri şi adâncimi necunoscute şi mistice. Aşa se explică mulţimea creaturilor fabuloase, considerate a trăi în ape:

în mitologia greacă şi cea romană:
- Nereidele
- Naiadele
- Scyla
- Caribda
- Triton
- Sirenă
- Hidra
- Gorgonele
în mitologia nordică:
- Jormungand
- cele 9 valuri, fiicele lui Aegir şi Ran
în mitologia scoţiană:
- monstrul din Loch Ness

Lumea apelor era protejată de aceste fiinţe şi guvernată de zeii apelor. Oamenii trebuiau să aducă ofrande acestor zei înainte de a porni pe mare pentru a nu atrage asupra lor mânia apelor. În aproape toate mitologiile, lumea oamenilor se întindea până la marele ocean ce o înconjura. Dincolo de acest ocean urma capătul lumii. În mitologia nordică, în adâncul oceanelor exista o lume a morţilor condusă de Ran, dar unde mergeau doar cei înecaţi.

Zeii apelor:
- Aegir - mitologie nordică
- Ahto - mitologie finlandeză
- Manannan - mitologie celtică
- Neptun - mitologie romană
- Poseidon - mitologie greacă
- Sobek - mitologie egipteană
- Varuna - mitologie vedică
Zeiţele apelor:
- Amphirita - mitologie greacă
- Apa (Apaci) - mitologie vedică
- Apo - mitologie persană
- Ran - mitologie nordică
- Vellamo - mitologie finlandeză

În mitologie, apa este văzută în foarte multe ipostaze:

1. Apa, ca element al genezei; În concepţia multor popoare, dar şi în Biblie, se susţine că omul a fost făurit din lut, adică din apă şi pământ, elemente ce făuresc lumea însăşi. Astfel omul devine o miniatură a lumii prin armonizarea apei cu pământul. Un alt mit al apei ca element al genezei este naşterea Afroditei, din mitologia greacă. Se spune că această zeiţă s-a născut din spuma mării şi sângele lui Uranus. Această geneză spectaculoasă pune în evidenţă caracterul pur, sublim al elementului apă, Afrodita, zeiţă a iubirii, fiind un ideal al frumuseţii. Chiar numele îi provine de la cuvântul grec "afros" însemnând "spuma mării".
2. Apa, ca element al vitalităţii, al regenerării şi al învierii. Această caracteristică este foarte bine evidenţiată de basmele româneşti, în mitologia românească unde întâlnim termenul "apă vie". "Apa vie" este apa pe care eroii de basm o beau pentru a-şi recăpăta energia şi forţa, necesară în luptele epuizante contra duşmanilor. În "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă, personajul Harap-Alb este înviat cu apă vie şi apă moartă.
3. Apa, ca element al nemuririi, al tinereţii veşnice şi al invincibilităţii; un mit ilustrând această proprietate a apei este cel al scăldării eroului din mitologia greacă, Ahile în apele Stixului de către mama sa Thetis, ce dorea să-i confere nemurire. Există şi în mitologia românească, precum şi în alte mitologii "fântâni ale tinereţii", a căror apă oferă celui care o bea tinereţe veşnică.
4. Apa, ca element al distrugerii; În foarte multe mitologii se întâlneşte mitul unui potop uriaş, care scufundă sub apele sale întreaga lume, mai puţin piscurile munţilor şi în urma căruia reuşesc să se salveze un număr mic de oameni şi animale. Cel mai reprezentativ este Potopul lui Noe, în care Noe reuşeşte să salveze câte o pereche din fiecare specie de animal. În toate mitologiile în care se întâlneşte potopul, acesta este trimis de forţa divină, ca pedeapsă pentru neascultarea muritorilor. Apa poate avea şi rol apocaliptic. În mitologia nordică, în ziua de Ragnarok, şarpele Jormungand se va ridica din ocean, mişcările sale îngropând sub ape lumea oamenilor, Midgard.
5. Apa, ca element al metamorfozei; De această proprietate a apei este legat mitul lui Narcis, erou al mitologiei greceşti. Acesta a rămas îndrăgostit de chipul său, privindu-l în unda unui lac şi vrând să se apropie de el, a căzut în apă şi s-a înecat. Trupul său s-a metamorfozat sub proprietatea magică a apei, într-o narcisă.

6.Apa, ca element transcedental Luntraşul Charon, personaj aparţinând mitologiei greceşti, era singurul navigator al râului Styx. Acest râu reprezenta singura cale de trecere către tărâmul morţilor. Acest mit este cauzatorul unui obicei păstrat şi în zilele noastre, acela de a pune doi bani pe ochii defunctului. Aceşti bani aveau sa fie oferiţi luntraşului în schimbul traversării râului.