Geneză (mitologie)
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Geneza, mitul genetic sau mitul creaţiei sunt termeni din mitologie care explică într-o manieră legendară şi filosofică, amplul proces de creare a lumii.
[modifică] Creaţionismul
Creaţionismul este, din punct de vedere ştiinţific, o teorie care susţine că Universul a apărut prin implicarea unei forţe divine, a unei inteligenţe superioare sau a unei entităţi incomprehensibile, abstracte. Având o vechime foarte mare, această teorie intră în contradicţie cu evoluţionismul, cu fenomenul “Big Bang” sau cu alte teorii ştiinţifice. Spre deosebire de acestea, creaţionismul afirmă că formarea Universului şi a elementelor ce îl compun nu a fost un simplu accident ci o acţiune voită de un zeu creator. De-a lungul timpului, diferitele popoare ale lumii au creat o sumedenie de mituri pentru a explica originea lumii, multe din ele dezvoltând un puternic caracter fabulos au pierdut din credibilitate în faţa ştiinţei.
[modifică] Mitul genezei în diferite religii
[modifică] Mitologia egipteană
[modifică] Mitul principal
În mitologia egipteană, la începuturile lumii exista doar o mare întunecată care plutea peste tot. Ea era cufundată în tăcere, era lipsită de orice sunet sau de vreun clipocit, şi se spune că era corpul zeului primordial Nu, zeul oceanului. Într-o zi însă, din adâncimile acvatice s-a ridicat un munte la suprafaţă, iar pe vârful lui s-a născut zeul soare, Atum (Ra). Acest zeu avea înfăţişarea unui om, a unui bărbat şi deţinea o energie universală prin care putea să creeze toţi zeii viitori şi toate forţele pământului. Atum îi naşte pe Shu, o divinitate masculină, şi pe Tefnut, o divinitate feminină. După unele legende, se spune că pe cei doi i-a scos din gât: tuşind l-a creat pe Shu şi scuipând a adus-o pe Tefnut. Acest mit este întărit şi de faptul că "shu" înseamnă "aer", "vid", iar "tefnut", "umezeală", "ploaie". Aceşti doi zei gemeni, născuţi de Atum, au devenit amanţi şi au adus pe lume pe zeiţa cerului, Nut, şi pe zeul pământului, Geb. Imediat ce aceşti doi zei s-au născut au fost despărţiţi de Shu, care a ridicat-o pe Nut cu braţele. Astfel îşi explică egiptenii faptul că cerul se află deasupra, iar pământul dedesubt, iar aerul, "shu", între cer şi pământ.
[modifică] Alte mituri
O altă legendă egipteană relatează altfel crearea lumii. Ea spune că imediat ce muntele a răsărit din apă, pe vârful lui a înflorit o uriaşă floare de lotus. Atum se afla în inima florii, sub aspectul unui prunc strălucitor. Seara, floarea se închidea, ascunzând în ea copilul, iar dimineaţa se deschidea din nou. În această legendă, din gura lui Atum au ţâşnit zeii, iar din ochii lui, oamenii. În limba egipteană, "om" şi "lacrimă" se pronunţă la fel.
La Memphis apare o altă legendă despre originea lumii. Din oceanul Nu răsare un munte şi apare înţeleptul zeu Ptah. Acesta începe să rostească numele fiecărei fiinţe şi al fiecărui zeu, oferindu-le odată cu el şi viaţă. Apoi Ptah creează primele temple şi oraşe, fabrică pâine şi o oferă oamenilor.
Un alt mit îl menţionează pe zeul Thot, zeu al înţelepciunii, drept primul organizator al lumii. Pe insula născută ca urmare a cutremului apelor lui Nu, apar opt zei care iau înfăţişarea unor broaşte şi şerpi. Ei creează soarele dintr-un ou pe care Thot, zeul cu cap de ibis, îl duce în vârful muntelui. Îndeplinindu-şi datoria, cei opt zei se retrag, iar Thot începe construirea templului în onoarea zeului soarelui, Ra, chiar pe locul unde oul a eclozat. Din cojile giganticului ou, el hotărăşte să construiască prima capitală a Egiptului.
[modifică] Mitologia chineză
În mitologia chineză, la începuturile lumii, Cerul şi Pământul formau un haos asemănător unui ou. Din acest haos se naşte Pan ku (Pangu), un antropomorf primordial, care spărgând oul în două jumătăţi formează cerul şi pământul. Cu cât Pan ku creştea mai înalt cu atât cele două jumătăţi ale lumii erau tot mai mult îndepărtate. După moarte sa, trupul lui formează lumea: capul lui devine un munte sfânt, din ochii lui se nasc Soarele şi Luna, din grăsimea lui apar mările şi fluviile, iar părul lui ia forma arborilor şi a vegetalelor.
O altă legendă chineză vorbeşte despre zeul Di. Acesta îl însărcinează pe Zhong Li să rupă legătura dintre cer şi pământ pentru a împiedica zeii şi spiritele care descindeau pe pământ să-i asuprească pe oameni. Datorită apropierii foarte mari dintre cer şi pământ, zeii puteau coborî şi se puteau amesteca printre oameni, iar oamenii urcau în cer escaladând un munte, un arbore sau o scară. Arborele sau liana ce lega cele două niveluri cosmice au fost tăiate sau muntele ce atingea cerul cu vârful a fost retezat. Doar şamanii, eroii, suveranii şi misticii puteau urca prin procese extatice la cer, încercând astfel restabilirea situaţiei primordiale.
Un al treilea mit îi descrie pe Fu Xi şi Nu Wa, două fiinţe cu trup de dragon, despre care se spune că ar fi frate şi soră şi care erau reprezentate în iconografie cu cozile înlănţuite. După potop, Nu Wa reface cerul albastru cu pietre de cinci culori diferite, taie picioarele unei ţestoase uriaşe şi înalţă patru stâlpi în cei patru poli ai lumii. De asemenea zeiţa-dragon îl ucide pe Kong Kong (Dragonul Negru). Nu Wa adună cenuşă de trestie pentru a opri apele revărsate, apoi modelează oamenii: din noroi pe oamenii săraci, iar din lut galben pe nobili.
O altă legendă este cea a lui Yu cel Mare. În vremea tatălui său, Yao, lumea nu era încă orânduită cum este acum, iar apele mari curgeau haotic, inundând lumea. Yao ridicase diguri, dar această măsură nu a reuşit să stabilească ordinea. De acea, în timpul domniei sale Yu cel Mare sapă pământul şi sileşte apele să se rostogolească în mare, după care vânează şerpii şi dragonii.
[modifică] Geneza în daoism
În religia daoistă apărută în China, înaintea cerului şi a pământului a apărut o fiinţă nedefinită, dar perfectă, care are în mod haotic condiţia unui bloc de piatră nesculptat. Această entitate poartă numele „Dao” sau „Mama Universului” şi este o totalitate primordială, vie, a genezei, fără formă sau înfăţişare. „Dao” înseamnă totodată şi transformarea neîntreruptă a lumii printr-o alternanţă de energii antagonice: yin şi yang.
[modifică] Mitologia mesopotamică
În mitologia mesopotamică, zeul demiurg a fost Marduk, totodată zeu-suprem şi stăpân al cerurilor, al furtunii şi al fulgerelor. Procesul creaţiei a reprezentat în această mitologie o biruinţă asupra haosului şi o instaurare a ordinii, dar şi o jertfă, prin uciderea zeiţei-dragon Tiamat. Intrând în conflict cu această fiinţă monstruoasă, Marduk a trebuit să o doboare în luptă pe ea şi pe cele unsprezece specimene de demoni, odraslele ei. Aceşti demoni aveau diferite înfăţişări: centauri, oameni cu gheare de vultur, oameni-scorpion, sau fiinţe cu capete de leu şi coame de taur. Marduk i-a învins pe toţi, cu ajutorul celorlalţi zei, iar pe Tiamat a atacat-o singur. A ucis-o şi i-a împârţit vastul trup în două, în cer şi pământ. Suflarea monstrului a devenit ceaţă, saliva a devenit nori, cei doi ochi s-au transformat în cele două fluvii vitale civilizaţiei mesopotamice, Tigru şi Eufrat. Din sângele unui alt duşman al lui Marduk, Kingu, au fost creaţi oamenii.
[modifică] Mitologia persană
În mitologia persană, Zurvan este zeul primordial hermafrodit, este o personificare a timpului şi spaţiului indefinit, a destinului. În „Avesta” (sec. IV î.Hr.), timpul este numit „thwasa”, adică cel care se grăbeşte. Conform lui Plutarh, Zurvan a dat naştere lui Ahura Mazda (Ohrmazd sau Oromazdes), zeul binelui, şi lui Angra Maynu (Ahriman), zeul răului. Ahura Mazda este „născut din cea mai pură lumină”, iar Angra Maznu este „născut din tenebre”. Astfel îşi explică vechii perşi apariţia binelui şi a răului şi originea comună a acestora. Tot Plutarh consemnează că este orânduit ca din cei 9.000 de ani câţi are lumea, primii 3.000 de ani să conducă Ahriman, următorii 3.000 de ani să conducă Ohrmazd, iar în ultimii 3.000 să aibă loc marea luptă dintre cei doi. Zeul Mithra este „mijlocitorul” între cei doi rivali, el îi învaţă pe perşi să jertfească sacrificii specifice zeilor.
O legendă răspândită de un preot creştin armean, Eznik din Kolb, relatează că Zurvan aduce vreme de 1.000 de ani jertfe pentru a avea un fiu, dar se îndoieşte la un moment dat de eficacitatea jertfei sale. Ca urmare, el va avea doi fii: Ahura Mazda, „în virtutea sacrificiului oferit” şi Ahriman, „în virtutea îndoielii încercate”. Aflând că va naşte doi fii în loc de unul, Zurvan hotărăşte să-l facă rege pe primul născut. Ohrmazd află acest lucru înainte de a se naşte şi îi spune şi lui Ahriman. Lacom de putere, zeul răului iese primul, folosindu-se de violenţă. Zurvan nu este de acord la început să îi încredinţeze puterea, dar este nevoit să îşi respecte promisiunea, de aceea îl lasă să domnească asupra lumii timp de 9.000 de ani, după care va urma la conducere Ahura Mazda. Din acel moment începe lungul război dintre bine şi rău. Şi Ohrmazd şi Ahriman sunt creatori, însă primul creează făpturi bune, iar al doilea dă naştere celor rele.
[modifică] Ideologia zoroastrismului
Zoroastrismul, religie care apare ulterior în Persia, nu este de acord cu ideea că Ahura Mazda şi Angra Maynu sunt fraţi. Conform capitolului I din „Bundahism”, Ohrmazd este infinit în timp, dar limitat în spaţiu de rivalul său. Ahriman, este mărginit în spaţiu, dar şi în timp deoarece, la un moment dat, va fi înfrânt şi ucis de Ohrmazd.
În cadrul luptei dintre bine şi rău, Angra Maynu atacă primul, iar Ahura Mazda ripostează făurind o parte din lume. Creaţia sa este ideală şi spirituală şi poartă numele de „menok”. El o transpune mai târziu în creaţie materială, „getik”. „Getik” este şi ea la început ideală, benefică, la fel ca „menok”, până când Ahriman îşi face apariţia în interiorul ei, instaurând răul. Acest amestec bine-rău poartă numele „gumecisn” în mitologia persană. „Gumecisnul” va dispărea abia după purificarea finală şi distrugerea lui Ahriman şi a oştilor sale de demoni.
Momentul în care Ahriman pângăreşte creaţia pură, primordială a lui Ohrmazd este descris foarte amănunţit în diferite texte religioase. Zeul răului sfâşie marginile cerului, pătrunde în lumea materială; „getik”, murdăreşte apele, otrăveşte vegetaţia, omoară Taurul primordial, îl corupe pe omul primordial; Gayomart, se azvârle în focul sacru, dând naştere fumului.
[modifică] Mitologia japoneză
În mitologia japoneză, mitul genezei este văzut ca un ritual erotic, iubirea fiind singura capabilă de a crea lumea. Primii zei din panteonul şintoist au creat la începuturile timpului două divinităţi, una masculină, Izanagi, şi una feminină, Izanami şi le-a însărcinat cu crearea lumii. Pentru a săvârşi aceasta ei le-au dat o halebardă (un fel de suliţă) fermecată. Stând pe podul dintre cer şi Pământ, Izanagi şi Izanami au făurit prima insulă, Onogoro, cu ajutorul apei oceanului şi a halebardei. Apoi cei doi au construit o columnă uriaşă şi în jurul ei un palat numit Yahirodono. Izanagi şi Izanami au ţinut un ritual de împerechere, mergând în jurul columnei, iar când s-au întâlnit, Izanami a fost prima care a salutat. Acest lucru a fost nepotrivit, deoarece zeitatea masculină trebuia să vorbească prima. De aceea primii lor copii, Hiruko şi Aawashima, nu au fost consideraţi zei de ceilalţi, iar apoi au fost abandonaţi într-o barcă pe mare. Izanagi şi Izanami au reluat ritualul, iar de această dată Izanagi a salutat primul. Drept copii au avut un număr mare de zeităţi, printre care se numără cei opt Ōyashima, sau cele opt insule mari ale Japoniei antice. Awaji, Iyo (Shikoku), Oki, Tsukushi (Kyushu), Iki, Tsushima, Sado, Yamato (Honshu).
[modifică] Mitologia hindusă
În textele aparţinând mitologiei hinduse, cum ar fi Bhagavata purana, Mahaa-Vishnu, Zeul Suprem, pluteşte pe suprafaţa Oceanului Cosmic, iar din porii pielii lui se emană un număr imens de universe. Apoi, aceste universe sunt inhalate de zeu şi sunt readuse în corpul lui, încetându-şi funcţionarea, pentru ca apoi să iasă din nou, să renască, la următoarea expiraţie a lui. Fiecare moment al respiraţiei (inspiraţie sau expiraţie) este echivalent cu câteva miliarde de ani. Mahaa-Vishnu îndeplineşte astfel rolul zeului creator, dar şi destructiv, care influenţează evoluţia lumii şi îi menţine ordinea.
Fiecare prima fiinţă creată în fiecare univers se numeşte Brahma, iar datoria ei este să creeze o diversitate de elemente naturale, de forme de viaţă, în lumea pe care o guvernează. După karma pe care au avut-o oamenii în universul anterior, ei sunt puşi în noi corpuri, şi pot fi orice, ori Brahma însuşi, ori un animal sau o insectă. Acest ciclu viaţă-moarte-reîncarnare continuă la infinit. Multe suflete umane purificate primesc atribuţii asemănătoare lui Brahma, de a administra unele forţe ale naturii, şi poartă numele “daevas”. Ei sunt un fel de zei dar nu au puteri specifice, bine definite.
În mitologia hindusă se spune că lumea materială nu este decât o mică parte dintr-un cer infinit, etern şi spiritual, numit Vaikunta. Acest cer, unde timpul este absent, este format din esenţa perfecţiunii, a infinitului, a cunoaşterii supreme şi a bucuriei.
[modifică] Mitologia nordică
În mitologia nordică, geneza lumii este văzută ca un sacrificiu sângeros, la fel ca în cazul zeiţei Tiamat din mitologia mesopotamică. Snorri Sturluson este cel care relatează cu multe amănunte procesul Creaţiei, având ca principală sursă poemul compus spre sfârşitul epocii păgâne, „Voluspa”. La începutul lumii, nu exista decât o „genune uriaşă”, iar cerul şi pământul încă nu apăruseră. O inteligenţă neformată, numită Allfather, controla evoluţia întregului cosmos. Din acest haos apar două tărâmuri: în nord, ţinutul gheţii, Niflheim, şi în sud, ţinutul focului, Muspelheim. Ţinutul Niflheim este identificat uneori cu tărâmul morţilor şi adăposteşte un izvor din care se desprind unsprezece mari fluvii. Ţinutul Muspelheim aparţine giganţilor de foc şi este condos de Surtur. Aceste două tărâmuri sunt despărţite de marea prăpastie Ginnungagap, despre care se spune că ar fi o rămăşiţă a haosului primordial. La un moment dat, înaintând în suprafaţă, Niflheim şi Muspelheim se întâlnesc în marea prăpastie, focul topeşte gheaţa, şi se formează o substanţă numită “eitr”. Din această substanţă se naşte gigantul Ymir, o fiinţă antropomorfă. Ulterior, din gheaţa topită răsare şi o vacă uriaşă, Audumbla, cu laptele căreia se hrăneşte Ymir. Lingând gheaţă sărată, Audumbla eliberează un zeu, pe Bor, cel care mai târziu se va căsători cu giganta Bestla şi va avea trei fii: Odin (“spirit”), Vili (“voinţă”) şi Ve (“sfânt”).
Când cei trei fraţi ajung la maturitate, îl ucid pe Ymir, iar sângele acestuia îneacă toţi uriaşii, cu excepţia unuia singur care scapă în mod misterios împreună cu soţia lui. Odin, Vili şi Ve au creat apoi lumea din trupul lui Ymir: din carnea lui vor face pământul, din oasele lui stâncile, din sângele lui marea, din părul său norii, din craniul lui cerul. Ei vor crea stelele şi corpurile cereşti din scânteile azvârlite de Muspelheim şi vor stabili ordinea zilelor şi a nopţilor şi succesiunea anotimpurilor. Cei trei fraţi vor făuri apoi cele nouă tărâmuri (Alfheim, Asgard, Helheim, Jotunheim, Midgard, Muspelheim, Niflheim, Svartalfheim, Vanaheim), ce vor compune lumea, Yggdrasil, asemănătoare unui arbore uriaş. Bolta cerului va fi susţinută de patru pitici: Austri, Vestri, Sudri şi Nordri. Cu ajutorul lui Hoenir, zeul cel tăcut şi a lui Lodhur, Odin va crea prima pereche umană pornind de la cei doi arbori, Askr şi Embla, aflaţi la ţărmul mării. Odin le-a dat viaţă, Hoenir le-a dăruit minte, iar Lodhur le-a dat formă antropomorfă şi simţuri. Oamenii au fost orânduiţi să trăiască pe tărâmul Midgard (“lăcaşul de mijloc”), tărâm înconjurat de un ocean şi apărat de o împrejmuire făcută din genele lui Ymir.
[modifică] Mitologia fino-ugrică
Mitologia fino-ugrică vede haosul primordial sub forma unui ocean imens. Num este primul zeu care a apărut din acest haos, fiind cel care a creat lumea. El trimite pe rând lebede, gâşte, „scufundătorul polar” şi Pasărea Iguru, pentru a aduce puţin pământ de pe fundul Oceanului Primordial. Doar Pasărea Iguru reuşeşte să îndeplinească porunca zeului. Din puţinul pământ căpătat, Num creează lumea sub forma unei insule. Când îşi termină creaţia, un bătrân misterios i se arată şi îi cere voie să se odihnească pe insula lui. Num acceptă însă când se întoarce după un timp îl găseşte pe bătrân gata să nimicească creaţia. Supărat, zeul îl goneşte, dar bătrânul cere în schimb atâta pământ cât să poată prinde în vârful toiagului. Num acceptă, căzând astfel în capcană. Bătrânul misterios atinge cu vârful toiagului pământul, făcând să apară dintr-odată o crăpătură, apoi dispare în ea zicând că de acum va sta în acel loc şi de acolo îi va răpi pe oameni. Astfel acea fiinţă cu chip de om se dovedeşte a fi de fapt spiritul rău care instaurează pe pământ moartea. Num, uimit, îşi recunoaşte greşeala, deoarece crezuse că bătrânul vroia să se instaleze pe pământ, nu sub el. Acest mit reflectă motivul înşelăciunii specific genezei lumii, înşelăciune în urma căreia pe pământ se instaurează răul, necazurile, moartea.
[modifică] Mitologia uralo-altaică
Miturile genezei în mitologia uralo-altaică au suferit influenţe indiene, persane şi chiar scitice şi tibetane. După scindarea marii familii uralo-altaice în mai multe popoare, au apărut o mulţime de concepte religioase referitoare la naşterea lumii. Însă de cele mai multe ori, zeul Tangri (Tangeri, Tangere sau Tingir) este recunoscut ca marele creator al lumii. Tangri este zeul creaţiei, zeul „făcător”. Ordinea cosmică, organizarea lumii, destinul oamenilor depind de acesta. Conform mitologiei uralo-altaice, Tangri şi ceilalţi zei i-au creat pe oameni, apoi spiritele cele rele au răspândit moartea şi bolile pe pământ. Într-un text din inscripţiile paleolitice de la Orkhon (sec. VII-VIII) este scris „Când sus cerul albastru, jos pământul s-au făcut, între acestea două au fost zămisliţi fiii omului”.
[modifică] Variante ale mitului genezei la turci, tătari şi mongoli
Odată cu scindarea poporului uralo-altaic a început să decadă însemnătatea zeului Tangri şi au apărut câteva variante ale mitului genezei care recunosc drept creatori pe alţi zei. Într-un mit care a circulat printre popoarele turce, rolul de demiurg îi aparţine lui Sombol-Burkan. La începuturile lumii el pluteşte pe apele Oceanului Primordial. Zărind o pasăre acvatică, îi cere să se scufunde în adâncuri şi să îi aducă pământ. Din lutul primit de la ea, zeul creează lumea.
Un mit al tătarilor vorbeşte despre Lebed, o lebădă albă, care se scufundă la rugămintea lui Dumnezeu şi aduce pământ în cioc. Din acest pământ este făurit pământul, neted şi întins. Mai târziu îşi face apariţia Diavolul, care face mlaştinile.
La mongoli, un mit al genezei îi descrie pe Ocirvani şi Tsagan-Sukurty, doi zei ce coboară din cer în Marea Primordială. Ocirvani îi cere tovarăşului său să aducă nişte nămol din ocean. După ce întind nămolul pe spinarea unei broaşte ţestoase, adorm amândoi. Soseşte mai târziu diavolul Sulmus, care încercând să îi arunce în apă pe cei doi, rostogoleşte din greşeală bucata de nămol, bucată care crescând formează Pământul. Un alt mit asemănător este cel în care Ocurman, care trăieşte în cer, vrea să făurească lumea şi de aceea îi cere lui Tsagan-Sukurty să caute lut, în numele lui propriu. Tsagan-Sukurty aduce ceea ce i s-a cerut, dar devine înfumurat zicând că fără el Ocurman nu ar fi reuşit să dobândească pământ. Lutul i se scurge atunci printre degete, iar Tsagan este nevoit să se scufunde din nou în ocean, de data aceasta în numele lui Ocurman. După creaţia lumii apare demonul Sulmus şi cere o bucată de pământ cât să cuprindă cu vârful toiagului. Fiindu-i-se acceptată cererea, Sulmus loveşte cu toiagul în pământ şi creează şerpii.
[modifică] Mitologia tibetană
În mitologia tibetană, lumea a fost creată de zeii celeşti, Phyva, imaginaţi ca fiind munţi ai cerului. Unii dintre aceşti zei au coborât pe pământ aducând cu ei animale, plante şi pe cei dintâi oameni. Această epocă paradisiacă durează 10.000 de ani. Un demon închis în al nouălea etaj subteran, a reuşit să scape şi a răspândit răul în lume. Zeii s-au retras în cer, iar lumea a continuat să decadă timp de sute de mii de an. Întâlnim aici mitul perfecţiunii începuturilor urmată de degenerarea progresivă a universului.
[modifică] Mitologia greacă
Hesiod, în lucrarea sa Teogonia, descrie etapele genezei lumii în mitologia greacă. Chaos este prima divinitate care a apărut, nu se ştie de unde şi cum, şi care reprezintă o personificare a haosului primordial, dinaintea genezei şi a instaurări ordinii. Chaos a dat naştere zeiţei pământului, Gaia (Geea), zeului lumii subterane Tartar, zeului iubirii, Eros, zeiţei nopţii, Nyx şi zeului întunericului Erebus. Fără contribuţia nici unui element masculin, Gaia a născut pe Uranus, zeul cerului înstelat, echivalentul ei, cel care o va acoperi. Din uniunea lui Uranus şi Gaia s-au născut titanii şi titanidele, adică zeii ce aparţin primelor generaţii divine. Titanii erau în număr de şase: Oceanus, zeul apelor, Coeus, Hyperion, Crius, Iapetus şi Cronos. Titanidele erau: Thetys, Phoebe, Theya, Themis, Mnemosyne şi Rhea. În urma relaţiilor între aceşti titani s-au născut zeii generaţiei olimpiene, cei mai importanţi zei ai panteonului grec. Crescând, Cronos a vrut să-şi înlăture tatăl de la tron şi a reuşit, datorită mamei sale şi a soţiei lui, Rhea. Cronos şi Rhea au avut împreună şase copii: Hestia, Demeter, Hera, Poseidon, Hades şi Zeus. Cronos s-a temut însă că ar putea fi detronat de ei, la fel cum a făcut şi el cu Uranus, de aceea îşi devorează copiii pentru a scăpa de pericol. Rhea reuşeşte însă să îl ascundă pe ultimul născut, Zeus, care devenind matur îşi biruie tatăl şi îşi eliberează fraţii, apoi poartă lungi şi epuizante lupte contra titanilor, ieşind învingător. Zeus, Hades şi Poseidon îşi împart marea împărăţie a lumii trăgând la sorţi, astfel încât Zeus capătă tărâmul cerurilor de pe muntele Olimp, Hades devine rege peste tărâmul subteran al morţilor, iar Poseidon primeşte lumea mărilor şi a oceanelor.
[modifică] Religia islamică
În Coran, geneza lumii se remarcă printr-o multitudine de aspecte miraculoase. Creaţia este la început perfectă, bine pusă în ordine. Numeroase cărţi în limba arabă şi alte limbi islamice descriu creaţia ca pe un proces care a durat şapte zile, deoarece Dumnezeu (Allah) nu s-a odihnit deloc. În Cartea Sfântă este menţionat: „Allah este Creatorul tuturor lucrurilor, şi El este Singurul, Supremul” (13:16). Creator al întregii lumi, Allah a făurit cele nouă ceruri, pământul şi straturile lui („tabaquat”) , astrele, luna, soarele, primii oameni, Adam şi Eva, dar şi pe demonul Iblis, cel care i-a ispitit. Multe animale, păsări şi peşti au fost modelate din lutul rămas după crearea lui Adam. Printre primele creaţii mai importante se numără şi tronul lui Allah, („kursi”), „cartea bine păstrată”, („lauh al-mahfuz”) şi bolta cerului („arş”), focul etern („nar”), Paradisul cu cele douăsprezece porţi ale sale şi spiritului marelui profet Mahomed. Iadul şi Cerul, demonii şi îngerii au fost creaţi separat, Allah modelând mai întâi lumina şi spiritele îngerilor.
[modifică] Religia budistă
Budismul în general ignoră întrebarea referitoare la originea lumii, considerând-o chiar inutilă. La fel ca şi la celelalte întrebări care ţin de esenţa metafizică, profetul Buddha a răspuns prin parabola săgeţii otrăvite. El spune că un om a fost rănit de o astfel de săgeată, iar doctorul înainte de a i-o scoate din carne şi de a se ocupa de vindecarea lui este întrebat cine a tras (referindu-se la existenţa unui Dumnezeu), de unde vine săgeata (referindu-se la originea universului şi/sau a lui Dumnezeu) şi de ce persoana care a tras a făcut această faptă (adică de ce Dumnezeu a creat lumea). Bineînţeles că dacă va continua să pună aceste întrebări şi nu îi va fi scoasă săgeata, omul va muri înainte de a afla răspunsurile, care oricum nu pot fi decât nişte ipoteze, neexistând certitudinea că sunt adevărate. De aceea budismul se concentrează mai puţin pe răspunsul la întrebări despre originea vieţii şi se axează asupra salvării fiinţei de la suferinţa pe care o implică existenţa.
[modifică] Religia creştină
În religia creştină, Dumnezeu este unicul creator al lumii văzute şi nevăzute, este o entitate supremă care există dintotdeauna, nu are început şi nici sfârşit. Biblia descrie în prima carte din Vechiul Testament, Facerea, procesul genezei. Creaţia lumii s-a desfăşurat în etape succesive timp de de şase zile, după care Dumnezeu s-a odihnit şi a binecuvântat ziua a şaptea.
- Prima zi: Dumnezeu a creat lumina. Această lumină nu este cea a astrelor cereşti, care au fost create mai târziu, ci este lumina primordială. Lumina este despărţită tot acum de întuneric şi considerată bună de către Dumnezeu.
- Ziua a doua: Dumnezeu a creat cerul şi Raiul. Apa din ceruri este separată de apa de pe pământ (creaţia apei nu este descrisă explicit).
- Ziua a treia: Pământul este separat de apă şi i se dă nume. Apa este de asemeni numită. Iarba, plantele şi pomii sunt creaţi şi acoperă pământul.
- Ziua a patra: Dumnezeu creează “luminătorul cel mai mare”, adică soarele, “pentru cârmuirea zilei” şi “luminătorul cel mai mic”, luna, “pentru cârmuirea nopţii”. Totodată sunt făurite stelele, sunt rânduite anotimpurile, zilele şi anii.
- Ziua a cincea: Sunt create animalele mării şi păsările cerului, care sunt împrăştiate în întreaga lume pentru a se înmulţi.
- Ziua a şasea: Dumnezeu dă naştere animalelor pământului (“fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor”). Apoi, Dumnezeu creează omul din lut, după chipul şi asemănarea sa, şi îi insuflă viaţă. Primul om s-a numit Adam şi i s-a dat porunca de a stăpâni animalele pământului. Mai târziu Dumnezeu îi aduce lui Adam o pereche, pe Eva, prima femeie, pe care o modelează din coasta bărbatului (după unele variante, Adam şi Eva au fost creaţi împreună)[necesită citare]. Conform Bilbliei, Adam numeşte toate fiinţele pământului şi este dus împreună cu Eva în Grădina Edenului.
- Ziua a şaptea: Dumnezeu se odihneşte.
[modifică] Religiile gnostice
În religiile gnostice, Adevăratul Dumnezeu nu este cel care a creat lumea. Geneza acesteia este opera unor puteri inferioare, uneori chiar diavoleşti. Lumea oamenilor este o imitare demonică, nereuşită, a unei lumi superioare, divine. Crearea lumii nu numai că nu mai este o dovadă a puterii lui Dumnezeu, ci este explicată ca un accident survenit în regiunile superioare, sau drept rezultat al atacului primordial al întunericului asupra luminii.
[modifică] Gnosa valentineană
După profetul Valentin, prima entitate care s-a desprins din haos este Tatăl sau Primul Principiu, absolut, invizibil, transcendent şi incomprehensibil. El s-a unit cu o divinitate feminină, Ennoia („Gândirea”), cu care a dat naştere celor cincisprezece perechi de eoni. Aceştia formau lumea spirituală din jurul divinităţii primordiale, numită şi Pleroma. Ultimul dintre eoni a fost zeiţa Sophia („Înţelepciunea”), care din nesăbuinţa de a încerca să-şi cunoască Tatăl, a provocat apariţia răului şi a patimilor, elemente ce vor compune o înţelepciune inferioară. Între timp, Pleroma îl zămisleşte pe Mântuitor (Iisus), care coborând din lumea superioară compune materia invizibilă şi îl creează pe Demiurg, cel ce va fi făuritorul lumii noastre. După ce Demiurg săvârşeşte geneza, ignoră existenţa lumii superioare şi se consideră pe sine unicul Dumnezeu. Tot el însufleţindu-i cu respiraţia sa, făureşte două categorii de oameni: “hylicii” şi “psihicii”. Însă elementele spirituale răspândite de Sophia în lumea inferioară intră în respiraţia lui Demiurg şi duce la apariţia celei de-a treia clase umane, “pneumaticii”, singurii capabili să se mântuiască.
[modifică] Gnosa maniheană
Gnosa răspândită de Mani susţine că la începuturi cele două substanţe primordiale, lumina şi întunericul, binele şi răul, Dumnezeu şi materia, coexistau, dar erau bine despărţite de o graniţă. La nord domnea Părintele Măreţiei (asimilat cu Dumnezeu tatăl la creştini), iar la sud Prinţul Întunericului (identificat cu Ahriman, la perşi şi Diavolul la creştini). Din cauza „mişcării dezordonate a materiei”, Prinţul Întunericului este împins către graniţa nordică a regatului său. El zăreşte splendoarea luminii şi doreşte să o cucerească. Atunci Părintele Măreţiei hotărărşte să-l respingă el însuşi pe duşman. O zămisleşte pe Mama Vieţii, care la rândul ei dă naştere Omului Primordial. Având o armură alcătuită din cinci straturi de lumină, acesta coboară la graniţă, dar este învins în lupta cu întunericul şi cu demonii (arhonţii). În urma acestei înfrângeri, lumina se amestecă pentru prima dată cu întunericul, iar materia deţine o parte din sufletul divin.
În a doua etapă a creaţiei, Părintele Măreţiei evocă Spiritul Viu, care coborând în întuneric îl prinde de mână pe Omul primordial şi îl înalţă către Paradisul Luminilor. Totodată, Spiritul Viu îi doboară pe demoni şi făureşte din pieile lor bolţile cerurilor, din oasele lor munţii, iar din carnea lor pământul. Apoi creează soarele şi luna.
În a treia etapă a creaţiei, Părintele Măreţiei decide să recupereze toate particulele luminoase răspândite de Omul Primordial în întuneric. De aceea el îl emană pe al “Treilea Trimis”. Acesta organizează cosmosul ca pe o fântână de captat particulele de lumină. În primele cincisprezece zile ale unei luni, aceste particule urcă până în lună, care ajunge lună plină; în următoarele cincisprezece, lumina se mută în soare şi în cele din urmă în Paradisul Luminilor. Cu toate acestea mai rămân particule captive, deoarece au fost înghiţite de demoni. Atunci Trimisul se arată demonilor masculi sub înfăţişarea unei tinere fecioare, iar demonilor femele sub chipul unui tânăr bărbat. Înflăcăraţi de dorinţă, arhondiţii masculi îşi răspândesc sămânţa şi o dată cu ea şi lumina pe care o înghiţiseră, iar femelele nasc înainte de vreme, avortonii lor fiind aruncaţi pe pământ. Prinţul Întunericului îşi face griji pentru pierderea preţioaselor particule şi de aceea recurge la un gest disperat trimiţând doi demoni, unul mascul şi celălalt femelă, pentru a devora toţi avortonii, care aveau închisă în ei lumina. După ce săvârşesc acest macabru proces, cei doi demoni se împerechează, zămislind-i astfel pe Adam şi Eva, primii oameni. Astfel o mare cantitate de lumină ajunge în trupul oamenilor, ei devenind acum obiectul principal al răscumpărării. Conform religiei maniheiste, principalul obiectiv al omului este de a se mântui pentru a putea readuce particulele luminoase din corpul lui la origini, în Paradisul Luminilor.
[modifică] Bogomilismul
Erezia bogomilistă susţinea că lumea materială a fost creată de Satanail (Satan sau Diavolul), “Dumnezeu cel aspru” din Vechiul Testament. Bogomiliştii credeau că Satanail era fratele lui Hristos şi fiul lui Dumnezeu. Pentru ei lumea era rea, demonică, tainele, icoanele, ceremoniile religioase şi crucea erau deşarte, singura posibilitate de izbăvire fiind viaţa în sărăcie, umilinţă, pocăinţă şi rugăciune.
[modifică] Mitologia incaşă
În mitologia incaşă, mitul creaţiei lumii se bazează pe informaţiile transmise prin iconografia şi arhitectura civilizaţiei Inca şi pe cale orală de către oamenii băştinaşi ce au supravieţuit. Conform acestor informaţii, pentru incaşi, la începuturi, pământul era învăluit în întuneric. Apoi, din lacul numit Collasuyu (astăzi Titicaca), s-a înălţat zeul Viracocha (Con Tiqui Viracocha), aducând cu el câţiva oameni. Zeul a creat soarele (Inti), luna şi stelele pentru a lumina lumea. Din pietre, Viracocha a modelat mai mulţi oameni, mai ales femei, pe care le-a creat deja însărcinate. Apoi zeul a trimis oameni în toate colţurile pământului, însă a reţinut cu sine un bărbat şi o femeie la Cusco, „centrul lumii”.
Un alt zeu creator a fost Con, zeu ce avea forma unui bărbat, dar fără oase. Forţa lui creatoare s-a exercitat asupra creării lucrurilor bune de pe pământ, care să satisfacă nevoile primilor oameni. Cu toate acestea, oamenii i-au uitat bunătatea şi s-au răsculat. Con s-a înfuriat şi i-a pedepsit oprind ploaia şi forţându-i să sufere din cauza setei. Zeul Pachacamac a venit în cele din urmă şi l-a îndepărtat pe Con, apoi a transformat oamenii răsculaţi în maimuţe. Noul conducător al lumii a creat noi oameni, strămoşii celor de astăzi.
Întemeietorul primei dinastii a regatului Cuzco a fost Manco Capac. Într-o legendă, el a fost adus din adâncimile lacului Titicaca de către zeul soarelui Inti. În altă legendă, el este chiar fiul lui Viracocha. Cu toate acestea, oamenii de rând nu aveau voie să pronunţe numele lui Viracocha, de aceea s-au născut şi legende alternative în legătură cu primul mare conducător al civilizaţiei incaşe.
[modifică] Mitologia mayaşă
Mitul mayaş al genezei este descris în detaliu în cartea sacră Popol Vuh. Conform acestei cărţi, Universul, Pământul şi oamenii au fost creaţi de trei şerpi marini şi trei entităţi paradisiace.
[modifică] Arhetipuri în mitul genezei
[modifică] Zeul creator
Zeul creator sau demiurgul reprezintă entitatea responsabilă pentru creaţia întregii lumi materiale şi spirituale, în unele cazuri, sau doar a lumii materiale. De obicei, zeul creator este şi cel care a dat viaţă primilor oameni. Existenţa lui reflectă necesitatea omului de a-şi explica originea universului printr-un proces fabulos. Actul creaţiei este sacru, pur, original, unic şi irevocabil, reprezintă o biruinţă a ordinii asupra haosului primordial. Din această cauză zeul creator şi-a câştigat în majoritatea religiilor o reputaţie foarte mare. El este uneori zeul suprem, ca în cazul lui Odin, din mitologia nordică, a lui Atum din cea egipteană sau a lui Marduk din cea mesopotamică. Cu toate acestea religiile gnostice dispreţuiesc zeul creator precum şi materia creată de acesta şi îl consideră un demon sau o divinitate inferioară care a încercat să imite prin creaţie Paradisul.
[modifică] Monstrul haosului
Înainte de săvârşirea actului creator şi de stabilirea ordinii în univers, lumea era stăpânită de întuneric şi dezordine, sau pe scurt de haos primordial. Acest termen abstract defineşte un spaţiu gol, infinit şi indefinit. În multe mitologii lumea a fost creată din haos, adică din nimic, ceea ce amplifică puterea zeului demiurg. Există însă şi mituri în care geneza lumii se desăvârşeşte prin sacrificarea unui monstru, unui gigant sau a unui zeu care personifică haosul primordial. Sacrificiul este obligatoriu în acest caz, fără el neputându-se clădi ceva semnificativ şi durabil. De exemplu, în mitologia nordică, Universul a fost făcut din trupul uriaşului Ymir, iar în mitologia mesopotamică, Marduk a sacrificat-o pe zeiţa-dragon Tiamat, formând cu trupul enorm cerul şi pământul. În religia maniheistă lumea oamenilor a fost făurită din măruntaiele demonilor arhonţi. În plan simbolic, biruinţa zeilor olimpieni asupra titanilor, în mitologia greacă şi a zeilor Tuatha de Danann asupra fomorilor în credinţa celtică, reprezintă victoria ordinii asupra anarhiei şi a creaţiei asupra haosului.
[modifică] Zeiţa mamă
Zeiţa mamă este în mitologie un simbol al fertilităţii, al bogăţiei şi al pământului. Ea este asociată adeseori cu mitul genezei, şi chiar dacă nu este creatoarea lumii, are un rol decisiv în acest proces. În mitologia greacă şi cea egipteană, zeiţa mamă are nevoie de o jumătate, de o zeitate opusă, masculină. Astfel în aceste mitologii, geneza este văzută ca un ritual al iubirii, ca o împreunare între cele două elemente antagonice ale naturii: pământ-cer şi masculin-feminin. Dacă în mitologia greacă, zeiţa Gaia este pământul, iar zeul Uranus este cerul, în religia vechilor egipteni, locurile sunt inversate, zeiţa Nut fiind cerul, iar zeul Geb pământul. În mitologia celtică, zeiţa-mamă, Danu este una din principalele zeiţe din acest panteon, deci are o importanţă foarte mare, mai ales că poporul de zei celtici poartă numele „Tuatha de Danann” adică „triburile zeiţei-mamă Danu”.
[modifică] Zeul şarlatan
Zeul şalatan este zeul care intervine în creaţia demiurgului, de obicei cu intenţii malefice, din cauza invidiei, urii, răutăţii lui înnăscute sau din naivitate şi lipsa conştiinţei că ar putea provoca rău. Fiindcă lumea la începuturile ei se caracterizează prin puritate primordială şi perfecţiune, acest zeu este responsabil pentru aducerea relelor, suferinţelor şi a morţii. El degradează opera ideală a zeului creator şi provoacă procesul de degradare progresivă a lumii. Exemplu pentru acest tip de zeu este Ahriman (mitologia persană) sau Sulmus (mitologia mongolă). De asemenea, rolul zeului şarlatan poate fi preluat de demoni, duhuri rele sau spiriduşi.
[modifică] Vezi şi
- Creaţionism
- Evoluţionism
- Big Bang
- Om (mitologie)
[modifică] Bibliografie
- Eliade, Mircea - Istoria credinţelor şi ideilor religioase
- Helft, Claude - Mitologia egipteană
- Knappert, Jan - Mitologia şi religia Orientului Mijlociu
[modifică] Note
[modifică] Legături externe
- Cosmologie indiană
- Mitul genezei în Japonia
- Geneza în mitologia scandinavică
- "Popol Vuh" - mitul genezei la mayaşi
- "Măştile zeului: Mitologie Creativă" de Joseph Campbell
- Dicţionarul istoriei ideilor: Creaţia în religie
- Coranul şi Pământul, o perspectivă islamică a creaţiei.
| Concepte mitologice | ||
|---|---|---|
|
|
||
 |
Acest articol a obţinut premiul I la Concursul de scriere din luna septembrie 2006, secţiunea societate, obţinând 12 puncte din cinci voturi. |
