Aspirină

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acid acetilsalicilic

Nume sistematic	acid 2-acetoxibenzoic
Formulă	C6H4(OCOCH3)CO2H
Punct de topire	136°C (277°F)
Punct de fierbere	140°C (284°F)
Structură

Aspirina, sau acidul acetilsalicilic, este un medicament antiinflamator non-steroidian din familia salicilaţilor, folosit în general ca un analgezic minor, ca antipiretic, sau ca antiinflamator. În plus, aspirina în doze mici are un efect anticoagulant şi este folosit pe termen lung ca să diminueze riscul de infarct.

Numele de Aspirin reprezintă denumirea sub care compania Bayer din Germania a produs pentru prima dată acest medicament. Astăzi, termenul este folosit în mod curent pentru desemnarea acestui medicament, incluzând chiar variantele care nu sunt produse de Bayer. Există însă ţări în care cuvântul Aspirin se referă numai la versiunea produsă de Bayer - orice altă versiune a medicamentului purtând numele de "acid acetilsalicilic".

Pentru că s-a dovedit rolul aspirinei în etiologia Sindromului Reye, medicamentul nu mai este folosit pentru a trata simptomele de gripă la copii. Un alt efect negativ a aspirinei, mai ales în doze mari, este iritarea mucoasei gastroduodenale, ce poate duce la hemoragii digestive superioare în episoadele acute. Acest neajuns a fost compensat prin folosirea aspirinei tamponate, un amestec de acid acetilsalicilic şi săruri ale calciului (în special carbonat). Cercetările moderne au dat acidului acetilsalicilic noi valenţe terapeutice cum ar fi: antitrombotic (acid acetilsalicilic în concentraţie de 75 sau 325 mg), antiagregant plachetar în profilaxia infarctului miocardic acut, al anginei pectorale instabile, ischemiei acute, şi accidentelor cerebrovasculare ischemice.

[modifică] Istoria descoperirii

Hipocrate, medicul grec după care s-a numit Jurământul lui Hipocrate, a scris în secolul al V-lea despre o pudră amară extrasă din scoarţa de salcie care avea puterea de a uşura durerile şi de a reduce febra. Acest remediu este menţionat în texte antice din Sumeria, Egipt şi Assiria. De asemenea, Amerindienii foloseau scoarţa de salcie pentru a uşura durerile de cap, febra, durerile de muşchi şi reumatismul. Preotul Edmund Stone, din Chipping Norton, Anglia, a notat în 1763 că scoarţa salciei este un remediu eficace împotriva febrei.

Extractul activ al scoarţei, numit salicină, după numele latin pentru salcia albă ( Salix alba ), a fost izolat în forma sa cristalină în 1828, de către farmacistul francez Henri Leroux şi chimistul italian Raffaele Piria, care au reuşit să separe acest acid în forma sa pură. Salicina este foarte acidă când este într-o soluţie apoasă saturată, având un nivel pH de 2,4, de aici numele de acid salicilic.

În 1839 s-a observat că acidul salicilic cauza probleme digestive, cum ar fi, de exemplu, iritarea stomacului sau diaree. În 1897, un cercetător de la compania Friedrich Bayer, din Germania, a înlocuit unul dintre grupele funcţionale hidroxil din acidul salicilic, cu o grupă acetil, care reducea semnificativ efectele negative. Acesta a fost primul medicament de sinteză şi începutul industriei farmaceutice.

Cine a descoperit acidul acetilsalicilic este o problemă destul de controversată. Oficial, inventatorul aspirinei a fost Felix Hoffmann. Pe de altă parte, Arthur Eichengrün a spus în 1949 că el a plănuit şi dirijat sinteza aspirinei, pe când rolul lui Hoffmann a fost doar sinteza iniţială a medicamentului, folosind procesul lui Eichengrün. Versiunea lui Eichengrün a fost ignorată de istorici şi chimişti până în 1999, când Walter Sneader de la Departamentul de Ştiinţe Farmaceutice de la Universitatea din Strathclyde (Glasgow, Regatul Unit) a reexaminat cazul şi a ajuns la concluzia că Eichengrün a avut dreptate şi că într-adevăr el este cel care ar trebui recunoscut pentru invenţia aspirinei. Compania Bayer nu recunoaşte această variantă nici până în ziua de astăzi.