Charles-Valentin Alkan

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol este scris parţial sau integral în limba franceză.
Puteţi contribui la Wikipedia prin traducerea lui.

Charles-Valentin Alkan

Charles-Valentin Alkan (n. 30 noiembrie 1813, Paris, d. 29 martie 1888, Paris) pe numele său adevărat Charles-Valentin Morhange, a fost un compozitor şi pianist francez.

Tatăl său conducea o şcoală elementară, renumită pentru studiul muzicii, situată pe rue des Blancs-Manteaux, din Paris.

De la vârsta de 6 ani intră la Conservatorul din Paris, unde studiază pianul cu Zimmermann. Primele sale concerte publice le dă la vârsta de 12 ani.

În anul 1824 i se acordă premiul întâi pentru pian, în 1827 premiul întâi pentru armonie iar în 1834, tot premiul întâi pentru orgă. Între 1829 şi 1836 devine repetitor pentru solfegii la Conservator.

Întreaga sa familie este implicată în muzică. Sora sa, Céleste, intră la Conservator de la 7 ani şi la 11 ani ia premiul întâi pentru solfegiu. Fratele său Napoléon (Mohrange, zis Alkan) ia la Roma premiul al doilea, în urma lui Joseph Charlot, iar din 1850 devine profesor la Conservator, ca şi alt frate al său.

La vârsta de 24 de ani este considerat cel mai bun pianist din Franţa. Joseph Zimmermann l-a introdus în lumea bună pariziană. Se împrieteneşte cu Victor Hugo, Frédéric Chopin şi Eugène Delacroix. Chiar şi Franz Liszt îl admiră. Prima sa nocturnă face să fie supranumit Berlioz al pianului. Tot el le prezintă parizienilor muzica lui Bach. Întreg Parisul se înghesuie atât la rarele sale concerte de pian, cât şi la lecţiile de pian private (preia din elevii lui Chopin) la tarife piperate.

Pe la mijlocul anilor 1830, se mută adresa Square d'Orléans nr. 10, o locaţie foarte la modă, în apropiere de locuinţele lui Zimmermann, Chopin, Marmontel şi Joseph d'Ortigue. Adesea se evocă prietenia între Alkan şi Chopin. Pe 3 martie 1838, Chopin participă, alături de Charles-Valentin Alkan, la reprezentaţia cu transcripţia pentru două piane la opt mâini a Simfoniei a 7-a de Ludwig van Beethoven. Este posibil ca acest lucru să fi fost făcut prin intermedierea lui Zimmermann, care este un vechi prieten al lui Chopin. În 1845, Chopin declină oferta de a reprezenta din nou acest concert. Atunci când Chopin a devenit prea bolnav pentru a mai ieşi în public, Alkan s-a numărat printre fidelii care i-au stat la căpătâi. Delacroix, care a fost un bun prieten al lui Chopin, a notat în mai multe rânduri în jurnalul său prezenţa lui Alkan alături de acesta. Chopin avea o mare consideraţie pentru darul pedagogic al lui Alkan. Antoine François Marmontel relata că, după moartea lui Chopin, mulţi din elevii săi au continuat să ia lecţii de la Alkan.

În 1832 este distins la Roma cu premiul al doilea, în urma lui Ambroise Thomas.

În 1838, după ce a publicat Trois Grandes Études Op. 76 (Trei mari studii Op. 76), se retrage din viaţa publică (cu scopul de a traduce Biblia?, pe care intenţiona să o pună în întregime pe muzică).

Totuşi, în 1844 reia concertele. Speră să îi succeadă lui Joseph Zimmermann la Conservatorul din Paris, dar, spre deziluzia sa, postul îi este acordat lui Antoine François Marmontel. După 1848 părăseşte din nou viaţa publică, pentru a reveni în 1855 prin publicarea culegerii Douze Études dans les tons mineurs Op. 39 (Douăsprezece studii în tonuri minore Op. 39).

În 1873, începe reprezentaţii cu mici concerte (petits concerts), consacrate unor compozitori uitaţi sau neglijaţi, ca Rameau, Bach, Haydn precum şi Mozart, Beethoven.

Va muri zdrobit de biblioteca sa care s-a răsturnat peste el (legenda spune că în acel moment încerca să ia de pe raft Talmudul). Oficial cauza morţii a fost un accident casnic, fără alte precizări.

Prin testament, a lăsat cărţile sale şi muzica pe care a compus-o, fratelui său Napoléon, cu condiţia ca acesta să le permită să o copieze celor care ar fi fost interesaţi de lucrările pentru pian sau orgă. Se spune că ar fi distrus cea mai amare parte a corespondenţei sale, dar şi lucrări muzicale şi literare.

Prin testament a lăsat şi o rentă de 400 de franci pentru Asociaţia Muzicienilor, din 11 rue Bergère, Paris, sub forma unei proprietăţi, al cărei uzufruct trebuia să îi revină lui Elie Miriam Delaborde (fiul său natural). Dar, printr-un codicile revocă acest legat şi cere ca uzufructul să fie acordat Societăţii de patronaj a muncitorilor şi ucenicilor izraeliţi (4 bis rue des Rosiers), instituţie recunoscută din 1878 ca fiind de utilitate publică.

Mai lasă o rentă anuală de 800 de franci Secţiunii de muzică de la Institut, pentru înfiinţarea unui concurs anual de pian, ce trebuia să înceapă la 4 ani de la moartea sa.

Mai lasă o altă rentă anuală, de 1800 de franci, primului şef al Secţiunii de muzică de la Institut, pentru finanţarea unui concurs internaţional de cantate pentru cor şi orchestră, pe o temă din Vechiul Testament. Concursul trebuia să fie deschis atât francezilor cât şi străinilor, dar nu şi femeilor.

Fiul său, Eraïm Miriam, zis Elie Delaborde (1839-1913), a fost concertist şi profesor de pian.

Sora sa, Céleste, s-a căsătorit cu un membru al familiei Mayer-Marix, care se ocupa ci distribuţia şi fabricarea de instrumente mecanice marca Mayermarix (146 rue Montmartre şi 46 / 48passage des Panoramas) la Paris.

Sursa: *Alkan Charles Valentin (Morhange Charles Henri Valentin) 1813-1888

[modifică] Lista operelor

1826, Variations sur un thème de Steibelt
1829, Les omnibus, variations
1830, Les mois
1830, Il était un p'tit homme, rondoletto
1832, Concerto de chambre no 1
1832, Concerto de chambre no 2
1833, Rondo brillant pour piano et quatuor de cordes
1833, Rondeau chromatique
1834, Variations sur La tremenda ultrice spada (Bellini)
1834, Variations sur Ah segnata è mia morte (Donizetti)
1834, Variations quasi fantaisie sur une barcarolle napolitaine
1837, Trois études de bravoure (scherzi)
1837, Souvenirs : Trois morceaux dans le genre pathétique
1837, Trois Andantes romantiques
1837, Trois improvisations (dans le style brillant)
1838, Six morceaux caractéristiques
1838-1840, Trois grandes études
1844, Nocturne
1844, Salterelle
1844, Gigue et air de ballet dans le style ancien
1844, Alleluia
1844-1846, Marche funèbre
1844, Marche triomphale
1844, Le chemin de fer, étude
1844, Le Preux, étude de concert
1846, 25 Préludes, piano ou orgue
1846, Bourrée d'Auvergne, étude
1847, Douze Études dans tous les tons majeurs
1847, Grande sonate
1847, Scherzo focoso
1849, Deuxième recueil d'impromptus
1856, Salut, cendre du pauvre !
1857, Trois Marches quasi da cavalleria
1857, Trois petites fantaisies
1857, Réconciliation, petit caprice
1857, Douze Études dans tous les tons mineurs
1857, Trois Marches pour pinao en duo
1857, Deuxième recueil de chants
1859, Capriccio alla soltadesca
1859, Le tambour bat aux champs, esquisse
1859, Super flumina Babylonis, paraphrase du psaume 137
1859, Quasi-caccia, caprice
1859, Bénédictus - pour pédalier ou piano trois mains
1859, Une fusée, introduction et impromptu
1859, Deuxième nocturne
1859, Troisième nocturne
1860, Le grillon, quatrième nocturne
1860, Ma chère liberté et ma chère servitude : Deux petites pièces
1861, Esquisses (motifs)
1861, Sonatine
1867, 11 pièces dans le style religieux et une transcription du Messie d'Händel, orgue, harmonium, piano
1869, Finale (saltarelle du concerto pour violoncelle arrangée pour piano)
1869, Impromptu sur le choral de Luther « Un fort rempart est notre Dieu »
1869, 3 prières pour orgue, pédalier, piano trois mains
1869, Troisième recueil de chants
1872, Toccatina
1872, Quatrième recueil de chants
1879, Cinquième recueil de chants
1883, Rondo d'après Rossini (Le Barbier de Séville)