Cronologie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Cronologia reprezintă ştiinţa auxiliară a istoriei care are ca obiect studierea datării evenimentelor, documentelor sau a altor izvoare istorice în vederea stabilirii succesiunii acestora pe o scară a timpului stabilită conform normelor moderne. Cronologia studiază, implicit, şi vechile sisteme de măsurare a timpului, sisteme calendaristice (astronomice sau în funcţie de evenimente) şi datare, adaptându-le la normele acceptate în prezent pentru a fi plasate cu cât mai mare precizie în timp.
Prin prisma celor de mai sus, cronologia dezvoltă două ramuri distincte:
- Cronologia astronomică (matematică) care are drept obiect studiul fenomenelor astronomice care se repetă logic şi stabileşte be bază de calcul exact reperele fundamentale pentru normarea diverselor sisteme de măsurare a timpului (evoluţia Soarelui pe boltă, succesiunea zi-noapte, fazele Lunii, succesiunea anotimpurilor etc.);
- Cronologia istorică (tehnică) care are drept obiect conversia diverselor sisteme de măsurare a timpului şi datare calendaristică ieşite din uz sau din afara standardului convenit precum şi stabilirea cronologiilor succesiunii diverselor formaţiuni statale, liste de conducători de state, ai instituţiilor, biserici, etc.
Apariţia cronologiei este legată indisolubil şi de apariţia studiului istoric, necesitatea datării evenimentelor anterioare celor relatate fiind o tendinţă firească în studierea acestora. Bazele cronologiei, ca simplu calcul de succesiune de evenimente, sunt puse însă în Evul Mediu prin apariţia şi răspândirea tabelelor cronologice. Ca ştiinţă însă se fundamentează abia în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea prin lucrările unor pionieri ai domeniului ca Gilles Buchier (De docrina temporum, Anvers, 1633) sau Denis Perau (De docrina temporum, Verona, 1734-1736 şi L'art verifier les dates, Paris, 1750).
În secolul al XIX-lea ia un nou avânt odată cu dezvoltarea astronomiei, a calculelor astronomice şi a celor privind calcularea timpului, pentru ca în secolul următor, să se definitiveze normativele internaţional acceptate pe baza cărora se stabilesc cronologiile şi se fac datările.
Ca reprezentanţi de seamă ce au dezvoltat acestă ştiinţă în România se remarcă: Nicolae Docan, Vasile Gheorghiu, Ion Ionaşcu şi Francisc Pall.
[modifică] Bibliografie:
- Adina Berciu-Drăghinescu „Ştiinţele auxiliare ale istoriei“, Bucureşti, 1994.
- „Dicţionar al ştiinţelor speciale ale istoriei“, Bucureşti, 1982.
[modifică] Vezi şi:
Sisteme de măsurare a timpului
Sisteme calendaristice
