Film color
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Prin film color se înţelege filmul ca produs final al realizatorului pe peliculă cinematografică color.
Încă de la realizarea primelor filmuleţe s-a pus problema filmului color şi vorbit, dar tehnologia vremii nu permitea aceste lucruri. Se dorea o continuare a tradiţiei cromolitografiilor şi a cărţilor poştale colorate şi în domeniul nou al cinematografului, a celei de-a şaptea arte.
Căutările realizatorilor de filme au fost acerbe în a căuta ceva nou la noua invenţie, cinematograful, şi datorită faptului că după o apariţie pompoasă a acestuia, a început repede şi căderea în desuet. Trebuia găsit ceva nou şi deosebit care să atragă iarăşi publicul în sala întunecată a cinematografului. Acest nou putea fi printre altele şi filmul "colorat", sau cum va fi cunoscut mai apoi filmul color.
Drumul de la filmele "colorate" ale lui Lumiére la filmul color de astăzi a fost lung şi plin de căutări în perfecţiune. Mai jos sunt redate unele procedee şi metode de film color care dealungul anilor a încântat ochiul exigent al publicului spectator.
[modifică] Istoric
Prima încercare de film color, ca realizare cinematografică, o face Georges Méliès în jurul anului 1900, colorând manual imagine cu imagine, cu ajutorul unor lupe puternice, cum de fapt făcuseră şi fraţii Lumiére cu unele din filmuleţele lor. Se pare că acest lucru i-a reuşit destul de bine. Lumea s-a întors din nou la cinematograf, având în vedere faptul că Méliès începuse să realizeze filme pe baza unui scenariu.
În anul 2002 a fost descoperită într-un depozit o copie colorată completă a filmului său "Voiajul în lună", colorarea fiind făcută manual.
O altă metodă era cea a matriţelor. După dupuri pozitive alefilmului realizat se executau matriţe pentru fiecare culoare ce urma să fie aplicată pe un filmul final. Practic, la aceste matriţe se tăiau manual zonele care trebuiau colorate cu o anumită culoare, rezultând un şablon. De obicei nu se utilizau mai mult de şase culori pentru o copie de film.
Ambele procese erau deosebit de obositoare şi costisitoare. Se lucra în ritmul a câteva cadre pe zi. Ca pigmenţi se utilizau substanţe cu diferite grade de opacitate, ceea ce ducea uneori la o imagine extrem de estompată.
Procedeul a căzut în dizgraţie o dată cu apariţia sistemelor de filmare a imaginii prin filtre de culoare şi a filmelor care deveneau mai lungi.
Astfel s-a ajuns la coloratul automat sau metoda filtrelor de culoare
Filmarea se facea prin filtre de culoare pe o peliculă alb-negru. Sistemul consta în utilizarea mai multor lentile cu filtre de culoare pentru a filma simultan, sau o singură lentilă cu expuneri succesive. Ca un neajuns era faptul că imaginea rezultată suferea de deformări şi erori de suprapuneri ale culorilor. Dintre diferitele metode folosite putem aminti metoda lui Edward Turner.
În anul 1901, firma Urban & Smith a filmat o peliculă de 15 secunde expunând fiecare cadru, succesiv, prin câte un filtru roşu, verde şi albastru. Aparatura se baza pe studiile englezului Edward R. Turner, care îşi înregistrase invenţia în 1899. Proiecţia se baza pe acelaşi principiu ca la filmare, cadrul corespunzător unei anumite culori fiind proiectat prin filtrul respectiv. La moartea lui Turner, dificultăţile avute în timpul acestor experimente a determinat firma Urban & Smith să-şi îndrepte eforturile către filmarea bicromă, în paletele verde-albăstrui şi roşu-portocaliu.
După cum se poate vedea în imaginea din dreapta, fidelitatea culorilor e remarcabilă (contrastele s-au păstrat, cadrul color fiind reconstituit din componentele lui în tonalităţi de gri). Obiectele fixe sunt bine conturate şi colorate. Cu toate acestea, datorită mişcării ce a avut loc între expuneri succesive, cei doi copii apar neclari.
La 17 decembrie 1903, fraţii Lumiére, prezintă un nou sistem de film color, numit "Autochrome" (traducere aproximativă "fiecare cu culoarea sa"). Procedeul consta în folosirea unei pelicule alb/negru pentru negativ, iar la trecerea pe pozitiv, trei pelicule alb/negru care conţin fiecare un sensibilizator de culoare ( în cazul lor amidonul ), funcţie de filtrul de lumină folosit, se obţinea o copie de culoare roşie, alta verde şi a treia albastră. Pentru obţinere filmului color, proiecţia se făcea cu trei aparate cu mers sincron. Sistemul a fost greoi şi greu de obţinut sincronizarea perfectă. A avut mai mare vogă în prezentarea de fotografii transparente statice.
În Anglia, după moarte lui Ed. Turner cercetările continuă, ajungându-se la o nouă metodă care s-a numit Kinemacolor (1906), pusă la punct tot de aceeaşi firmă Urban & Smith. Metoda este o simplificare a procedeului inventat de Edward R. Turner. Astfel, se realizau doar două expuneri a peliculei monocrome (alb-negru), prin filtrele roşu şi verde. Nu puteau fi obţinute nuanţe pure de albastru sau alb, dar datorită iluziei optice, imaginea era remarcabil apropiată de cea reală. Totuşi, calitatea culorilor era lăsată la latitudinea proiecţionistului care trebuia să aibă grijă ca pelicula să fie sincronă cu filtrele (acestea se roteau practic în faţa obiectivului, realizând o schimbare de culoare la un cadru). O serie de procese care i-a obligat pe cei doi asociaţi să dezvăluie secretul Kinemacolor, precum şi primul război mondial, a dus la declinul acestui procedeu.
O variantă a procedeului Kinemacolor, care scutea munca depusă de proiecţionist la sincronizarea filmului cu filtrele a fost metoda Bicolor, pusă la punct în anul 1912. Pozitivul obţinut era trecut printr-un dispozitiv rotativ cu filtre cu schimbare mecanică care colora succesiv cadrele în roşu şi verde. Singura problemă era aceea că partea de sus a imaginii era colorată numai în verde, iar cea de jos numai în roşu, deoarece procedeul avea limitarea fizică de a nu putea înregistra două cadre succesive cu acelaşi centru. Aceste deficienţe erau înlăturate la proiecţie, prin acoperirea zonelor problematice. Ceva asemănător cu procedeul descris mai sus a fost şi metoda Colcim Color, realizată prin anul 1916. Deasemeni, tot un procedeu similar Bicolorului, a fost pus la punct şi utilizat prin anii 1928-1933, procedeul cunoscut sub numele de Raycol. Acesta folosea ca filtre cele cu care se putea realiza roşu-portocaliuşi verde-albastru.
Firma Gaumont din Franţa, realizează prin 1918, un nou procedeu numit Gaumont Chronochrome. Acesta era un sistem triculoare obţinut prin utilizarea unui obiectiv cu prisme, capabil să capteze simultan trei cadre prin filtrele roşu, verde şi albastru. Astfel, era eliminată apariţia imaginii difuze la proiecţie. Filmul era redat similar filmării. Chiar dacă procedeul avea avantajul de a prezenta toate culorile într-o imagine fără cusur, sistemul mecanic greoi precum şi cantitatea enormă de peliculă necesară (de două ori şi jumătate mai multă decât la o filmare alb-negru) a făcut ca acest procedeu să nu intre în circuitul comercial.
Un procedeu care a făcut vogă în America a fost procedeul Multicolor (1928-1932. Alăturat, un fragment de 15 secunde dintr-o înregistrare test din timpul turnării filmului Animal Crackers (1930) cu fraţii Marx a fost descoperit de către Sabucat Productions. Se pot observa în costumaţie Groucho (în stânga), Chico (la stânga lui Groucho), Zippo în costumul alb şi Harpo, în halat şi fără celebra sa perucă portocalie, întreţinându-se cu Margaret DuMont. Din câte se ştie, este singura peliculă care ni-i prezintă pe cei trei în culori. Filmuleţul poate fi luat de aici.
Căutările au fost multe, procedeele şi sistemele de film color au fost şi încă mai sunt, proprii fiecărui studiou, fiecărui producător.
Sistemul Busch (circa 1930), consta în înregistrarea imaginilor verde şi roşu de-a latul filmului, astfel încât acesta trebuia să ruleze cu camera întoarsă la 90o sau cu un aparat special proiectat pentru acest sistem. Prezenta avantajul de a utiliza spaţiul aferent unui singur cadru pentru cele două imagini.
Opticolor (anii 1930, realiza o înregistrare tricromă pe un film de 35mm. Imaginile unui cadru erau dispuse în piramidă: sus în centru se afla roşul, iar jos - dreapta albastrul; stânga verdele. Calitatea proastă a imaginii, precum şi problemele tehnice apărute în proiecţie nu au dat nici o şansă acestui procedeu.
Horst Process (anii 1930), era o varianta britanică a procedeului Opticolor.
Roux Color era un procedeu quatrocrom care introducea în plus o nouă culoare: albastrul-violet. Pentru înregistrare se folosea un film de 70mm cu patru imagini dispuse câte două pe verticală (sus - verde şi albastru-violet, jos - roşu şi albastru). Procedeul prezenta variaţii de tonalitate.
Coloratul substractiv, procedeul care consta în înregistrarea separată a culorilor prin metode similare celor de mai sus şi realizarea unui pozitiv care avea suprapuse cele două sau trei culori înregistrate, colorate în culoarea complementară (verde: roşu-portocaliu, roşu: verde-albăstrui etc.). Astfel, orice aparat de proiecţie folosit pentru proiecţia filmelor alb-negru, putea fi utilizat şi pentru cele colorate substractiv.
Însă procedeul Kodachrome realizat prin 1915 este primul sistem substractiv care a avut succes. Acesta înregistra imaginea, prin filtrele verde şi roşu, pe două pelicule separate. Acestea erau mai apoi tratate pentru a căpăta culoarea complementară (roşu-portocaliu respectiv verde-albăstrui). Se realiza un pozitiv cu emulsie pe ambele părţi, fiecare culoare fiind imprimată pe câte o parte. Se obţinea astfel un efect plăcut, chiar dacă exista aceeaşi problemă a necorespondenţei culorilor cu realitatea. A nu se confunda cu procedeul omonim al firmei Kodak, apărut în 1935.
Puteţi vedea imagini create prin Kodachrome aici.
Dar procedeul cu cel mai mare succes ani îndelungaţi este procedeul Technicolor apărut după 1920. Filmul care deţinut decenii primul loc la încasări, Pe aripile vântului (film) ("Gone with the wind") a fost realizat prin acest procedeu.
Costisitor, Technicolorul, cu toate calităţile lui ridicate a fost detronat încet, încet odată cu descoperirea peliculei cinematografice color uşor de prelucrat şi copiat.
Calea spre realizare de filme color în cantitate mare şi uşor de realizat a fost deschisă, astăzi producerea filmului alb-negru fiind folosită doar în anumite situaţii artistice de exprimare.
[modifică] Vezi şi
O istorie a sistemelor de colorat, cu multe imagini pentru exemplificare
