Geoffrey Chaucer
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Geoffrey Chaucer (*ca.1343, Londra - †25 octombrie 1400, Westminster), cel mai valoros poet englez al secolului al XIV-lea, "ultimul poet al evului mediu şi primul poet al noilor timpuri", reprezintă pentru literatura engleză ceea ce a fost Dante pentru Italia. John Dryden, scriitor englez din secolul al XVII-lea, l-a numit pe Chaucer "părintele poeziei engleze". Chaucer a fost întemeietorul noii limbi literare şi creatorul unei versificaţii care a constituit baza dezvoltării ulterioare a poeziei engleze.
Cuprins |
[modifică] Biografie
Chaucer s-a născut în jurul anului 1343 la Londra. Tatăl său era negustor de vinuri şi se trăgea dintr-o familie de francezi stabiliţi în Anglia după cucerirea normandă. La vârsta de 17 ani, este numit paj în suita contesei Elisabeth of Ulster, soţia ducelui Lionel of Clarence, unul din fiii regelui Eduard III al Angliei. În 1359, pleacă într-o expediţie în Franţa, unde este luat prizonier şi este răscumpărat pentru o mare sumă de bani. Întors din captivitate, Chaucer primeşte o slujbă la curtea regală şi intră în suita lui John of Gaunt, duce de Lancaster. În 1366 se căsătoreşte cu Philippa De Roet, o doamnă de onoare de la curtea reginei.
Din curtean, Chaucer devine funcţionar de stat şi, în 1374, este numit controlor vamal în portul din Londra. Este trimis în misiuni diplomatice în diferite ţări: Spania (1366), Flandra şi Franţa (1377), de două ori în Italia (1372-1373 şi 1378), unde face cunoştinţă cu operele lui Dante Alighieri, Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio. Cariera politică a lui Chaucer se încheie cu numirea lui ca judecător de pace în comitatul Kent (1385), devenind şi membru al Camerei Comunelor (1386), apoi intendent al regelui, având sarcina de a supraveghea castelele regale (1389-1390). În perioada de dizgraţie a casei de Lancaster, îşi pierde funcţiile. Când pe tronul Angliei s-a urcat Henric al IV-lea, Chaucer i-a adresat o poezie lirică cu caracter comic, plângându-se de sărăcia în care se găsea, - "Jalba lui Chaucer către punga sa goală" ("The Complaint of Chaucer to his Empty Purse"). Noul rege a dat ascultare cererii sale şi i-a acordat o pensie, de care, însă, nu s-a mai putut folosi multă vreme, la 25 octombrie 1400 a murit şi a fost înmormântat la Westminster Abbey, unde ulterior au fos înmormântaţi şi alţi scriitori. În jurul mormântului lui Chaucer s-a format panteonul literaturii engleze - "colţul poeţilor" din Westminster Abbey.
[modifică] Opera
[modifică] Perioada de creaţie timpurie
În prima perioadă a creaţiei sale (1360-1372), Chaucer pune bazele formale ale noii literaturi engleze, elaborând limba literară şi formele de versificaţie. În acel timp viaţa de curte se găsea sub puternica influenţă a Franţei, influenţă care se remarcă şi în creaţia timpurie a lui Chaucer, în special prin scrierile lui Guillaume de Machaut şi Jean Froissart şi, mai ales, prin epopea alegorică "Le Roman de la Rose" de Guillaume de Lorris şi Jean de Meung, pe care Chaucer îl traduce în limba engleză. Prima operă mai importantă din această perioadă este "Cartea ducesei" ("The Book of the Duchesse", 1369), o elegie concepută în cadrul unei viziuni alegorice cu prilejul morţii lui Blanche, soţia lui John of Gaunt.
[modifică] A doua perioadă
Opera literară a lui Chaucer din anii 1372-1385 este strâns legată de însuşirea concepţiei umaniste şi a culturii laice cu ocazia călătoriilor sale în Italia. În "Parlamentul păsărilor" ("The Parlament of Foules", 1377-1382), scris cu prilejul nunţii unor persoane de la curtea regală, Chaucer se foloseşte de cadrul formal al visului, al alegoriei şi al temei tradiţionale pentru literatura de curte, tema dragostei. "Casa Faimei" ("The House of Fame", 1372-1380), poem rămas neterminat, relatează într-o formă plină de humor călătoria imaginară a poetului, purtat de un vultur de aur al lui Jupiter, până la palatul zeiţei "Fama". Poemul este inspirat de epopea "Eneida" a lui Virgiliu şi de o parte a Purgatoriului lui Dante. În acest timp Chaucer traduce şi adaptează opere religioase, istorice şi filosofice, ca biografia Sfintei Cecilia, tragedii medievale şi scrierea filosofului roman Anicius Boethius, "De consolatione philosophiae" ("Consolarea prin filosofie", 1384). Cea mai reuşită operă a lui Chaucer din acest timp este "Troilus şi Cresida" ("Troylus and Criseyde", 1385), un lung poem în 8.000 de versuri, adaptat după Boccaccio, în care se relatează povestea de dragoste a prinţului troian Troilus pentru tânăra şi frumoasa văduvă Cresida, fiica profetului Calchas. Respingând negarea ascetic-călugărească a dragostei, dar totodată depăşind idealizarea ei cavalerească, Chaucer ajunge la o concepţie umanistă asupra iubirei, pe care o consideră o însuşire naturală a firei omeneşti. În acelaşi ton este scrisă şi "Legenda unor bune femei" ("The Legend of Good Women", 1380-1386), femei care au suferit şi murit pentru dragostea lor.
[modifică] A treia perioadă. "Povestirile din Canterbury"
În a treia perioadă, care cuprinde ultimii cincisprezece ani din viaţa scriitorului (1385-1400), Chaucer lucrează la opera sa "Povestirile din Canterbury" ("The Canterbury Tales"), care înseamnă nu numai desăvârţirea creaţiei sale anterioare, ci şi o sinteză a întregii literaturi medievale din Anglia. Din punct de vedere al construcţiei, "Povestirile din Canterbury" amintesc de "Decameronul" lui Boccaccio. Ca şi opera scriitorului italian, cartea lui Chaucer cuprinde o colecţie de povestiri şi nuvele istorisite de diferite persoane, în timpul unui pelerinaj pornit de la hanul "Tabard Inn" din Southwark spre catedrala din Canterbury, unde se păstrează relicvele sfântului Thomas Beckett. Pentru a face călătoria mai plăcută, hangiul propune ca fiecare dintre pelerini să spună două poveşti pe drumul spre Canterbury şi două la întoarcere. Acela a cărui povestire va fi socotită cea mai bună va primi la întoarcere o cină pe socoteala celorlalţi. În Prolog şi povestiri (peste 18.000 de versuri), Chaucer prezintă un tablou al vieţii sociale din Anglia secolului al XIV-lea, în acelaşi timp înmănuchează toate genurile literaturii medievale: romanul cavaleresc, legendele bisericeşti, fabliaux-urile, bestiariile, predicile moralizatoare, alegoria.
Geoffrey Chaucer a contribuit în mare măsură în dezvoltarea limbii engleze la rangul unei limbi literare. O dată cu acest "pelerinaj" spre Canterbury începe calea glorioasă a literaturii engleze. În perioada aşa zisei Renaşteri engleze, Edmund Spenser îl recunoaşte drept propriul său maestru, multe din dramele lui William Shakespeare reflectă influenţe ale operei lui Chaucer.
