Graffiti
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Graffiti este un tip de însemnare făcută în mod deliberat de oameni pe suprafeţe atât publice cât şi private. Poate apărea ca artă, desene sau cuvinte. Când este făcut fără consimţământul proprietarului, constituie vandalism (care este ilegal). Graffiti a existat încă din antichitate, în perioada Greciei antice şi a Imperiului roman.
Cuprins |
[modifică] Etimologie
Cuvântul "graffiti" din limba italiană este pluralul substantivului "graffito", deşi forma de singular a devenit obscură şi este folosită în istoria artei, cu referire la opere de artă realizate prin zgârierea desenului pe o suprafaţă. Ambii termenii englezeşti provin din italiană, cel mai probabil de la "graffiato", participiul trecut al verbului "graffiare" (a zgâria); "grafferii" antici îşi scrijeleau opera pe pereţi, înainte de apariţia spraiului cu vopsea. Aceste cuvinte derivă la rândul lor de la grecescul γραφειν (graphein), care înseamnă "a scrie".
Nu există încă un echivalent românesc pentru graffiti în accepţiunea modernă a cuvântului, iar termenul englezesc nu este încă adaptat la limba română. Cu atât mai puţin diverşii termeni asociaţi cu acesta nu au o traducere clară.
[modifică] Istorie
[modifică] Graffiti antic
Din punct de vedere istoric, termenul "graffiti" se referea iniţial la inscripţiile, portretele, etc.găsite pe zidurile mormintelor antice sau pe ruine, ca în Catoacombele din Roma sau în Pompeii. Sensul cuvântului a evoluat, desemnând acum orice decoraţie (inscripţionată pe orice suprafaţă) care poate fi privită ca vandalism; sau imagini sau scriituri plasate de obicei pe pereţi externi şi trotuare, fără permisiunea proprietarului. Prin urmare, inscripţiile făcute de autorii unui monument nu sunt catalogate ca graffiti.
Primul exemplu cunoscut de "graffiti modern" există şi astăzi în oraşul antic grecesc Ephesus (în Turcia de azi) şi se pare că face reclamă la prostituţie, după spusele ghizilor turistici din oraş. Constă într-o palmă, o formă vagă de inimă, o urmă de picior şi un număr. Acestea indică subtil câţi paşi trebuie făcuţi ca cineva să găsească o curtezană (mâna reprezentând plată).
Romanii gravau graffiti în proprii pereţi şi monumente, iar exemple ale lucrărilor lor există de asemena şi în Egipt. Erupţia Vezuviului a păstrat graffiti sgâriat pe pereţii din Pompeii, şi ne oferă o perspectivă directă asupra vieţii de stradă: latină vulgară, insulte, magie, declaraţii de dragoste, mesaje politice. În contrast cu tipicul graffiti-ului modern, alfabete şi citate din literatură (în special primul vers din "Eneida" de Virgil) au fost găsite pe pereţii din Pompei, fie pentru plăcerea scriitorului, fie din dorinţa de a impresiona, deşi anonim, trecătorul prin familiaritatea sa cu literele şi literatura.
Villa lui Hadrian din Tivoli, Italia, are de asemenea câteva exemple. Unul dintre ele a rezistat în timp, avertizând: "Cave Canem", care înseamnă "Atenţie la câine", lângă imaginea câinelui menţionat.
Totuşi, nu numai grecii şi romanii făceau graffiti: situl mayaş din Tikal, Guatemala, conţine de asemenea exemple antice. Graffiti produs de vikingi există în Roma şi la Newgrange, în Irlanda.
[modifică] Graffiti modern
În secolul 20, în special în perioada Celui De-al Doilea Război Mondial, 'Kilroy was here' (Kilroy a fost aici) a devenit un graffito celebru, împreună cu Mr.Chad, o faţă doar cu ochii şi un nas, rezemat de perete, spunând "What? No [comoditate rară]…? în timpul raţionalizării. Tehnica de luptă a secolului XX a văzut sosirea multor tehnologii aviatice noi, urmate îndeaproape de "airplane graffiti", inclusiv "nose art", făcută faimoasă în timplu Celui De-al Doilea Război Mondial.
Începând cu urbanizarea la scară mare a multor zone în jumătatea postbelică a secolului 20, găştile vor marca pereţii şi alte bunuri publice cu numele bandei prin tag-uri, pentru a-şi delimita teritoriul. Pe la sfârşitul secolului XX, tag-urile neasociate unei găşti au devenit mai comune. Artiştii graffiti îşi scriau "tag"-ul doar de dragul scrisului, sau ca să-şi consolideze reputaţia şi prestigiul de "writer" (scriitor) sau artist de graffiti. Primele cazuri documentate de însemnări ilegale create cu un sprai cu vopsea au fost create de un artist numit "Cornbread" din Philadelphia. Spraiul a devenit o caracteristică importantă pentru diferitele stiluri care au urmat.
[modifică] Terminologie
O serie de cuvinte şi expresii au ajuns să descrie diferite stiluri şi aspecte legate de graffiti. Ca toţi termenii argotici, expresiile variază de la zonă la zonă. Mai jos sunt câţiva termeni folosiţi în limba engleză:
- tag - o semnătură stilizată a unui writer; termenul taggerface referire la o persoană care face tag-uri.
- throw-up (sau bomb) - un tag mai elaborat. De obicei are o culoare pentru contur (cum ar fi negru) şi una pentru umplere (de exemplu argintiu). Literele au de obicei forme rotunjite, uşor de executat.
- piece (de la masterpiece - capodoperă) - o imagine mare, adesea cu efecte 3D, săgeţi care dau fluiditate (flow) şi direcţie, multe culori şi tranziţii cromatice şi alte efecte diverse. Realizarea unui piece necesită mai mult timp decât un throw-up. Cu cât locaţia este mai la vedere, iar lucrarea este mai bine executată, cu atât creşte respectul pentru writer.
- burner - un piece amplu şi mai elaborat decât un piece normal. Aceste lucrări sunt realizate de obicei legal, datorită timpului şi efortului depuse pentru executarea lor; dar primii writer-ri din New York făceau burner-e ilegal, pe trenuri.
- bombing - nu are nici o legătură cu terorismul, ci descrie pictarea cat mai multor suprafeţe. Pentru aceasta se folosesc de obicei throw-ups (sau bomb-uri), deoarece nu necesită mult timp pentru execuţie.
- to slash' a tag - a tăia sau a scrie peste tag-ul cuiva, socotit ca o insultă gravă adusă persoanei care a făcut tag-ul tăiat.
- going over - dacă un writer merge peste opera altuia, este analog cu o declaraţie de război writer-ului. Majoritatea grafferilor respectă operele altora, iar regula de bază pentru înlocuirea creaţiilor anterioare este următoarea: tag - bomb - piece. De asemenea se poate picta peste lucrările "tăiate" deja. Dacă cineva încalcă aceste reguli, este considerat un "toy" sau pur şi simplu o pacoste.
- buffing (to buff) - a îndepărta graffiti folosind substanţe chimice şi alte instrumente.
- toy - un graffer fără experienţă sau fără talent. Writer-ii versaţi folosesc acest cuvânt ca un termen derizoriu pentru grafferii nou apăruţi.
- king - writer cu un anume respect printre alţi grafferi. A deţine interiorul (to own the inside) înseamnă să ai majoritatea tag-urilor în interiorul trenurilor, iar a deţine exeriorul înseamnă că majoritatea lucrărilor sunt pe exteriorul trenurilor.
[modifică] Fenomenul graffiti
În anul 1971, publicaţia „New York Times” a realizat un material despre fenomenul graffiti care luase naştere pe străzile oraşului New York. În acel articol se vorbeşte despre un anume „artist graffiti” care semna cu pseudonimul TAKI 183. Identitatea lui nu era cunoscută, ştiindu-se doar că numele său era Demetrius şi că numărul 183 ar fi numărul străzii pe care locuia.
În anul 1973, sociologul Hugo Martinez, profesor la City College din New York, a intuit potenţialul acestor „artişti ai străzii”, fondând Uniunea Artiştilor de Graffiti cu scopul de a promova artiştii talentaţi din lumea graffiti-ului, prin intermediul unor expoziţii organizate de Uniune. Articolul din anul 1973 al revistei „New York”, intitulat „Parada graffiti”, semnat de Richard Goldstein, a fost o recunoaştere publică a potenţialului acestor „artişti ai străzii”.
Începând cu anul 1974 s-a încetăţenit stilul caracterizat prin realizarea de peisaje întregi de jur-împrejurul tag-urilor, toate acestea pe suprafaţa întreagă a metrourilor sau alte mijloace de transport în comun.
Arta graffiti şi-a început rapidul declin în anii ’80 când acest fenomen a fost absorbit de partea comercială şi de piaţa artistică a New York-ului. Anii ’80 au însemnat deci un regres în istoria mişcării graffiti-ului şi datorită schimbărilor majore care aveau loc în societatea americană. Cocaina a început a fi folosită tot mai des, iar traficul de droguri a dus la achiziţionarea armelor de foc. Toate aceste elemente se întâlneau pe străzi, viaţa pe stradă devenind din ce în ce mai periculoasă. Pe deasupra, legea a interzis comercianţilor vânzarea vopselelor minorilor, iar comercianţii erau obligaţi să depoziteze vopselele în locuri special amenajate, făcând astfel furtul din magazine mult mai dificil.
Totodată, bugetul oraşului New York destinat stopării mişcării graffiti s-a mărit, de acum înainte parcurile şi depourile fiind mult mai bine păzite. Au fost ridicate garduri electrice de protecţie, iar orice distrugere cauzată acestora era prompt reparată. Astfel, multe din zonele preferate ale artiştilor graffiti au devenit aproape inaccesibile. Procesul de îndepărtare al desenelor graffiti din New York a luat o nouă amploare, fapt ce a frustrat mulţi amatori de graffiti. Pe 12 mai 1989, oraşul New York a emis o decizie prin care erau scoase din folosinţă toate mijloacele de transport în comun care au fost victima mişcării graffiti. Acesta a fost începutul aşa-zisului curent al „vagoanelor curate”, prin care se dorea descurajarea „bandelor graffiti” şi curăţirea oraşului.
Dar cu toate aceste interdicţii, mişcarea graffiti nu a dispărut, ci din contră s-a omogenizat, transformându-se într-o goană după zone propice realizării de graffiti. S-au creat bande de tineri care deţineau anumite teritorii, marcate prin însuşi stilul folosit în desenele graffiti. Lupta pentru păstrarea acestor teritorii a dus la creşterea numărului de acte de violenţă, ajungându-se până la uzul armelor de foc.
Datorită lipsei vopselei şi a pericolului de a sta un timp prea îndelungat la locul unde se făceau desene graffiti, procesul artistic de realizare al tag-urilor a decăzut.
Graffiti ca metodă de exprimare a fost utilizată şi de generaţia muzicii rap. Muzica rap, originară din sudul Bronxului, New York, a apărut la mijlocul anilor ’70 şi a fost iniţial asociată curentului muzical denumit hip-hop. Această mişcare a inclus şi alte forme de manifestare, precum break dance-ul şi arta graffiti. Importarea culturii hip-hop de către ţările europene a dus şi la acapararea valorilor acestei culturi muzicale, printre care şi fenomenul graffiti.
[modifică] Artişti graffiti
Primii artişti graffiti care au ridicat această mişcare la rangul de artă au fost Jean-Michel Basquiat şi Keith Haring.
Jean-Michel Basquiat este primul pictor american ale cărui opere au apărut sub forma unor graffiti pe străzile, metrourile şi pe garniturile de vagoane din transportul în comun ale New York-ului. Basquiat a fost cel mai de succes dintre aşa-numiţii „artişti ai străzii”, lucrările lui ajungând, în prima parte a anilor ’80, în galeriile oraşului New York.
Basquiat s-a născut în anul 1960, tatăl lui fiind originar din Haiti, iar mama sa din Puerto Rico. A crescut în Brooklyn, New York. Cu toate că nu avea altă educaţie în domeniul artei decât cea primită în liceu, el a exploatat plin de energie o gamă largă de imagini inspirate de la cărţile cu benzi desenate (comic books) până la hieroglifele egiptene, de la lucrările artistului spaniol Pablo Picasso, până la cele realizate de copii. De asemenea a combinat imagini inspirate din arta populară africană, caraibeană şi europeană.
Basquiat şi-a început cariera – ilegală – de pictor de graffiti, pe străzile New York-ului, împreună cu colegul său de liceu, Al Diaz. Pseudonimul folosit de Basquiat pentru semnarea tag-urilor era SAMO. Dar, până în 1979, colaborarea sa cu Diaz a luat sfârşit, Basquiat asociindu-se cu artişti şi muzicieni din partea de est a Manhattan-ului. A început de asemenea să picteze tablouri.
Trecrea rapidă din anonimatul de pe străzi în vizorul opiniei publice şi a artiştilor a avut loc în anii ’80 când a fost selectat de Colab, o asociaţie a artiştilor, să colaboreze la organizarea unui spectacol în Times Square. El a pictat unul din pereţii expoziţiei, folosind deopotrivă tuburi de spray şi pensule. Basquiat ajunge să fie adorat de către comunitatea bogată a artiştilor din centrul New York-ului, care susţinea că opera sa este manifestarea unui „geniu primitiv”. Cu toate acestea, au existat voci care au afirmat că anumite cercuri au dorit doar să-i exploateze talentele native.
Basquiat a fost de asemenea admirat şi de artiştii new yorkezi Keith Haring şi Kenny Sharf, care doreau să integreze aşa-zisa „artă a străzii” în opera lor. În anii 1983 şi 1984, Basquiat a colaborat la realizarea mai multor tablouri cu artistul american Andy Warhol şi artistul italian Francesco Clemente.
Operele viu colorate şi de mari dimensiuni ale lui Basquiat combinau expresionismul abstract american cu diverse imagini, din care nu lipseau schelete şi câini, care se regăsesc din plin în întreaga sa operă graffiti. Lucrările sale de la începutul anilor ’80 cuprind o varietate largă de subiecte, de la cranii, la desene aduse în semn de tribut unor vedete ale sportului şi jazz-ului.
La început deosebit de productiv, Basquiat a devenit nedemn de încredere sub stresul cauzat de faima pe care a dobândit-o. Cu toate că a încercat să se lase de obiceiul de a consuma heroină, Jean-Michel Basquiat a murit în urma unei supradoze în atelierul sau din Manhattan, în anul 1988, la vârsta de numai 27 de ani.
Keith Haring este un pictor american al cărui simplu stil simbolistic de pictură, reprezentat prin câini, bebelaşi şi figurine dansând, i-a adus recunoaştere internaţională în anii ’80.
Haring s-a născut în anul 1958 şi a copilărit în Kutztown, Pennsylvania. A urmat cursurile Şcolii de Arte din Pittsburgh, Pennsylvania şi-a deschis prima expoziţie în anul 1978, la Centru de arte din Pittsburgh. În anul 1977, după ce a audiat discursul artistului bulgaro-american Christo, referitor la crearea unor lucrări de dimensiuni mari pentru a fi expuse în natură, Haring s-a decis să creeze lucrări destinate locurilor publice. În anul 1978, el s-a mutat în oraşul New York, unde a urmat cursurile Şcolii de Arte Vizuale (până în anul 1979).
Haring a devenit interesat de contururile groase, caracteristice artei graffiti realizată în metrourile americane, împrietenindu-se cu aşa-numitul „copil graffiti” Jean-Michel Basquiat. În anul 1979, Haring decupează titluri din ziare pentru a le reasambla, creând titluri false, precum „Regan ucis de un poliţist erou”, apoi le-a împrăştiat pe pereţii şi panourile publicitare ale oraşului. Aceste imagini erau desenate fie cu carioci groase negre, fie cu cretă albă. Eforturile sale l-au făcut faimos în rândul new yorkezilor, dar a şi fost de mai multe ori arestat pentru această activitate „artistică” a sa.
Înainte de a se impune în circuitul galeriilor, Harings a realizat tag-uri care se referă la culturile născute din benzile desenate şi din universul lui Walt Disney. Expoziţia sa din anul 1982, deschisă la prestigioasa Galerie Tony Shafrazi din New York a avut un succes enorm, practic lansându-l în noua sa carieră de artist graffiti.
Opera lui Haring s-a inspirat din diverse surse: din opera artistului american Andy Warhol şi alţi asemenea artişti reprezentanţi ai mişcării pop, din ritmul şi mişcările dansurilor africane, cubaneze şi ale stilului hip-hop şi din curentul afro-cubanez al picturilor pe corp. În anul 1987, Haring a pictat liniile şi simbolurile caracteristice stilului său pe propriul său corp iar apoi s-a lăsat fotografiat în Times Square din New York. El a decorat, de asemenea, corpul solistului american Grace Jones şi al dansatorului american Bill T. Jones.
Haring a realizat graffiti în diverse locuri ale lumii, incluzând Statele Unite, Europa şi Australia. Câteva dintre aceste lucrări au supravieţuit timpului (de exemplu, cea de pe peretele depozitului Muzeului Stedelijk din Amsterdam, Olanda, realizat în anul 1986), dar altele au fost distruse (precum cea realizată pe Zidul Berlinului în Germania, tot în anul 1986).
În anul 1986, ca o reacţie împotriva elitismului din lumea artiştilor, Haring a deschis în New York Pop Shop, un magazin care vindea suveniruri create de el. Desenele bizare, dar pline de energie, ale lui Haring au fost aplicate pe o gamă largă de produse, de la tricouri până la un balon, în anul 1989.
În anul 1988, Haring a aflat că suferă de sindromul imunodeficitar dobândit (SIDA), iar în următorii doi ani şi-a canalizat energia în educarea publicului cu privire la virusul HIV şi la pericolul consumului de droguri. Keith Haring a murit în anul 1990, întrând alături de colegul său de breaslă Jean-Michel Basquiat în istoria mişcării graffiti din lume.
După moartea celor doi „părinţi” ai graffiti-ului, această artă a continuat, într-o măsură mai mare sau mai mică, să influenţeze societatea contemporană. Elocvent este filmul „Free Willy” (regizor Simon Wincer), realizat în anul 1993, unde, vizând fenomenul graffiti, regizorul ne face părtaşii unei prietenii ciudate dintre un băieţel şi o balenă. Personajul principal Jesse (interpretat de Jason James Richter) este prins desenând graffiti pe pereţii unui parc (semn al revoltei tinerei generaţii). Fiind constrând să îndepărteze desenele, îl întâlneşte pe Willy, o balenă Orca, ultima achiziţie a acvariului parcului, împreună cu care va porni într-o frumoasă aventură.
Mişcării graffiti i s-au dedicat şi alţi artişti americani, cum ar fi Aaron Siskind (1903-1991), Cy Twombly (n.1928), Raymond Saunders (n.1934) şi Julian Schnabel (n.1951). În anul 1996, Schnabel a regizat filmul, intitulat sugestiv, „Basquiat”, în care prezintă viaţa celui de care a se leagă pentru prima dată arta graffiti ca expresie urbană a New York-ului anilor ’70.
Unii artişti au început să folosească tot mai mult programele de calculator pentru a crea o artă care pune sub semnul întrebării propria sa existenţă. În anul 1997, artistul american Peter Halley a instalat la Muzeul de Arte Moderne din New York un computer prin intermediul căruia spectatorii puteau schimba imaginile şi culorile pe care artistul le-a creat. Acest eveniment a ridicat o sumedenie de întrebări: Ce este opera de artă? Este imaginea de pe monitorul calculatorului? Este programul folosit? Iar dacă programul este interactiv, atunci cine este artistul? Sau însuşi sensul cuvântului artist nu mai corespunde tendinţelor contemporane? Acestea sunt doar câteva întrebări la care arta secolului al XX-lea nu a găsit încă răspunsul.
[modifică] Graffiti in România
În România fenomenul graffiti a apărut în urmă cu aproximativ patru ani, fiind caracterizat prin aceleaşi elemente care au fost întâlnite în New York-ul anilor ’70. În Arad cei câţiva artişti graffiti îşi realizează tag-urile în cele mai diverse locuri: pereţii şcolilor, pe poduri, sub poduri etc. Unii agenţi comerciali chiar au apelat la aceştia pentru a le realiza tag-uri cu numele societăţilor comerciale pe care le deţin.
În luna ianuarie 2001, ziarul "Naţional" a publicat un material, semnat de Teo Postelnicu, referitor la mişcarea graffiti din Bucureşti, ilustrând naivitatea şi copilăria personajelor articolului. [1]
[modifică] Situaţia legală
Graffiti este predispus la diferite presiuni sociale din partea formelor de artă recunoscute prin popularitate, deoarece apare pe ziduri, clădiri, trenuri sau orice alte suprafeţe accesibile, care nu sunt proprietatea celui care face graffiti. Asta înseamnă că graffiti încorporează elemente care sunt văzute foarte rar altundeva. Spraiul cu vopsea şi markerele permanente sunt folosite foarte des, iar structura lucrărilor este uneori influenţată de nevoia de a o executa rapid, înainte să fie remarcată de autorităţi.
În efortul de a reduce vandalismul, unele oraşe au desemnat ziduri sau zone exclusiv pentru folosul artiştilor de graffiti. Unii au sugerat că aceasta descurajează vandalismul de rând, însă încurajează artiştii să îşi facă treaba nestingheriţi şi să producă artă deosebită, fără să se teamă să fie prinşi sau arestaţi pentru vandalism sau încălcarea proprietăţii private.
Mulţi oameni privesc graffiti ca pe o pacoste, sau ca pe un vandalism costisitor, care necesită repararea proprietăţii vandalizate. Poate fi privit ca o problemă de calitate a vieţii, şi mulţi oameni consideră că prezenţa graffiti-ului contribuie la o stare generală de frică de infracţiuni. Unii cred că această stare de degradare încurajează mai departe vandalismul şi promovează un mediu care poate duce la delicte mai serioase.
Autorităţile tratează de obicei graffiti ca pe o crimă minoră, însă cu penalităţi destul de variate.
[modifică] Bibliografie
- ^ Postelnicu, Teo, „Pentru a ajunge celebri, trei tineri vor să picteze cu graffiti metrourile”, în „Naţional”, An. V, Nr. 1113, miercuri 31 ianuarie 2001, p.12.
- Bullenger, J.-C., Le Graffiti dans la ville: structures et signification, Rennes, 1980.
- Mailer, N.; Kurlansky, M.; Naar, L., Graffiti de New York, Paris, 1974.
- Riout, D., Le Livre du graffiti, Paris, 1985.
- Dicţionar de curente picturale (tendinţe, mişcări, şcoli, genuri din Evul Mediu până în prezent), Editura Niculescu, Bucureşti, 2000
[modifică] Vezi şi
- Tipuri de graffiti
- Stencil Graffiti
[modifică] Legături externe
- All ROmanian Crews - Graffiti Site Peste 4000 de imagini cu graffiti printre care se regăsesc peste 40 de crewuri din ţară + poze de la concursurile Write4Gold.
- ArtCrimes.com - galerie de graffiti din oraşe de pe mapamond
- Pure Graffiti - peste 50.000 de imagini cu graffiti
- Cum să citim Graffiti - evoluţia în timp a stilurilor graffiti
- A Brief History of Graffiti Research de Staffan Jacobson (o bibliografie cronologică)
- Graffiti Books Cărţi despre graffiti
- JDoodle.com Un wiki despre graffiti
- Graffiticreator.net Creează-ţi propriul graff
- Wildstylers & TazReport - comunitate internaţională a grafferilor
[modifică] Artă stradală şi post-graffiti
- STENCIL.RO
- Stencil Revolution - cea mai mare comunitate de stencil graffiti de pe internet
- Ekosystem - portal de artă stradală
[modifică] Pro-graffiti
- Rail7.com - Documentaţie Internaţională Graffiti
- God Bless Graffiti Coalition - O organizaţie pro-graffiti
[modifică] Anti-graffiti
- Removing Graffiti from Historic Masonry
- Keep Britain Tidy Organizaţie din MB, campanii împotriva graffiti
