Hiragana
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Silabarul hiragana este unul din cele două sisteme de scriere fonetică din limba japoneză, celălalt fiind katakana. Fiecare caracter hiragana reprezintă o grup de unul sau două foneme (sunete), în general o consoană urmată de o vocală, ca de exemplu sa, to, mi, etc. Aceste grupuri de sunete se numesc more (singular o moră), concept fonetic similar dar nu identic cu acela de silabă. Uneori consoana lipseşte, caz în care vocala rămâne singură să formeze mora. Alteori rolul de consoană este jucat de o semivocală, din care limba japoneză are două: y şi w. Un caz special este mora formată din consoana nazală n fără nici o vocală.
Caracterele hiragana se folosesc pentru redarea inflexiunilor verbale şi adjectivale, scrierea particulelor, a cuvintelor care redate prin kanji (caractere împrumutate din chineză) ar fi prea dificile, etc.
Grafic cele două seturi de caractere fonetice, pe alocuri similare, se disting prin faptul că hiraganele au curbe mai rotunde de o eleganţă feminină, în timp ce katakanele sunt formate predominant din linii drepte şi colţuri cu o anumită duritate masculină.
[modifică] Pronunţie
Tabelul de mai jos cuprinde toate caracterele silabarului hiragana precum şi cele mai frecvente combinaţii. În dreapta fiecărei hiragana este scrisă pronunţia respectivă, în transcrierea Hepburn care se bazează pe pronunţia consoanelor ca în engleză şi a vocalelor ca în majoritatea limbilor romanice. De aceea, de exemplu hiragana ち este transcrisă "chi" cu intenţia de a sugera pronunţia ca în cuvântul englezesc "children." Pentru vorbitorii de limba română o transcriere mai adecvată ar fi "ci" ca în cuvântul "cireşe." Nu este recomandată însă crearea mai multor sisteme de transcriere paralele, cu atît mai mult cu cât în Japonia sistemul Hepburn este astăzi universal acceptat.
| あ a | い i | う u | え e | お o | (ya) | (yu) | (yo) |
|---|---|---|---|---|---|---|---|
| か ka | き ki | く ku | け ke | こ ko | きゃ kya | きゅ kyu | きょ kyo |
| さ sa | し shi | す su | せ se | そ so | しゃ sha | しゅ shu | しょ sho |
| た ta | ち chi | つ tsu | て te | と to | ちゃ cha | ちゅ chu | ちょ cho |
| な na | に ni | ぬ nu | ね ne | の no | にゃ nya | にゅ nyu | にょ nyo |
| は ha | ひ hi | ふ fu | へ he | ほ ho | ひゃ hya | ひゅ hyu | ひょ hyo |
| ま ma | み mi | む mu | め me | も mo | みゃ mya | みゅ myu | みょ myo |
| や ya | ゆ yu | よ yo | |||||
| ら ra | り ri | る ru | れ re | ろ ro | りゃ rya | りゅ ryu | りょ ryo |
| わ wa | ゐ wi | ゑ we | を o/wo | ||||
| ん n | |||||||
| が ga | ぎ gi | ぐ gu | げ ge | ご go | ぎゃ gya | ぎゅ gyu | ぎょ gyo |
| ざ za | じ ji | ず zu | ぜ ze | ぞ zo | じゃ ja | じゅ ju | じょ jo |
| だ da | ぢ (ji) | づ (zu) | で de | ど do | ぢゃ (ja) | ぢゅ (ju) | ぢょ (jo) |
| ば ba | び bi | ぶ bu | べ be | ぼ bo | びゃ bya | びゅ byu | びょ byo |
| ぱ pa | ぴ pi | ぷ pu | ぺ pe | ぽ po | ぴゃ pya | ぴゅ pyu | ぴょ pyo |
Caracterele scrise în roşu nu se mai folosesc astăzi. În situaţiile în care fonemele respective apar în cuvinte de origine străină, acestea se transcriu folosind cîte două caractere, "wi" scriindu-se "u-i" iar "we" scriindu-se "u-e."
[modifică] Sistemul de scriere hiragana
Cele 46 de caractere distincte care formează setul actual de hiragana pot reprezenta numai o parte din fonemele caracteristice limbii japoneze. Regulile de mai jos arată cum se scriu celelalte.
- Prin folosirea semnului diacritic numit dakuten (濁点) consoanele surde de la începutul morelor respective devin sonore ("ka" devine "ga", etc.). Grafic, acest semn se scrie ca două liniuţe cu aspectul ghilimelelor româneşti dispuse în partea de dreapta-sus a caracterului. În limbaj obişnuit japonezii numesc acest semn "ten-ten" (punct-punct). De remarcat că prin aplicarea dakuten-ului la seria de more care încep cu "h" se obţine seria "b." Consoana surdă /h/ nu are în limba japoneză o variantă sonoră, în schimb varianta surdă a lui /b/ este /p/. Dakuten-ul transformă seria "k" în seria "g," "s" în "z," "t" în "d" şi "h" în "b."
- Pentru scrierea seriei de more care încep cu /p/ se foloseşte un alt semn diacritic, numit handakuten (半濁点), de forma unui mic cerculeţ aşezat în dreapta sus a caracterelor din seria "h." În mod familiar acest semn este numit "maru" (rotund).
- Morele care conţin semivocala "y" între consoană şi vocală, ca de exemplu "kya," se scriu din două caractere: hiragana consoanei respective cu vocala "i" şi hiragana semivocalei "y" cu vocala dorită, aceasta din urma scrisă cu un caracter de dimensiuni mai mici. De exemplu, きゃ (kya) se compune dintr-un き (ki) de dimensiune normală şi un や (ya) mic care apare grafic astfel: ゃ. Diferenţa grafică este importantă, dacă al doilea caracter se scrie normal pronunţia este diferită: きや se citeşte "kiya." O diferenţă de un gen similar există şi în limba română, dar nu se marchează în scris (a se compara "chia" din "chiar" şi "Baba Dochia").
- Caracterul つ (tsu) scris de dimensiune redusă, っ, este folosit pentru marcarea dublării consonantice, prin scrierea lui înaintea morei a cărei consoană trebuie dublată. De exemplu "kata" se scrie かた, iar "katta" se scrie かった. Neoficial acest tsu mic poate să apară şi la sfârşitul unor cuvinte sau interjecţii pentru a exprima surpriza, şocul, etc.
- Alungirea vocalelor se face prin scrierea vocalei respective, spre deosebire de silabarul katakana, unde există un caracter special pentru alungirea vocalică. De exemplu "obasan" (tanti) se scrie în hiragana おばさん, iar "obaasan" (bunică) se scrie おばあさん.
- În scrisul familiar mai pot apărea variantele de dimensiuni mici ale celor cinci vocale あ い う え お astfel ぁぃぅぇぉ, pentru a marca o prelungire a vocalelor nu atât cerută de regulile gramaticale cât datorată unui mod de vorbire tărăgănat sau în situaţii în care limba română foloseşte punctele de suspensie; de exemplu 綺麗だねぇ！ kirei da nee! înseamnă "Ce frumos!..."
- Limba japoneză nu are o serie de more cu consoana /f/ cu excepţia lui "fu" din seria "h." Pentru a scrie totuşi aceste sunete se foloseşte hiragana ふ (fu) urmată de varianta mică a vocalei dorite. De exemplu "fa" se scrie ふぁ. Întrucât cuvintele de origine străină se scriu de obicei cu katakana, aceste construcţii apar rar, de exemplu în interjecţii.
