Ioan Scotus Eriugena

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ioan Scotus Eriugena (810-877) sau Ioan Scottus Eriugena este considerat primul mare gânditor scolastic. Importanţa şi caracterul inedit al operei lui Eriugena stau în cunoaşterea şi efortul remarcabil de a introduce în lumea creştină scrierile areopagitice.

Cuprins 1 Viaţa 2 Opera 3 Doctrina 3.1 Raportul raţiune-credinţă 4 Bibliografie

[modifică] Viaţa

Numele lui arată locul de provenienţă. Astfel, Scottus sau Scotus înseamnă „scoţianul” iar Eriugena sau Erigena, nume construit, se pare, de către el însuşi, înseamnă „născut în Irlanda” („Eriu” desemnează Irlanda în limba celtă). Uneori cele două nume sunt comprimate sub forma „Scotigena”. Alăturarea acestor două toponime provine din faptul că în secolul al IX-lea Irlanda era o parte din Scoţia, numită „Scotia Major”, deci Scotus Eriugena trebuia să însemne „Scoţianul irlandez” sau „Scoţianul născut în Irlanda”.

În jurul anului 851 soseşte la Paris, trăind o perioadă în Franţa, la curtea lui Carol cel Pleşuv, iniţial ca profesor de gramatică şi dialectică, aceasta fiind perioada sa activă şi, de altfel, cea mai cunoscută. Eriugena era cunoscător de limbă greacă, astfel încât a tradus cu pricepere din Pseudo-Dionisie Areopagitul şi alte texte, fiind influenţat de gândirea greacă .

La Paris devine foarte preţuit pentru înţelepciunea sa, celebritatea având a i se dovedi însă nefastă. Îndemnat de către Hincmar, arhiepiscopul de Reims, care îl aprecia, să se angreneze în respingerea doctrinei dublei predestinări divine (doctrină susţinută de un călugăr saxon pe nume Gottschalk), Eriugena scrie lucrarea De divina praedestinatione liber (în 851) în care utilizează silogismul, construieşte un tablou al ierarhiei lumii şi introduce câteva teze îndrăzneţe (argumentarea sa mergând până la relativizarea doctrinei augustiniene a graţiei divine), ce îi aduc faima de sofist şi eretic.

Prudentius de Troyes, atacatorul său, se pronunţă şi împotriva episcopului Hincmar, care nu mai recunoaşte că îl îndemnase pe Eriugena să scrie tratatul cu pricina. Tratatul nu s-a bucurat de succes, fiind „executat” imediat de către Prudentius prin însemnarea fiecărei propoziţii problematice cu semnul condamnării la moarte. Tratatul nu va depăşi statutul de manuscris până în secolul al XVII-lea, când va fi tipărit la Paris , o a doua ediţie fiindu-i sortită abia în secolul al XIX-lea. Nu va scăpa, însă, niciodată de epitetele de „elucubraţii cu tendinţe pelagiene, naturaliste şi panteiste”, pe care i le atribuia un dicţionar de teologie. Rămas fără protecţie, Eriugena este condamnat de conciliile regionale de la Valencia (855) şi Langres (859).

Înainte de venirea la Paris şi, ulterior, după moartea lui Carol, biografia sa nu este foarte cunoscută, nici măcar povestea morţii sale nefiind fără echivoc. Se spune, fără ca informaţia să se bucure de credit, că, la un moment dat, proprii săi studenţi, nemaiputând să accepte doctrina ciudată a maestrului, l-au atacat cu peniţele şi l-au înţepat până şi-a dat sufletul.

[modifică] Opera

Eriugena a scris foarte mult, lista scrierilor sale conţinând şi titluri cu autenticitate incertă. A tradus din Pseudo-Dionisie Areopagitul (având convingerea că este vorba despre discipolul Apostolului Pavel), Maxim Mărturisitorul, Grigore de Nisa şi Martianus Capella, a scris Comentarii la Evanghelia după Ioan şi o predică la prologul ei, apoi comentarii la De consolatione philosophiae şi la tratatele teologice ale lui Boethius. Titlurile cele mai importante păstrate de la el sunt:

• Despre predestinare
• Despre diviziunea naturii (De Divisione naturae).

Tratatul Despre diviziunea naturii va fi condamnat, la rândul lui, în secolul al XIII-lea, pe motivul că ar conţine erezii, cum ar fi părerea că toate lucrurile sunt Dumnezeu, apoi teza că „Ideile” sau „cauzele primordiale” creează şi sunt create iar apoi, în al treilea rând, pentru afirmaţia că la sfârşitul lumii va avea loc o anulare a diferenţierii oamenilor pe sexe, o asexuare.

În paralel cu redactarea tratatelor sale teologice, Eriugena a predat artele liberale.

[modifică] Doctrina

Eriugena este adesea considerat ca fiind marele raţionalist al Evului Mediu, capabil de a rezista într-o lume a dogmei şi superstiţiei, accentuând rolul libertăţii şi raţiunii în faţa credinţei oarbe, spunând chiar că filosofia este singura cale către salvare. Nici o autoritate, fie ea Scriptura ori textele Părinţilor, nu trebuie să ne îndepărteze de uzul raţiunii, deoarece adevărata raţiune nu poate intra niciodată în conflict cu autoritatea care este într-adevăr legitimă. Totuşi, Eriugena nu procedează la o exaltare a raţiunii în detrimentul autorităţii, încercând să menţină o armonie între cele două.

El a dominat toate construcţiile speculative ale timpului său, un timp în care textele antice erau cunoscute numai fragmentar iar controversele teologice vizau probleme încă limitate.

[modifică] Raportul raţiune-credinţă

S-a considerat că elementul esenţial al doctrinei lui Eriugena este concepţia despre raportul raţiune-credinţă. Este o problemă cu adevărat importantă pentru întreaga filosofie scolastică.

Răspunsul lui Eriugena la această problemă conţine trei niveluri, în funcţie de diferitele situări succesive ale omului faţă de Adevăr. Fiecare stare a omului faţă de Adevăr întâlneşte un anumit tip de răspuns la problema cunoaşterii.

1. Starea pre-evanghelică. Înainte de venirea lui Christos, când omenirea căzută în păcat nu se afla în posesia adevărului evanghelic revelat, raţiunea a fost singura călăuzitoare a înţelepciunii şi, în mod autonom, fără nici o autoritate exterioară, a reuşit să explice prin ea însăşi natura şi existenţa cauzei sale prime, a Creatorului, ajungând la edificarea unei Fizici.

Raţiunea a fost singurul sprijin aflat la îndemâna omului şi, neînsoţită de revelaţie, a reuşit să construiască Filosofia (un dar pe care Dumnezeu însuşi l-a dat grecilor, cum susţinuse Iustin Martirul şi Filozoful). Raţiunea autentică nu poate da greş, căci este de fapt logos, raţiune universală. Astfel, încă în starea pre-evanghelică, numită prima stare a omului faţă de adevăr, raţiunea necălăuzită de revelaţie a putut să fie instrumentul indispensabil pentru cunoaşterea creaturilor lui Dumnezeu.

2. Identitatea creaturii cu Dumnezeu însuşi este un adevăr mai adânc la care omul va avea acces în cea de-a doua stare a sa faţă de adevăr, starea evanghelică, începută odată cu venirea lui Cristos. Acum raţiunea nu mai este singură, ci însoţită de Adevărul revelat. Adevărata înţelepciune constă în acceptarea acestui Adevăr ca sursă sigură dezvăluită de Dumnezeu. De această dată credinţa precede exercitarea raţiunii, care însă nici nu dispare nici nu este minimalizată; scopul ei constă într-un dublu efort: impregnarea credinţei în faptele noastre şi examinarea raţională a credinţei prin intermediul contemplaţiei. Avem la dispoziţie o raţiune călăuzită de revelaţie.

Credinţa este condiţia înţelegerii, deoarece trebuie să credem ceea ce Dumnezeu a vorbit şi să înţelegem ceea ce credem. Această subordonare a raţiunii faţă de credinţă nu vizează însă o marginalizare, o transformare a raţiunii în „slujnică” ci, dimpotrivă, are ca miză sprijinirea ei pe adevărurile prime, aflate acum în proximitatea sa prin intermediul Scripturii.

Credinţa e un principiu, „pornind de la care începe să se dezvolte, în creatura înzestrată cu raţiune, cunoaşterea propriului ei Creator”. Raţiunea la rândul ei, este instrumentul cu ajutorul căruia Mântuitorul însuşi ne cere să-L căutăm. Fără raţiune, înţelegerea Scripturilor ar suferi erori grosiere.

Aceeaşi complementaritate, dusă până la identificare, o găsim în registrul raportului dintre religie şi filosofie. Nici una nu este autentică fără cealaltă; nu ne putem atinge ţelul spre care ne îndrumă religia decât călăuziţi de speculaţia filosofică. Adevărata filosofie are acelaşi conţinut cu credinţa, adică adevărul suprem şi acelaşi scop cu religia, adică salvarea finală. De aceea ele, într-un anumit sens, coincid.

Întreaga operă a lui Scotus Eriugena este de altfel o exegeză filosofică a Sfintei Scripturi, idealul său fiind înţelegerea cât mai apropiată de desăvârşire a Bibliei.

Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat, indiferent dacă raţiunea umană îl înţelege sau nu; autoritatea divină este absolută, rolul raţiunii fiind acela de a o înţelege adecvat. Cuvântul oamenilor, pe de altă parte, este adevărat numai dacă raţiunea îl încuviinţează; autoritatea oamenilor (şi a Părinţilor) se întemeiază pe raţiune, motiv pentru care poate fi corijată.

Ar fi o eroare să transformăm acest raport într-un relativism. Raţiunea şi credinţa îşi exercită autoritatea în funcţie de situaţie, de domeniul de competenţă al fiecăreia. Credinţa oferă raţiunii un punct de pornire, un sprijin absolut şi în acelaşi timp un ţel; raţiunea, la rândul ei, luminează acest ţel, îl face (int)eligibil.

Scopul filosofiei este acela de a „trezi” fiinţa umană, de a o aduce la o stare de conştiinţă deplină a potenţialităţilor sale. Iar dacă natura adevărată a omului este aceea de imagine a lui Dumnezeu, filosofia înseamnă conştientizarea acestei naturi ca echivalenţă om-Dumnezeu, adică deificarea (deificatio) . Totodată, raţiunea poate îndrepta credinţa aflată în derivă, în vreme ce credinţa poate îndrepta raţiunea pe calea Adevărului revelat.

Nici legitimitatea cunoaşterii naturii nu încetează în starea evanghelică, deoarece, după cum ne-o confirmă apostolul Pavel, cele nevăzute „se văd din făpturi” (Romani, 1, 20).

Ca făptură, totul este un semn al lumii nevăzute; lumea materială ca şi creaţie a lui Dumnezeu este pentru raţiune un semn al mâinii divine. Există, de fapt, două tipuri de teofanii, Scriptura şi natura. Pe Dumnezeu îl putem găsi în ambele deopotrivă, folosind instrumentul potrivit: credinţa pentru scriptură şi raţiunea pentru natură. Cuvântul divin, spune el, are „două picioare”: raţiunea şi revelaţia, cu o sursă unică, înţelepciunea lui Dumnezeu.

Creaţia lui Dumnezeu poate fi înţeleasă folosind ca metodă dialectica, cu cele două operaţii fundamentale, diviziunea (descinderea de la unitatea genurilor înspre specii şi indivizi) şi analiza (calea inversă diviziunii, de la indivizi înspre specii şi genurile supreme). Cele două operaţii sunt complementare, constituind de fapt un singur drum dus-întors, cunoaşterea adevărată neputându-se dispensa de nici una dintre ele. În Despre diviziunea naturii, Eriugena foloseşte această metodă pentru a arăta care sunt nivelurile naturii şi ce înseamnă creaţia.

3. În sfârşit, a treia stare a omului faţă de Adevăr este cea care va să vină, în care vom vedea Adevărul în sine iar credinţa va dispărea în faţa Marii Viziuni, obiectul actual al credinţei devenind certitudine absolută văzută.

[modifică] Bibliografie

• Eriugena, Periphyseon (The Division of Nature), translation by I.P.Sheldon-Williams, revised by John O'Meara, Dumbarton Oaks, Washington, 1987.
• Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu, traducere de Ileana Stănescu, Humanitas, 1995
• Diana Stanciu, „Grace and Free Will Within the Ninth-Century Debate On Predestination”, în Chora - revue d’etudes anciennes et medievales, 1/2003, Meridiane, Bucureşti, pp. 115-127
• Ştefan Vianu, „La doctrine erigenienne des causes primordiales”, în Chora - revue d’etudes anciennes et medievales, 1/2003, Meridiane, Bucureşti
• Goulven Madec, „L’augustinisme de Jean Scot dans le «De praedestinatione»”, în: René Rocques (ed.), Colloques Internationaux du C.N.R.S., no. 561: Jean Scot Érigène et l’histoire de la philosophie, 1977, pp. 183-190
• Wenin Christian (ed.), L’homme et son univers au Moyen-Âge. Actes du septième Congrès international de philosophie médiévale, 30 août – 4 sept 1982, vol. I, col. «Philosophes médiévaux», t. XXVI, Louvain-La-Neuve, Éd. de l’Institut Supérieur de Philosophie, 1986, pp.195-204