Iustin Martirul şi Filozoful

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sf. Iustin a trăit între anii 100-160. Născut din părinţi păgâni, probabil de origine latină, el s-a convertit la creştinism înainte de anul 132 şi a fost martirizat la Roma. A scris două apologii, în fapt scrisori de pledoarie, prima fiind adresată împăratului Antonius Pius şi fiilor săi (Marc Aureliu şi Lucius Verus) iar a doua dedicată lui Marc Aureliu, în care solicita toleranţă faţă de creştini, într-o perioadă în care aceştia din urmă, refuzând ritualul religios roman, erau acuzaţi de lipsă de fidelitate faţă de Imperiu.

[modifică] Biografie

Familia sa locuia la Flavia - Neapolis, vechiul Sichem azi Nablus. A fost crescut in cultura şi tradiţia păgână, primind o aleasă formaţie spirituală. După o odisee pe la mai mulţi filosofi, Sf. Iustin, este îndemnat de un bătrân să citească pe profeţi, ceea ce îi şi aduce convertirea la creştinism. Creştinismul este pentru Iustin, "singura filosofie sigură şi folositoare". Iustin merge la Roma, unde dezvoltă o intensă activitate, apologetică, literară şi misionară. De aici trimite el împăraţilor, senatului şi poporului roman prima sa Apologie, în favoarea oamenilor de toate nemurile, care sunt pe nedrept urâţi şi persecutaţi şi tot aici trimite şi a doua Apologie. Tot la Roma se pare ca sunt scrise probabil, şi celelalte lucrări ale sale, în frunte cu "Dialogul cu iudeul Trifon". La Roma intră în conflict cu filosoful cinic Crescens imoral, ignorant şi fanfaron. Iustin l-a zdrobit pe acest ignorant, care, îi acuza pe creştini de ateism şi de imioralitate fără să-i cunoască. Înfrânt, Crescens îl denunţă pe Iustin, care este condamnat la moarte şi executat în anul 165, cu încă alţi şase creştini sub prefectul Iunius Rusticus. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 1 iunie.

[modifică] Dialogul cu iudeul Trifon

Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar între un evreu şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creştinism. Căutându-l pe Dumnezeu şi mai ales simţind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un Stoic. Acesta însă nu credea el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie. A mers apoi la un Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat onorariu. L-a părăsit pentru un pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi geometrie, motiv pentru care, simţind că mântuirea este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a mers mai departe, întâlnind un platonician. Acesta a fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale: încuviinţarea că există lucrurile incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să creadă în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul filosofiei platonice.

Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita. Aici a întâlnit un bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. Sufletul pre-există trupului şi transmigrează, fiind etern şi trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus Iustin, în deplin acord cu Platon. Dacă greşeşte, este pedepsit şi se încarnează într-o fiinţă inferioară, de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci ştiinţă că a fost pedepsit, cum se mai poate sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci nici ele nu folosesc nimic de pe urma pedepsei, după câte se pare. Ba, aş putea spune chiar că nici măcar nu sunt pedepsite, de vreme ce ele nu pricep această pedeapsă” . Şi iarăşi, bun fiind, dându-i-se ca recompensă vederea Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce folos au sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebeşte sufletul care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă nu-şi aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?”

Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primeşte nemurirea conform voinţei lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea sufletului este deci rezultatul voinţei lui Dumnezeu. Astfel se vădeşte şi bunătatea divină, mai degrabă decât în scenariul platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o flacără în suflet” şi, după propria mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeţi şi pentru prietenii lui Hristos.

Întrebat de unde îşi trage înţelepciunea, bătrânul a răspuns că de la profeţii evrei, ale căror profeţii au fost împlinite de Creştinism. Iustin va rămâne încredinţat şi va scrie în Prima apologie că ceea ce este adevărat în filosofia greacă provine de la Moise şi de la profeţi, considerând că cei care au trăit o viaţă raţională, în acord cu logos-ul, au trăit creştineşte, chiar dacă nu au fost conştienţi de aceasta, deci chiar dacă au trăit înainte de Hristos. Din acest punct de vedere, filosofia greacă este înţeleasă ca o revelaţie prin raţiune, având aceeaşi valoare pe care a avut-o revelaţia profeţilor evrei. Între filosofie şi creştinism există deci o continuitate.

Încercând să evite dificultăţile întâmpinate de teoria platonică despre suflet (problema transmigraţiei), Iustin va ajunge să considere că sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre deosebire de doctrina lui Platon, unde sufletele proveneau din lumea ideilor şi deci erau de aceeaşi natură cu Ideile), ci coruptibile şi decompozabile, adică muritoare. Ele pot supravieţui doar atât cât Dumnezeu le îngăduie. Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca sufletele să trăiască etern şi deci, chiar dacă prin natură ele sunt muritoare, de facto ele sunt eterne. Eternitatea sufletelor nu este deci principială ci este un privilegiu pentru ele, pe care îl au prin participare.

[modifică] Bibliografie

• Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Tryfon, în: Apologeţi de limbă greacă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997
• Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I: de la apostolul Pavel la Constantin Cel Mare, traducere de Hanibal Stănciulescu şi Gabriela Sauciuc, Polirom, Iaşi, 2001, pp. 224-225