Junimea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Junimea a fost un curent cultural şi literar, dar şi o asociaţie înfiinţată la Iaşi în anul 1863.
Un curent literar este adeseori o simplă construcţie istorică, rezultatul însumării mai multor opere şi figuri, atribuite de cercetători aceloraşi înrâuriri şi subsumate aceloraşi idealuri. Multă vreme după ce oamenii şi creatiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor şi rasunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiaţii şi afinităţi, grupând în interiorul aceluiaşi curent opere create în neatârnare şi personalităţi care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.
Fară îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care îşi propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este usurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voinţe şi ca tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural si literar, dar şi o asociaţie.
Ea însă nu a luat naştere printr-un act formal (asemeni Academiei Române, întemeiată cam în aceeaşi vreme în Bucureşti) şi nu s-a menţinut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate.
Apariţia ei se datorează afinităţii viu resimţite dintre personalitatile întemeietorilor. Ea se menţine apoi o perioadă îndelungată prin funcţiunea atracţiilor şi respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi şi a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este şi aceea pe care asociaţia ieşeana o adoptă pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieţii menţine unitatea “Junimii” în decursul existentei ei. Asociaţia doreşte să-şi dea o oarecare bază materială şi o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câstigă noi membri, se îngrijeşte de formarea noilor generaţii şi poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viaţă “Junimea”, produsul deliberat al voinţei de a se organiza, pluteşte duhul unei înţelegeri comune a societăţii, a culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă şi să-l arate lucrând în opere şi oameni.
Cuprins |
[modifică] Fondarea Junimii
Societatea Junimea a luat fiinţă la Iaşi în anul 1863, din iniţiativa unor tineri reîntorşi de la studii din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi şi Teodor Rosetti. Ei îşi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ţinuse cu un an mai înainte, curând după instalarea sa la Iaşi, dovedise existenţa unui auditoriu cultivat, în stare să se intereseze de problemele ştiinţei, expuse în formele unei înalte ţinute academice. Experienţa este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiaşi ciclu, abordând probleme dintre cele mai variate, Carp si Pogor vorbesc de câte două ori, iar Maiorescu de zece ori. “Prelecţiunile populare” devin o lungă tradiţie a “Junimii” din Iaşi. Timp de şaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legatură între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenţia noilor membri, Lambrion şi Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria şi cultura naţională. Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viaţă ale popoarelor şi despre Cărţile omenirii, cicluri din 1874 şi 1875 limitează preocupările la elmentele naţionale ale culturii noastre şi la influenţele consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin darul basarabeanului Casu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizaţiile membrilor ei, “Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociaţia înfiinţează şi o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută şi ea după o scurtă funcţionare. Existenţa tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicaţie se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariţie, o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mişcată de conştiinţa primelor nevoi ale culturii româneşti în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei româneşti, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuinţarea alfabetului chirilic la cel latin. În şedinte însufleţite, ţinute de obicei în casa lui Pogor sau acasă la Maiorescu şi dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie şi limbă, se recitesc poeţii români în vederea unei antologii şi se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producţiile care trebuiau respinse. Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urma activităţii “Junimea”, şi lectura atentă a revistei permite refacerea vieţii renumitei grupări literare şi a etapelor pe care le-a străbătut.
[modifică] Periodizarea Junimii
În activitatea societăţii şi a revistei se conturează distinct trei etape.
[modifică] Perioada 1863 - 1870
Prima etapă se întinde de la întemeiere până în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucţiunii publice, se mută la Bucureşti. În această etapă predomină caracterul polemic Este epoca în care se elaborează principiile sociale şi estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniştii şi ardelenii, apoi a polemicilor cu barnuţiştii, cu Bogdan Petriceicu Haşdeu şi cu revistele din Bucureşti, duse nu numai de Maiorescu, dar şi în acţiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla, Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversităţi, dar şi aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.
[modifică] Perioada 1870-1885
Între anii 1874 şi 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care şedinţele din Iaşi se dublează cu cele din Bucureşti, în diversele locuinţe ale lui Maiorescu şi în cele din urmă în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei ,Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeaşi perioadă în Convorbiri literare împreună cu operele lui Vasile Conta şi Ion Creangă. Este perioada de desăvârşire a direcţiei noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum şi ale altor personalităţi din primul rang în artă, ştiinţă şi cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.
[modifică] Perioada 1885-1944
[modifică] 1886-1900
Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă şi lipsită de omogenitate. Transferată la Bucureşti, revista îşi schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice şi filozofice
În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la Bucureşti, luând cu sine revista a cărei conducere o pastreză singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care să îşi asume întreaga conducere a revistei.
Între anii 1885 şi 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă dezvoltare. În aceeaşi perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiştii, acţiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petre Missir şi de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, Gr. Tausan etc. Deşi în acest interval Ion Luca Caragiale îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid şi gloriei tinere a lui George Coşbuc, perioada dintre 1885 şi 1900 dă grupării şi revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate.
Este epoca în care se stabileşte pentru trei sau patru decenii de aici înainte configuraţia Universităţii, mai cu seamă a celei bucureştene şi în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale ştiinţei si oratoriei universitare.
[modifică] 1900 - 1907
În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul ştiinţelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puţine nume din sferele literare, mai multe din cele savante şi universitare. Animatorul comitetului este Ion Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinţi.
Dacă până în 1900 revista îşi păstrase în primul rând tradiţionalul ei caracter literar şi filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacţie şi apoi cu trecerea lui la direcţia revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui [Dimitrie Onciul], Nicolae Iorga şi alţii. Şi dacă vechile lupte ale [Convorbirilor literare] fuseseră purtate pe teme de cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui [Ion Bogdan] împotriva lui Sion, ale lui [Nicolae Iorga]împotriva lui [A. D. Xenopol] şi Tocilescu.
[modifică] Ultima etapă
A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga direcţie a lui Simion Mehedinţi, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu una de filozofie, unde apar contribuţiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. şi M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.
Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse însă de sub direcţia anterioară. În latura îndrumării critice nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieşeană şi nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuţia lui P.P Negulescu şi a lui Mihail Dragomirescu. Apariţia lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile au avut totuşi controverse şi în această perioadă cu Vieaţa noua şi cu Viaţa românească.
Lipsite însă de sprijinul unor noi şi puternice talente literare, Convorbirile literare încep să piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinţi predă conducerea lui Al. Tzigara-Samurcas care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din perioada vechii conduceri prin studii de arta romanească veche şi populară. Nici noua direcţie nu izbuteşte însă să impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreaga arborescenţă a mişcării, dezvoltată prin silinţele celei de-a doua generaţii de scriitori şi gânditori junimişti.
[modifică] Activitatea membrilor de bază ai Junimii
Mentorul Junimii, Titu Maiorescu, se detaşează prin publicarea mai multor studii şi cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filozofice şi estetice ale culturii române. Dintre acestea amintim:
- Despre scrierea limbii române (1866)
- O cercetare critică asupra prozei române de la 1867 (1867)
- Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872)
- Neologismele (1881)
- Comediile d-lui I.L. Caragiale (1885)
În prima lucrare, Maiorescu pledează pentru scrierea fonetică, susţinând ideea, novatoare pentru vremea aceea, că scrierea trebuie să reflecte schimbările survenite în evoluţia sunetelor limbii. Respinge alfabetul chirilic, susţinând folosirea literelor latine. Argumentează şi probează necesitatea îmbogăţirii limbii, pe căi externe, prin introducerea neologismelor, combătând, în acelaşi timp, calcul lingvistic şi tendinţele de stricare a limbii (Neologismele).
Ideile, privind procesul de desăvârşire a limbii române literare, emise de Titu Maiorescu, sunt larg receptate, încât, în anii 1880 - 1881, Academia Română îşi însuşeşte aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii române moderne.
În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic conceptele estetice şi direcţiile criticii literare. Pornind de la estetica lui Hegel, în lucrarea O cercetare critică asupra poeziei române (1867), el conchide că „frumosul este ideea manifestată în materie sensibilă“, de unde artele se diferenţiază între ele, pornind de la materialul prin care se concretizează ideea. Muzica, de pildă, se bazează pe sonuri, în timp ce sculptura se reflectă prin piatră, lemn sau alte materiale.
Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre forma şi fondul operei literare, Maiorescu stabileşte, pentru prima oară, conceptele: „condiţia materială“ şi „condiţia ideală“ a poeziei, demonstrând că, nu cuvintele, în cazul literaturii, reprezintă materialul ei, ci imaginile ce se nasc în mintea noastră cu ajutorul lor.
[modifică] Ion Luca Caragiale
Problema moralităţii artei este definită în Comediile d-lui I.L. Caragiale. Operând cu elemente specifice analizei estetice şi ştiinţifice, criticul arată că arta devine morală prin propria sa valoare estetică şi nicidecum prin ideile morale pe care le conţine.
[modifică] Mihail Eminescu
În anul 1872, în lucrarea Direcţia nouă în poezia şi proza română, el îl aşează pe Eminescu, în fruntea pleadei poeţilor, imediat după bardul de la Mirceşti, pe baza celor patru poezii publicate în Convorbiri literare, intuind geniul acestuia şi arătând că este „un om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, (...) dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului.“
Dovedind o concepţie unitară, în întregul proces de dezvoltare şi consolidare a civilizaţiei române moderne, respingând fără ezitare imitaţia şi împrumutul, orice forme care nu se întemeiau pe fondul nostru autohton şi nu se puteau integra organic în specificul nostru naţional, Societatea Junimea şi revista Convorbiri literare au constituit avanpostul cel mai înaintat de direcţionare a culturii noastre moderne.
[modifică] Concluzii
Astăzi se poate afirma că, atât de controversata, în perioada postbelică, teorie a „formelor fără fond“, elaborată de Maiorescu, a răspuns, în timp, necesităţilor obiective de respingere a mediocrităţii şi a altor forme de impostură manifestate în artă.
Junimea şi Convorbiri literare au avut un rol decisiv în cultura şi literatura română. După cum este unanim recunoscut şi după cum au subliniat cei mai reprezentativi monografi şi exegeţi ai activităţii Junimii, trebuie să recunoaştem că, spiritul junimist a făcut să triumfe ideea conform căreia, în evaluarea operei de artă, este imperios necesar să primeze valoarea estetică, indiferent de ideea tematică.
