Limbă aglutinantă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
O limbă aglutinantă este o limbă în care cuvintele mai complexe decât o rădăcină se formează alipindu-se la aceasta diferite afixe, astfel încât limitele dintre morfeme să rămână clare şi ca fiecare morfem să corespundă unei singure trăsături semantice sau funcţionale.
Exemple:
- În finlandeză, cuvântul taloissani "în casele mele" se poate segmenta în felul următor: rădăcina talo "casă" + i (sufixul marcă a pluralului) + ssa (sufix echivalent cu prepoziţia "în") + ni care indică posesorul de persoana I singular (echivalent cu adjectivele posesive "meu/mea"). Cuvântul uidessani "în timp ce înot" este constituit din uida "a înota" + ssa + ni de mai sus.
- În limba turcă construcţia este similară: de la ev "casă" se formează evler "case", apoi evlerim "casele mele", în sfârşit evlerimde "în casele mele".
- În japoneză, samukunakattadeshōka "Nu era aşa de frig, aşa-i?" se descompune în: samui "frig" + "kunai" pentru negaţie + katta pentru trecut + "deshō", un fel de condiţional care îl atenuează pe ka, aceasta fiind marca interogaţiei.
Termenul de "limbă aglutinantă" a fost creat în 1836 de lingvistul german Wilhelm von Humboldt pornind de la verbul latinesc agglutinare "a lipi laolaltă".
Limbile aglutinante se deosebesc de limbile flexionare, de limbile izolante şi de limbile sintetice.
Dintre limbile aglutinante fac parte finlandeza, maghiara, turca, japoneza, coreeana, swahili, nahuatl, basca, esperanto şi germana. Limba inuit este de asemenea aglutinantă, dar de un tip aparte, făcând parde din limbile polisintetice.
