Războiul celor Două Roze

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Războiul celor Două Roze (1455–1485) este numele sub care mai este cunoscut războiul civil purtat cu intermitenţă pentru tronul Angliei între susţinătorii Casei de Lancaster şi cei ai Casei de York. Amândouă casele regale erau ramuri ale Casei Regale Plantagenet, avându-l ca strămoş comun pe regele Edward al III-lea. Numele generic de Războiul celor Două Roze nu a fost folosit în perioada în care conflictul a avut loc, ci mai târziu, avându-şi originea în formele şi culorile blazoanelor celor două case regale: Trandafirul roşu de Lancaster (), şi Trandafirul alb de York (), .

Războiul a fost purtat de armate formate din vasalii feudali ai celor două case regale. Casa de Lancaster a avut sprijinitori în special în sudul şi vestul ţării, în timp ce sprijinitorii Casei de York proveneau în special din zonele de nord şi de est. Războiul celor Două Roze, cu marele său număr de victime din rândul nobilimii, a fst o cauză principală a scăderii importante a puterii aristocraţiei, ceea ce a dus la creşterea puterii monarhiei centralizate a dinastiei Tudor.

Cuprins 1 Succesiunea disputată 2 Henry al VI-lea 3 Faza iniţială 1455–1460 4 Acordul 5 Contraatacul Lancastrian 6 Triumful Yorkist 7 Reluarea ostilităţilor 1469–1471 8 Richard al III-lea 9 Henry Tudor 10 Genealogie 11 Cele mai importante personalităţi 12 Vezi şi 13 Legături externe 14 Bibliografie

[modifică] Succesiunea disputată

Conflictele dintre cele două case regale au început în momentul detronării regelui Richard al II-lea de către vărul său, Henry Bolingbroke, duce de Lancaster, în 1399. În ciuda lipsei de moştenitori ai celui de-al treilea fiu al lui Edward al III-lea, John de Gaunt, Bolingbroke avea puţine şanse să acceadă la tron. Conform precedentelor, coroana ar fi trebuit să fie moştenită de descendenţii masculini al celui de-al doilea fiu al lui Edward al III-lea, Lionel de Antwerp. Richard al II-lea l-a şi numit de fapt pe nepotul lui Lionel, Roger Mortimer, al IV-lea conte de March ca moştenitor prezumtiv. Până în cele din urmă, Bolingbroke, a fost încoronat rege sub numele de Henry al IV-lea. El a fost acceptat ca rege datorită lipsei de popularitate a domniei lui Richard al II-lea. Bolingbroke a murit în 1413. Fiul şi succesorul său, Henry al V-lea, a fost un foarte priceput conducăţor militar, iar succesele sale în luptele din Franţa în războiul de o sută de ani i-au crescut foarte mult popularitatea, permiţând casei de Lancaster să-şi întărească poziţia dominantă pe tronul Angliei. Scurta domniei a lui Henry al V-lea a supravieţuit unei conspiraţii conduse de Richard, conte de Cambridge, un fiu al lui Edmund de Langley, al cincilea fiu al lui Edward al III-lea. Cambridge a fost executat pentru trădare în 1415, la începutul campaniei franceze care a dus la bătălia de la Agincourt. Soţia lui Cambridge, Anne Mortimer, pretindea şi ea tronul, fiind fiica lui Roger Mortimer şi prin aceasta descendenta lui Lionel de Antwerp. Henry al V-lea a murit în 1422 şi Richard, duce de York, fiul lui Richard, conte de Cambridge, şi al lui Anne Mortimer, a ajuns să pretindă coroana de la regele bolnav Henry al VI-lea .

[modifică] Henry al VI-lea

Regele Henry al VI-lea din Casa de Lancaster avea în preajma sa numai regenţi şi sfătuitori nepopulari. Cei mai cunoscuţi dintre aceştia din urmă a fost Edmund Beaufort, al doilea duce de Somerset şi William de la Pole, primul duce de Suffolk, care erau acuzaţi de proastă guvernare şi conducerea defectuasă a conflictului continuu cu Franţa, (războiul de o sută de ani). În timpul domniei lui Henry al VI-lea, practic toate posesiunile englezeşti din Franţa, inclusiv cele cucerite prin luptă de Henry al V-lea, au fost pierdute. Henry al VI-lea era perceput ca un rege slab, incapabil. Mai mult decât atâta, regele suferea de manifestări episodice ale unei boli mintale. Linia regală a Casei de Lancaster era în plus afectată de problema legitimităţii, astfel încât Casa de York a considerat că poate avea pretenţii întemeiate la tron. Nemulţumirile din ţară în continuă creştere, numărul mare de nobili care dispuneau de armate proprii, ca şi corupţia de la curtea lui Henry al VI-lea, au format condiţiile politice propice pentru izbucnirea războiului civil.

Când, în 1453, regele Henry a suferit primul atac de nebunie, s-a format un Consiliu de Regenţă, avândul în funcţia conducătoare de Lord Protector pe nobilul puternic şi popular, Richard Plantagenet, duce de York şi şef al Casei de York. Richard a început în scurtă vreme să urmărească ocuparea tronului cu din ce în ce mai multă îndrăzneală. L-a închis pe Somerset şi şi-a sprijinit proprii aliaţi, Salisbury şi Warwick, în conflictele mai mici cu sprijinitorii lui Henry, aşa cum erau ducii de Northumberland. Însănătoşirea lui Henry din 1455 ameninţa planurile lui Richard, iar ducele de York a fost alungat la scurtă vreme de la curte de soţia lui Henry, Margaret de Anjou. Cum regele Henry era un conducător incapabil, regina sa, puternica şi agresiva Margaret, a ajuns conducătoarea de facto a facţiunii Lancastriene. Regina Margaret a alcătuit o alianţa împotriva lui Richard şi a conspirat cu alţi nobili să-i reducă acestuia din urmă uriaşa influenţă. Tensiunile aflate în creştere au dus în cele din urmă la izbucnirea conflictelor armate deschise în 1455 în prima bătălie de la St Albans.

[modifică] Faza iniţială 1455–1460

Deşi au mai existat înfruntări armate şi mai înainte între susţinătorii regelui Henry şi cei ai lui Richard, duce de York, principala perioadă de conflicte armate în Răzoiul celor Două Roze a fost între 1455 şi 1489.

Richard, duce de York a condus o mică armată împotriva Londrei şi a fost întâmpinat de forţele lui Henry al VI-lea la St Albans, la nord de capitală, pe 22 mai 1455. Bătăia relativ mică de la St Albans a fost primul conflict armat deschis al războiului civil. Rezultatul a fost înfrângerea Lancastrienilor, care au pierdut mai mulţi conducători importanţi, inclusiv pe Somerset. York şi aliaţii lui şi-au recâştigat poziţiile şi influenţa şi, pentru o vreme, ambele tabere au părut şocate că au trebuit să se ajungă la o luptă armată pentru a rezolva problemele şi au făcut totul pentru reîmpăcare. Când Henry a avut un nou atac de nebunie, York a fost din nou numit Protector, iar Margaret a fost însărcinată cu îngrijirea bolnavului, dar a fost îndepărtată din Consiliul de regenţă care lua toate hotărârile. După prima bătălie de la St Albans, compromisul din 1455 a a părut ca are succes, cu York rămas vocea dominantă în Consiliu, chiar şi după ce Henry şi-a revenit. Însă problemele care generaseră conflictul au reapărut în scurtă vreme. Cea mai importantă dintre acestea era dacă ducele de York, sau fiul minor al lui Henry şi Margaret, Edward, avea să fie viitorul rege. Regina Margareta a refuzat să accepte orice soluţie de compromis care ar fi presupus dezmoştenirea fiul ei şi a devenit clar că ea nu va accepta ca ducele de York şi aliaţii lui să mai aibă în continuare puterea militară. Henry a plecat într-o vizită regală în Midlands în 1456, iar Margaret nu i-a mai permis să se reîntoarcă la Londra, (regele şi regina erau foarte populari în Midlands), dar au devenit încă şi mai nepopulari în Londra unde negustorii erau furioşi datorită scăderii vânzărilor şi a creşterii dezordinii în oraş. Curtea regală s-a mutat la Coventry. Din acel moment, ducele de Somerset a început să fie noul favorit al curţii regale, luând locul tatălui său. Margaret l-a convins pe rege să-l demită pe York din funcţia de Protector, în timp ce York a luat hotărârea de a se reîntoarce la postul lui din Irlanda. Dezordinile din capitală şi lipsurile de pe coasta de sud au continuat să crească, dar regele şi regina au continuat să-şi apere poziţiile lor, regina introducând sistemul recrutărilor obligatorii pentru prima oară în Anglia. În acest timp, Richard Neville, conte de Warwick, (poreclit mai târziu "The Kingmaker – Făcătorul de regi"), aliatul lui York, a devenit din ce în ce mai apreciat la Londra ca erou al clasei negustorilor.

După reîntoarcerea lui York din Irlanda, ostilităţile au reînceput pe 23 septembrie 1459 cu bătălia de la Blore Heath în Staffordshire, unde o armată importantă Lancastriană nu a reuşit să împiedice forţa Yorkistă, de sub comanda lui Lord Salisbury, să se îndrepte de la castelul Middleham spre Yorkshire, unde avea să se unească cu York la castelul Ludlow. După o victorie Lancastriană în bătălia de la Ludford Bridge, Edward conte de March (fiul mai mare al lui York, mai târziu Edward IV al Angliei), Salisbury şi Warwick au fugit la Calais. Lancastrienii aveau din nou controlul în acest moment, iar Somerset a fost numit guvernator al Calais. Încercarea lui de a-l alunga pe Warwick a fost zădărnicită cu uşurinţa, Yorkiştii reuşind chiar să lanseze raiduri în zona de coastă, pornind din Calais în 1459–60, făcând să crească haosul şi dezordinile din ţară.

Până în 1460, Warwick şi aliaţii lui au fost capabili să organizeze o invazie în Anglia, reuşind să cucerească zona Kent şi oraşul Londra, de unde au căpătat un sprijin important. Sprijiniţi şi de emisarul papal, care trecuse de partea lor, Yorkiştii au avansat către nord. Henry a plecat în fruntea unei armate către sud pentru a-i întâlni, în timp ce Margaret a rămas în nord cu prinţul Edward. Bătălia de la Northampton, din 10 iulie 1460, a fost un dezastru pentru Lancastrieni. Armata Yorkistă condusă de Richard Neville, conte de Warwick, ajutată şi de trădătorii din rândurile armatei regale, au reuşit să-l prindă pe Henry, ducându-l prizonier la Londra.

[modifică] Acordul

Date fiind succesele lui militare, York a început să facă presiuni pentru a accede chiar el la tron, bazându-se şi pe lipsa de legitimitate a liniei Lancastriene. După ce a debarcat în nordul ţinutului Wales, el şi soţia lui, Cecily, au intrat în Londra cu tot fastul rezervat de obicei monarhului. A fost convocat Parlamentul, iar York şi-a făcut publică dorinţa de a se urca pe tron, aşteptându-se ca lorzii să-l încurajeze şi pe el aşa cum o făcuseră cu Henry al IV-lea în 1399. În loc de încurajare, lorzii au păstrat tăcerea. În momentul în care el şi-a anunţat dorinţa de a se urca pe tron, lorzii, chiar şi Warwick şi Salisbury, au fost şocaţi de îngânfarea lui. Lorzii nu doreau să-l detroneze în acel moment pe Henry. Dorinţa lor era de a-i îndepărta consilierii regali consideraţi incapabili sau corupţi.

În ziua următoare, York a prezentat arborele genealogic al familiei în detaliu, susţinându-şi pretenţia la tron prin descendenţa directă din Lionel de Antwerp, argumentele sale fiind privite cu mai multă înţelegeere de acestă dată. Parlamentul a acceptat să i-a în consideraţie problema şi în cele din urmă a fost de acord că pretenţiile lui York erau întemeiate, dar, cu o majoritate de cinci voturi, a hotărât ca Henry să rămână rege. În octombrie 1460 a fost pus la punct un compromis, (Act of Accord), prin care York era recunoscut ca succesor al lui Henry la tron, dezmoştenindu-l astfel pe fiul de şase ani al lui Henry, prinţul Edward. York a trebuit să accepte acest compromis, acesta fiind câştigul cel mai mare pe care îl putea obţine. Pretenţiile lui erau parţial sadisfăcute, de vreme ce fusese numit Protector al Regatului, dândui-se posibilitatea să guverneze în numele lui Henry. Lui Margaret i s-a impus să părăsească Londra împreună cu prinţul Edward. Act of Accord s-a dovedit inacceptabil pentru Lancastrieni, care s-au alăturat lui Margaret, formând o armata mare în nordul ţării.

[modifică] Contraatacul Lancastrian

Ducele de York a părăsit Londra mai târziu în acelaşi an alături de Salisbury, pentru a-şi consolida poziţiile din nord împotriva armatei reginei Margaret, despre care se ştia că se concentra în apropierea oraşului York. Richard, de Crăciunul anului 1460, s-a păstrat în defensivă la castelul Sandal lângă Wakefield. Deşi armata reginei Margaret depăşea numeric pe cea a lui Richard cu mai mult de două ori, pe 30 decembrie, York a dat ordin soldaţilor săi să părăsească adăpostul castelului şi să atace. Armata sa a fost învinsă în mod catastrofal în bătălia de la Wakefield. Richard a fost ucis în luptă, iar Salisbury şi fiul de 17 ani al lui Richard, Edmund, conte de Rutland au fost capturaţi şi decapitaţi. Regina a dat ordin ca să fie expuse capetele tăiate ale celor trei pe zidurile oraşului York,.

Act of Accord şi evenimentele de la Wakefield, l-au lăsat pe tânărul de 18 ani Edward, conte de March, fiul cel mai în vârstă al lui York, pe poziţia de duce de York şi moştenitor al tronului. Moartea lui Salisbury l-a făcut pe moştenitorul lui, Warwick, cel mai mare proprietar feudal din Anglia. Margaret a plecat în nord, în Scoţia, pentru a căuta ajutor aici. Mary de Gueldres, regină a Scoţiei a fost de acord ca să o ajute pe Margaret cu soldaţi, cu condiţiile ca Anglia să cedeze Scoţiei oraşul Berwick, iar fiica reginei Scoţiei să fie logodită cu prinţul Eduard. Margaret a fost de acord, deşi nu mai avea bani să-şi plătească armata, fiind în stare numai să promită oştenilor că vor avea permisiunea să se bucure de prăzi uriaşe din bogăţiile sudului Angliei, atâta vreme cât nu avea loc nici un jaf la nord de râul Trent. Regina şi-a condus armata la Hull, recrutând pe drum din ce în ce mai mulţi luptători.

Între timp, Edward de York şi armata lui s-au luptat cu trupele lui Pembroke, care veneau din Tara Galilor şi le-a înfrânt cu desăvârşire în bătălia de la Mortimer's Cross din Herefordshire. El şi-a încurajat oamenii cu priveliştea "nălucii" a trei sori la răsărit, (fenomen natural cunoscut cu numele de "soare fals"), spunându-le că este un semn prevestitor al victoriei şi îi reprezintă pe cei trei fii supravieţuitori ai lui York—el însuşi, George şi Richard. Această întâmplare l-a făcut pe Edward să aleagă semnul soarele strălucind orbitor ca însemnul său heraldic.

Margaret s-a îndreptat către sud, făcând ravagii în timp ce înainta, armata asigurându-şi aprovizionarea prin jefuirea proprietăţilor pe lângă care treceau prin sudul prosper. În Londra, Warwick s-a folosit de jafurile armatei reginei în scopuri propagandistice pentru întărirea sprijinului celor din sud pentru facţiunea Yorkistă. Astfel, oraşul Coventry şi-a schimbat orientarea, sprijinind pe Yorkişti. Warwick nu a reuşit să adune destul de rapid o armată suficient de puternică şi, fără ajutorul armatei lui Edward, a fost prins total nepregătit de sosirea armatei reginei la St Albans. În timpul celei de-a doua bătălii de la St Albans, regina a învins în cea mai decisivă victorie de până atunci a facţiunii Lancastriene, iar forţele Yorkiste au fugit lăsându-l în urmă pe regele Henry, găsit neînarmat la adăpostul unui copac. Regele Henry a ridicat la rangul de cavaler treizeci de soldaţi imediat după bătălie. Cum armata regală continua să avanseze către sud, locuitorii Londra au fost cuprinşi de frică, în oraş răspândindu-se zvonuri despre sălbaticia soldaţilor veniţi din nord, care aveau de gând să jefuiască oraşul. Locuitorii Londrei au închis porţile oraşului şi au refuzat să ofere hrană armatei reginei, care a jefuit ţinuturile înconjurătoare, Hertfordshire şi Middlesex.

[modifică] Triumful Yorkist

Edward avansa între timp către Londra dinspre vest, unde i se alăturaseră forţele lui Warwick. Această mişcare a coincis cu retragerea reginei spre nord la Dunstable, ceea ce a permis lui Edward şi Warwick să intre în Londra cu armata lor. Au fost primiţi cu entuziasm, bani şi hrană de oraşul sprijinitor al Yorkiştilor. Edward nu mai putea să pretindă că vrea să îndepărteze consilierii incapabili de lângă rege. Cum tatăl şi fratele său fuseseră ucişi la Wakefield, scopul lui lui devenise lupta pentru coroană. Edward avea nevoie de autoritate şi asta a părut la îndemână când Episcopul Londrei a întrebat poporul capitalei care este părerea lor în problema succesiunii, locuitorii strigând "Regele Edward!" Cererea mulţimii a fost repede aprobată de Parlament şi Edward a fost încoronat neoficial într-o ceremonie aranjată în grabă la Westminster Abbey. Edward şi Warwick aveau sprijinul londonezilor astfel, deşi Edward jurase că nu va fi încoronat oficial până când Henry şi Margaret nu erau executaţi sau exilaţi. Edward a anunţat că Henry şi-a pierdut dreptul la tron în momentul în care i-a permis reginei sale să ridice armele împotriva moştenitorilor legali, aşa cum fuseseră definiţi de Act of Accord. În acest fel ar fi devenit clar că victoria lui Edward nu era decât o simplă restaurare a succesiunii legale la tron, în condiţiile în care şi Henry şi predecesorii săi din Casa de Lancaster erau uzurpatori. Acesta era de fapt argumentul pe care îl acceptase Parlamentul cu un an în urmă.

Edward şi Warwick au mărşaluit spre nord, strângând o armată impresionantă, întâlnind armata Lancastriană la fel de puternică la Towton. Bătălia de la Towton, lângă York, a fost cea mai mare luptă de până atunci a Războiului celor Două Roze. Conform estimărilor, între 40.000 şi 80.000 de oameni au luat parte la luptă, peste 20.000 fiind ucişi în timpul bătăliei şi după încheierea acesteia, un număr enorm pentru acele vremuri şi cele mai mari pierderi de vieţi omeneşti întâmplate într-o singură zi în Anglia. Noul rege şi armata sa au câştigat o victorie decisivă, facţiunea Lancastriană a fost decimată, cei mai mulţi membri ai acestei case fiind ucişi în luptă. Henry şi Margaret, care aşteptau împreună cu fiul lor în York, au fugit spre nord, când au auzit de dezastrul militar al Casei lor. Mulţi dintre nobilii Lancastrieni supravieţuitorii au schimbat taberele supunându-se regelui Edward, iar cei care nu au făcut-o s-au refugiat în câteva castele de la graniţa din nord şi în alte câteva din Ţara Galilor. Edward a ocupat oraşul York, pe zidurile oraşului fiind întâmpinat de capetele putrezite ale tatălui şi fratelui său şi al lui Salisbury, capete care au fost rapid înlocuite cu cele ale nobililor Lancastrieni învinşi, printre care vestitul Clifford de Skipton-Craven, cel care a ordonat executarea fratelui lui Edward, Edmund, după bătălia de la Wakefield.

Henry şi Margaret au fugit în Scoţia unde au stat la curtea regală a lui James al III-lea, unde au tradus în viaţă promisiunea făcută cu ceva vreme mai înainte, aceia de a ceda oraşul Berwick scoţienilor. Mai târziu, în acelaşi, an au condus o invazie în zona localităţii Carlisle. Din cauza lipsei de bani, forţele invadatoare au fost uşor respinse de oamenii lui Edward, care alungau ultimele forţe Lancastriene din ţinuturile nordice.

Încoronarea oficicială a lui Edward a avut loc în iunie 1461 în Londra, unde a fost întâmpinat cu entuziasm de sprijinitorii săi şi aclamat ca noul rege al Angliei. Edward a fost înstare să conducă regatul într-o pace relativă în următorii zece ani.

În nord, unde mai mulţi comandanţi Lancastrieni deţineau controlul unor castele, Edward nu a reuşit să aibă controlul complet până în 1464. Dunstanburgh, Alnwick şi Bamburgh au fost printre ultimele castele care au fost au fost cucerite. Puternica fortăreaţă Harlech (Wales) a fost cucerită în 1468 după asediu de şapte ani. Henry, regele detronat, a fost prins în 1465 şi a fost ţinut prizonier în Turnul Londrei, unde, după standardele vremii, a fost destul de bine tratat.

Au mai fost două revolte Lancastriene în 1464. Prima dintre lupte a fost bătălia de la Hedgeley Moor pe 25 aprilie şi a doua a fost bătălia de la Hexham pe 15 mai. Ambele revolte au fost zdrobite de fratele lui Warwick John Neville, primul marchiz de Montagu.

[modifică] Reluarea ostilităţilor 1469–1471

Perioada 1467–70 a marcat deteriorarea rapidă a relaţiilor dintre regele Edward şi fostul său mentor, puternicul Richard Neville, conte de Warwick—"Făcătorul de regi". Au fost mai multe cauze ale rupturii dintre cei doi, dar în principal a fost vorba de decizia lui Edward de a se căsători în secret în 1464 cu Elizabeth Woodville. Edward a anunţat mai târziu vestea căsătoriei ca pe un fapt împlinit, ceea ce a produs o uriaşă ruşine lui Warwick, care, convins de nevoia unei alianţe cu Franţa, negocia încheierea unei căsătorii între regele englez şi o prinţesă franceză. Această ruşine s-a transformat amărăciune în momentul în care membrii familiei Woodville au ajuns favoriţi la curte în dauna celor din familia Neville. Alţi factori au făcut să crească dezamăgirea lui Warwick: preferinţa lui Edward pentru o alianţă cu Burgundia (în dauna Franţei), ca şi faptul că Edward s-a opus ca fraţii lui, George, duce de Clarence şi Richard, duce de Gloucester, să se căsătorească cu fiicele lui Warwick, Isabel Neville şi respectiv Anne Neville. Mai mult, popularitatea lui Edward era în scădere în această perioadă datorită creşterii taxelor şi a continuelor încălcări ale legilor şi ordinii.

Prin 1469, Warwick a format o alianţă cu fratele gelos şi perfid al lui Edward, George. Ei au adunat o armtă cu care l-au înfrânt pe rege în bătălia de la Edgecote Moor, asediându-l pe Edward în castelul Middleham în Yorkshire. Warwick a hotărât executarea tatălui reginei, Richard Woodville, primul conte de Rivers. Edward a fost forţat să convoace o sesiune a Parlamentului la York, în cursul căreia ar fi trebuit să fie declarat nelegitim, coroana urmând să fie transmisă lui Clarence ca moştenitor aparent al lui Edward. În acest timp, ţara era în fierbere, Eduard având şansa să poată apela la loialitatea fratelui său Richard, duce de Gloucester şi a altor nobili. Gloucester a sosit în fruntea unei mari forţe, eliberându-l pe rege.

Warwick şi Clarence au fost declaraţi trădători şi au fugit în Franţă, unde, în 1470, Louis al XI-lea al Franţei era presat de regina exilată Margaret de Anjou să o ajute la invadarea Anglia pentru a recupera tronul soţului ei captiv. Regele Louis a avut ideea unei alianţe între Warwick şi Margaret, o soluţie la care nici unul dintre vechii inamici nu s-au gândit, dar care, în cele din urmă, a apărut ca o afacere profitabilă. De fapt, fiecare dintre cei doi se aştepta la alte beneficii: Warwick dorea un rege marionetă (ori Henry, ori fiul său), iar Margaret dorea să recapete ceea ce considera a fi regatul familiei sale. Până în cele din urmă, a fost aranjată o căsătorieîntre fiica lui Warwick, Anne Neville, şi fiul lui Margaret, fostul prinţ de Wales, Edward de Westminster. Warwick a invadat Anglia în toamna anului 1470.

În acest moment, a fost rândul lui Edward al IV-lea să fugă din ţară. Atunci John Neville a schimbat tabăra pentru a-l sprijini pe fratele lui, Warwick. Edward nu era pregătit pentru o înfruntare cu armata foarte mare a lui Neville, care venea din nord şi şi-a demobilizat armata. Edward şi Gloucester au fugit din Doncaster spre coastă şi de aici în Olanda, iar de aici în exil în Burgundia. Warwick invadase deja Anglia cu armata din Franţa, iar planul lui de a-l elibera şi repune pe tron pe Henry al VI-lea s-a realizat. Henry al IV-lea a traversat triumfător străzile Londrei în octombrie ca rege repus în drepturi, iar Richard şi Edward au fost proclamaţi trădători. Succesul lui Warwick a fost de scurtă durată însă. El şi-a supraestimat forţele când a plănuit să invadeze Burgundia împreună cu forţele regelui Franţei, care-i promisese drept recompensă teritoriul Olandei. Asta l-a făcut pe Charles cel Temerar al Burgundiei să-l sprijine pe Edward. Charles a promis bani şi o armată pentru invadarea Angliei în 1471. Edward l-a învins pe Warwick în bătălia de la Barnet în 1471. Restul forţelor Lancastriene au fost distruse în bătălia de la Tewkesbury, iar prinţul Edward de Westminster, urmaşul la tron al Casei de Lancaster, a fost ucis. Henry al VI-lea a fost ucis la scurtă vreme după aceasta, (14 mai, 1471), pentru a întări poziţia Casei de York în lupta pentru menţinerea puterii.

[modifică] Richard al III-lea

Revenirea pe tron al lui Edward al IV-lea din 1471 este văzută de unii istorici ca fiind sfârşitul al Războiului celor Două Roze. Pacea nu a mai fost tulburată pe toată durată restului domniei lui Edward. Acesta a murit însă în mod neaşteptat în 1483, iar dezordinile dinastice au reizbucnit. În timpul lui Edwar al IV-lea au apărut facţiuni formate pe de-o parte de rudele din familia Woodville ale reginei, (Anthony Woodville, al doilea conte de Rivers şi Thomas Grey, primul marchiz de Dorset), şi pe de altă parte de cei care nu erau mulţumiţi de noul statul al familiei Woodville la curte, unde erau văzuţi ca parveniţi dornici de putere. În momentul morţii premature a regelui, moştenitorul tronului, Edward al V-lea, avea numai 12 ani. Cei din familia Woodville erau cei care puteau să aibă puterea să influenţeze viitoarea guvernare a tânărului rege, de timp ce Edward al V-lea fusese luat sub tutela contelui de Earl Rivers în Ludlow. Această acţiune a fost prea mult pentru cei din facţiunea anti-Woodville. În lupta pentru tutela tânărului rege şi pentru controlul Consiliului, fratele lui Edward, Richard, duce de Gloucester, care fusese numit de regele muribund Protector al Angliei, a ajuns conducătorul de facto al facţiunii anti-Woodville.

Cu ajutorul lui William Hastings şi al lui Henry Stafford, Gloucester l-a scos pe tânărul rege din mâinile membrilor familiei Woodville la Stony Stratford în Buckinghamshire. Din acest moment în colo, Edward al V-lea a fost ţinut sub custodia lui Gloucester în Turnul Londrei, unde a fost adus mai târziu şi fratele lui mai mic, de numai 9 ani, Richard, duce de York. După ce i-a pus în siguranţă pe cei doi băieţi, Richard a declarat mai apoi că mariajul lui Edward al IV-lea cu Elizabeth Woodville a fost ilegală, iar, prin aceasta, şi cei doi copii erau nelegitimi. Parlamentul a fost de acord cu această poziţie şi i-a conferit lui Glocester Titulus Regius, prin care acesta era recunoscut ca rege, sub numele de Richard al III-lea. Cei doi băieţi din Turn, cunoscuţi şi ca "Prinţii din Turn", au dispărut şi probabil au fost asasinaţi, de cine şi la ordinul cui rămânând unul dintre subiectele controversate ale istoriei britanice.

De vreme ce Richard era cel mai priceput general din tabără Yorkistă, mulţi l-au acceptat în funcţia de conducător al facţiunii, singurul capabil să menţină Casa de York la putere, mai degrabă decât un băiat care să domneacă sub tutela unui consiliu de regenţă. Speranţele Casei de Lancaster erau acum centrate pe Henry Tudor, al cărui tată, Edmund Tudor, primul conte de Richmond, era frate vitreg nelegitim al lui Henry al VI-lea. Totuşi, pretenţia la tron a lui Henry era făcută prin mama sa, Margaret Beaufort, o urmăşă a lui Edward al III-lea.

[modifică] Henry Tudor

Forţele lui Henry Tudor au învins armata lui Richard în bătălia de la Bosworth Field din 1485. Henry Tudor a devenit regele Henry al VII-lea al Angliei. Henry şi-a întărit poziţia prin căsătoria cu Elizabeth de York, fiica lui Edward al IV-lea şi cea mai îndreptăţită supravieţuitoare pretendentă la tron din tabăra Yorkistă. Astfel s-au reunit cele două case regale, reunind şi cele două simboluri regale, trandafirul roşu şi trandafirul alb, în noua emblemă, trandafirul roşu-alb – Trandafirul Tudor. Henry şi-a întărit poziţia executând toţi pretendenţii posibili pe care a reuşit să-i prindă, o practică continuată şi de fiul său, Henry al VIII-lea.

Cei mulţi istorici consideră momentul ascesiunii lui Henry al VII-lea ca punct final al Războiului celor Două Roze. Alţi istorici consideră că acest război civil s-a încheiat numai în 1487, odată cu victoria în bătălia de la Stoke, luptă purtată între forţele regale şi cele ale unui pretendent la tron, Lambert Simnel, care se asemăna foarte mult din punct de vedere fizic cu tânărul contele de Warwick, cel mai îndreptăţit pretendent-bărbat din tabăra Yorkistă. Încercarea lui Lambert Simnel a fost sortită din capul locului eşecului, deoarece tânărul conte era încă viu în costodia regelui Henry, aşa că toată lumea şi-a dat seamă de impostură. La Stroke, Henry a zdrobit forţele lui John de la Pole, conte de Lincoln, în felul acesta fiind îndepărtată ultima opoziţie Yorkistă. Simnel a fost iertat pentru rolul său în rebeliune, fiind trimis să lucreze pentru restul zilelor în bucătăriile regale.

[modifică] Genealogie

Acesta este un arbore genealogic simplificat care include membrii familiei regale engleze.

[modifică] Cele mai importante personalităţi

• Regii Angliei
  • Henry al VI-lea (Lancastrian)
  • Edward al IV-lea (Yorkist)
  • Edward al V-lea (Yorkist)
  • Richard al III-lea (Yorkist)
  • Henry al VII-lea (Tudor)
• Cei mai importanţi opozanţi 1455-1487
  • Casa de York
    • Richard Plantagenet, al treilea duce de York
    • Richard Neville, al 16-lea conte de Warwick ('Făcătorul de regi')
    • Richard Neville, al 5-lea conte de Salisbury
    • John Neville, primul marchiz de Montagu
    • William Neville, primul conte de Kent
    • Bastardul lui Fauconberg
  • Casa de of Lancaster
    • Henry Percy, al doilea conte de Northumberland
    • Henry Percy, al treilea conte de Northumberland
    • Edmund Beaufort, al doilea duce de Somerset
    • Henry Beaufort, al treilea duce de Somerset
• Conte de Pembroke
  • Lord Clifford

[modifică] Vezi şi

• Conflictul Percy-Neville

[modifică] Legături externe

• WarsOfTheRoses.com include o hartă, un tabel cronologic şi câte un rezumat al fiecărei bătălii.
• Un grafic complicat dar cuprinzător al Războiului celor Două Roze.
• O descriere cuprinzătoare a Războiului celor două Roze Wars Of The Roses. Interpretarea istorică este vederea personală a autorului.

[modifică] Bibliografie

• Haigh, Philip A (1995). The Military Campaigns of the Wars of the Roses. ISBN 0-75-090904-8
• Worth, Sandra (2003) "The Rose of York: Love & War" ISBN 0-9751264-0-7
• Weir, Alison (1998). Lancaster and York: the Wars of the Roses. ISBN 0-71-266674-5