Vlad I Uzurpatorul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Vlad I Uzurpatorul (domnitor al Ţării Româneşti între noiembrie 1394 sau mai 1395 - decembrie 1396) potrivit unor istorici mai vechi, printre care şi Alexandru D. Xenopol, ar fi fost fiul lui Mircea cel Bătrân, identificat cu un presupus fiu rebel al acestuia ostracizat şi alungat din ţară. În istoriografia mai recentă, Vlad Voievod este considerat ca fiind fiul lui Dan I, deci frate cu Dan al II-lea. Sigur este că nu există, până acum, nici o dovadă documentară nici într-un sens, nici într-altul, cu toate că numele de Vlad îl indică mai degrabă ca aparţinând de ramura Draculeştilor. De asemenea, este posibil să fi fost fiul al vreunui frate necunoscut, sau chiar frate sau văr de-al marelui voievod.

Se presupune că tronul îl ia în urma marii ofensive otomane din toamna lui 1394, atunci când a avut loc şi bătălia de la Rovine (datată de majoritatea cronicilor sârbeşti 10 octombrie 1394, însă după opinia argumentată a istoricului sârb Đ. Sp. Radojičić ar fi fost datată 17 mai 1395, teorie preluată şi de câţiva istorici români precum Anca Iancu).

Documentar, el apare în 1395 când Sigismund de Luxemburg, de voie, de nevoie, îl recunoaşte ca suveran efectiv, dar nu de drept, al Ţării Româneşti blamându-i politica sa pro-otomană. Într-un document din 28 mai 1396 (Hurmuzaki, I/2, p. 374-375), Vlad Voievod dă diferite privilegii Regatului Polon afirmând, în mod laudativ şi probabil eronat, că îşi datora tronul regelui polon. Cert este că sprijinul şi ascensiunea sa la tron nu putea fi obţinută decât numai prin intermediul Înaltei Porţi şi cu confirmarea boierimii autohtone.

Ducaţi emişi de Vlad I

Pe plan extern, domnitorul încearcă scoaterea Ţării Româneşti din coaliţia anti-otomană şi orientarea spre noua putere europeană, ce odată cu anihilarea statelor sârbeşti în marea bătălie de la Kosovo din toamna lui 1389 şi anexarea totală a Bulgariei în 1393, se prefigura ca principala mare putere a zonei. Totuşi nu se rupe de regatele creştine, iar privilegiile şi tratatul cu Polonia făcut prin intermediul domnului Moldovei, Ştefan I, duc spre concluzia că, în ciuda nerecunoaşterii oficiale a regalităţii maghiare şi a aliaţilor săi (regele Sigismund îl numea într-un act din 28 decembrie 1394 „numitul Vlad, care se da drept voievod“) Vlad I era un domn puternic şi stăpân în ţara sa. În sprijinul acestui lucru este şi emisiunea monetară pe care o emite.

Luptele pentru eliminarea sa de pe tron şi readucerea Ţării Româneşti pe frontul anti-otoman se duc pe parcursul întregii sale domnii. Astfel, expediţia lui Ştefan de Lozoncs din mai 1395 se soldează cu un dezastru militar, când însuşi regele maghiar recunoştea că „Valahia a fost pierdută şi Dunărea a căzut în mâna duşmanului“ (Victor Motogna, Politica externă a lui Mircea cel Bătrân, Gherla, 1924, pagina 42). În iulie al aceluişi an, 1395, o altă expediţie maghiară condusă de însuşi regele maghiar, probabil secondat de Mircea cel Bătrân, nu reuşeşte decât să ia cetatea Turnu lasând o garnizoană fidelă regelui, fapt ce l-a deranjat pe aliatul său valah.

Pe tot parcursul anului următor, 1396, luptele pentru înlăturarea lui Vlad, sprijinit de turci, continuă, fiind întrerupte doar de participarea regelui împreună cu vasalii săi, printre care şi Mircea cel Bătrân, la cruciada soldată cu severa înfrângere de la Nicopole. Pe timpul acestei expediţii teritoriul Ţării Româneşti a fost ocolit, având în vedere importanta forţă militară valahă şi otomană staţionată. După înfrângere, cei ce au încercat să îşi găsească scăparea traversând Dunărea, ori au fost încarceraţi pentru recompense, ori au fost executaţi. Acestă reacţie dură din partea voievodului muntean poate fi pusă şi pe seama masacrelor făcute de cruciaţi printre creştinii ortodocşi bulgari în cetăţile cucerite. Pe de altă parte, o parte bună a înfrângerii suferite de creştini se datorează şi principilor ortodocşi sârbi care au trădat chiar pe câmpul de bătălie, trecând de partea otomană, plecând pur şi simplu sau refuzând să intre în luptă.

În octombrie 1396, o altă expediţie militară condusă de Ştibor, voievodul Transilvaniei duce la rănirea gravă şi capturarea lui Vlad, astfel încât ianuarie 1397 îl găseşte pe tron pe Mircea cel Bătrân.

Vlad I, numit Uzurpatorul, este primul domnitor muntean care plăteşte haraciul către Poarta Otomană. Se presupune că ar fi plătit şi tribut în oameni însă acest lucru nu poate fi dovedit.