Agricultura în Uniunea Sovietică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Agricultura în Uniunea Sovietică a fost organizată într-un sistem de ferme de stat (sovhoz) şi colective (colhoz). Agricultura puternic mecanizată şi chimizată a transformat Uniunea Sovietică într-unul dintre cei mai mari producători de cereale. Au existat şi ani cu producţie slabă, (1972 sau 1975). În ciuda eforturilor făcute, Uniunea Sovietică avea nevoie de importuri de alimente, fapt care a dus la încetinirea creşterii economice. În cincinalul 1976 – 1980 s-au alocat resurse suplimentare în agricultură, în anul 1978 fiind consemnată o recoltă record. Alături de culturile de grâu, porumb şi floarea soarelui se cultivau de asemenea bumbacul, sfecla de zahăr şi inul.
Totuşi, în ciuda uriaşelor suprafeţe de pământ, a mecanizării şi chimizării la scară largă, a unei foarte numeroase forţe de muncă, agricultura sovietică era puţin eficientă, în principal datorită climei nefavorabile, dar şi datorită slabei productivităţi a mâinii de lucru.
Toate condiţiile pentru o agricultură eficientă erau îndeplitite în fâşia de cernoziom aflată în zona temperată, care se întindea din Ucraina, prin sudul Rusiei, până în zona de sud a Siberiei.
[modifică] Istoria
- Pentru mai multe detalii, vedeţi şi Colectivizarea în Uniunea Sovietică.
Iosif Vissarionovici Stalin a stabilit un nou sistem de organizare în agricultură atunci când, în 1928, a renunţat la Noua Politică Economică moştenită de la Lenin şi a hotărât să regrupeze ţăranii în colhozuri şi sovhozuri.
[modifică] Munca în agricultură
Campania lui Stalin de colectivizare forţată a fost cel mai important motiv al slabei performanţe a sectorului agricol. În noile ferme de stat şi colective erau impuse hotărâri de structurile birocratice centrale, care nu ţineau seama de condiţiile locale. Amestecul zilnic al autorităţilor în viaţa de zi-cu-zi a ţăranilor ducea deseori la resentimente şi alienarea agricultorilor din toate zonele rurale. Este adevărat, însă, că unii ţărani fără pământ sau cu pământ puţin au beneficiat din plin de schimbările intervenite în agricultură. Ca urmare, productivitatea muncii s-a menţinut la cote foarte scăzute pentru deceniile care aveau să urmeze.
În cadrul sistemului agricol sovietic, exista tendinţa de a aproviziona mai bine sovhozurile cu maşini agricole şi fertilizatori, de a le specializa pentru anumite culturi şi de a le repartiza mai mulţi specialişti. Salariile în sovhozuri erau mai mari decât în colhozuri, iar muncitorii primeau diferite alte beneficii sociale. În colhozuri exista tendinţa de a plăti muncitorii în natură, mărime acestei plăti depinzând în totalitate de cât de bogată fusese recolta în anul respectiv.
Deşi agricultura necooperatistă era prezentă în zone izolate şi pe suprafeţe mici, ţăranii individuali produceau o parte substanţială din carnea, laptele, ouoăle şi legumele consumate în ţară. Permisiunea dată unor ţărani să lucreze în mod individual a fost una dintre soluţiile concepute pentru revigorarea agriculturii sovietice. Nu s-au luat însă nici un fel de măsuri în ceea ce priveşte creşterea veniturilor muncitorilor şi relaxarea controlului birocratic, acestea fiind de fapt problemele principale.
În ciuda faptului că Uniunea Sovietică avea a doua agricultură a lumii şi că ocupa primul loc în lume la un mare număr de culturi şi produse agricole, agricultura ţării era puternic rămasă în urmă şi foarte slab productivă în comparaţie cu alte ramuri ale economiei.
