Rusia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Rusia (rusă Росси́я / Rosíia), sau Federaţia Rusă (Росси́йская Федера́ция / Rosíiskaia Federáţiia), este o ţară care se întinde pe un teritoriu vast în Europa şi Asia. Cu o suprafaţă de 17.075.200 km², Rusia este cea mai întinsă ţară din lume, aproape de două ori mai mare decât teritoriul celei de-a doua ţări ca întindere, Canada. În ciuda întinderii sale, Rusia este doar a opta ţară din punct de vedere al numărului de locuitori. Rusia are frontiere terestre cu următorii vecini (în sensul trigonometric, de la nord-vest la sud-est): Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, China, Mongolia şi Coreea de Nord. De asemenea, se află foarte aproape de Statele Unite ale Americii, Canada, Armenia, Iran, Turcia şi Japonia. SUA se află la o depărtare de numai 3 km în Insulele Diomede, (una sub controlul Rusiei, cealaltă sub controlul SUA), iar Japonia (Hokkaido) se află la o depărtare de 20 km de Insulele Kurile. (Vezi şi: Disputa Insulelor Kurile).

În timpul URSS-ului, Rusia era republica dominantă a uniunii. În zilele noastre, Rusia este o ţară îndependentă şi un membru cu o mare influenţă în Comunitatea Statelor Independente. Până în 1991, ţara s-a numit în mod oficial Republica Socialistă Federală Sovietică Rusă, iar după prăbuşirea URSS-ului este considerată succesoarea de drept în problemele internaţionale al defuntei URSS.

Cea mai mare parte a teritoriului, populaţiei şi producţiei industriale ale Uniunii Sovietice, una dintre cele două superputeri ale lumii, au rămas în Rusia. După prăbuşirea URSS-ului, rolul pe scena lumii a Rusiei a fost diminuată mult în comparaţie cu cel al URSS-ului. În octombrie 2005, statisticile oficiale arătau că populaţia a scăzut cu mai mult de o jumătate de milion de cetăţeni, ajungând la cifra de 143 de milioane de oameni.

Cuprins 1 Istoria 1.1 Vechii rusi 1.2 Cnezatul Moscovei 1.3 Imperiul Rus 1.4 Rusia ca parte a Uniunii Sovietice 1.5 Rusia postsovietică 2 Împărţirea administrativă 3 Geografia şi clima 3.1 Frontierele 3.2 Oraşe 4 Economia 5 Demografia 6 Cultura 7 Etimologia 8 Teoria normandă 9 Teoriile antinormande 10 Bibliografie 11 Vezi şi 12 Legături externe 12.1 Resurse guvernamentale

[modifică] Istoria

[modifică] Vechii rusi

Teritoriile întinse ale Rusiei de azi au fost locuite între secolele al III-lea şi al VI-lea de triburi diferite, cucerite pe rând de invadatori precum goţii, hunii şi avarii turcici. Sciţii iranieni au populat stepele sudice, iar poporul turcic al hazarilor a stăpânit partea de vest a acestui teritoriu în secolul al VIII-lea. Ei au fost alungaţi de grupul scandinav al varegilor, care şi-au stabilit capitala în oraşul slav Novgorod şi s-au amestecat treptat cu pătura conducătorilor militari slavi. Slavii au constituit majoritatea populaţiei începând din secolul al VIII-lea, reuşind să asimileze treptat atât pe cuceritorii scandinavi cât şi populaţia fino-ugrică băştinaşa

Dinastia varegă a durat mai multe secole, în care timp ei au stabilit legături trainice cu Imperiul Bizantin şi biserica ortodoxă şi şi-au mutat capitala la Kiev în 1169. În acest timp, populaţiei varege şi, prin extensie, celei slave care populau regiunea i se spunea "rhos", "rus", sau "rusi (iar mai târziu rusini)". Între secolele al al X-lea şi al XI-lea, statul cunoscut ca Rusia Kieveană era cel mai întins din Europa, prosperitatea lui datorându-se comerţului dintre Europa şi Asia şi dintre nordul continentului şi Orientul Apropiat.

Poporul turcic nomad kipciak (polovţii) a cucerit sudul Rusiei de azi la sfârşitul secolului al XI-lea şi au format un stat de-a lungul ţărmului nordic al Mării Negre. (Desht-e-Kipchak).

În secolul al XIII-lea, zona a fost frământată de dispute interne şi a fost devastată de invadatorii păgâni mongoli din Hoarda de Aur şi de nomazii turcici musulmani care au jefuit cnezatele ruseşti pentru mai bine de trei secole. Cunoscuţi şi cu numele generic de tătari, aceşti cuceritori au stăpânit zonele sudice şi centrale ale Rusiei de azi. În acelaşi timp, zonele vestice ale teritoriilor ruseşti fuseseră incorporate în statul lituaniano-polonez. Disoluţia politică a Rusiei Kievene a dus la separarea ruşilor din nord de belaruşii (ruşii albi) şi ucrainienii în vest.

Partea de nord a Rusiei, inclusiv Novgorodul, a reuşit să-şi menţină un anumit statut de independenţă în timpul numit şi al jugului mongol şi de aceea a fost scutită de atrocităţile şi exploatatea care a afectat restul ţării. De asemenea, regiunile ruseşti semi-independente au trebuit să lupte şi împotriva cuciaţilor germanici, care au încercat să colonizeze regiunea.

La fel cum s-a înâmplat în Balcani şi în Asia Mică, stăpânirea nomadică a întârziat dezvoltarea socială şi economică a regiunii. Influenţele autocratice asiatice au degradat numeroase instituţii politice ale statului şi i-au afectat cultura şi economia într-un mod negativ.

În ciuda tuturor acestor fapte, spre deosebire de liderul spiritual al lumii est-europene, Imperiul Bizantin, Rusia a putut renaştere din propria cenuşă şi a reuşit să organizeze un război de recucerire, reuşind să-şi subjuge foştii cuceritori şi să le anexeze teritoriile. După căderea Constantinopolului din 1453, Rusia a rămas singura ţară creştină suficient de puternică la extremitatea estică a Europei Răsăritene, ceea ce i-a permis mai târziu să se pretindă ca unică moştenitoare a Imperiului Roman de Răsărit.

[modifică] Cnezatul Moscovei

Deşi sub suzeranitatea mongolilor, Cnezatul Moscovei a început să-şi afirme influenţa în zonă, iar, la sfârşitul secolului al XIV-lea, a devenit suficient de puternic pentru a scutura de jugul invadatorilor

Statul rus era controlat de Hanatul Crimeii, statul succesor al Hoardei de Aur. Ruşii capturaţi de raidurile nomazilor erau vânduţi în pieţele de sclavi din Crimeea. În 1571, hanul Devlet-Girei, în fruntea unei hoarde de 120.000 de călăreţi, a devastat Moscova. În fiecare an, mii de ruşi erau victime ale atacurilor nomazilor. Zeci de mii de soldaţi trebuiau menţinuţi pe linia frontierei de sud, o povară care a încetinit mult dezvoltarea socială şi economică a Rusiei.

La începutul secolului al XVI-lea, statul rus şi-a stabilit ca ţinte a politicii naţionale recucerirea teritoriilor acaparate în timpul invaziilor mongole şi să protejeze frontierele împotriva unor noi atacuri. Boierii (aristocraţia militară) au început să fie împropietăriţi de către suverani cu feude în schimbul serviciului în armată. Sistemul împropietăririi cu pământuri în schimbul serviciului militar a fost baza creării uneia dintre cele mai importante armate de cavalerişti a evului mediu.

Ivan cel Mare a fost primul care şi-a luat titlul de "Mare Cneaz (Duce) al tuturor ruşilor" după ce s-a căsătorit în 1469 cu Sofia Paleologu, o prinţesă bizantină, (nepoată a împăratului). Marele Cneaz a consolidat dominaţia Moscovei în zonele înconjurătoare, cucerind cnezatele mai mici sau obligând principii locali să-i recunoască suzeranitatea. În 1574, nepotul lui Ivan cel Mare, Ivan cel Groaznic, a fost, la numai 16 ani , încoronat în mod oficial Ţar al Rusiei (forma slavizată a termenului roman Caesar). La sfârşitul secolului al XVI-lea, cazacii au stabilit primele aşezări în Siberia de vest. La jumătatea secolului al XVII-lea, aşezările căzăceşti fuseseră înfiinţate în Siberia răsăriteană, în Ciukotka, de-a lungul râului Amur şi pe coasta Pacificului.

[modifică] Imperiul Rus

În 1648, cazacul Semion Dejniov a descoperit Strâmtoarea Bering care desparte Asia de America de Nord. Marele Imperiu Rus, care avea să se afle pentru aproape trei secole într-o continuă expansiune, se născuse.

Controlul moscovit al noii naţiuni asupra zonelor de azi ale Rusiei a continuat după intervenţia poloneză din anii 1605-1612, Rusia fiind condusă din 1613 de dinastia Romanov, (primul ţar al acestei noii dinastii fiind Mihail Romanov). Petru cel Mare, care a domnit între 1689 – 1725, a reuşit în acţiunea de aducere în ţară a ideilor şi culturii din Europa Occidentală în scopul modernizării Rusiei. Ecaterina cea Mare, care a domnit între 1762 – 1796, a continuat acest efort de occidentalizare a ţării, transformând Rusia nu doar într-o putere asiatică, ci şi într-o putere europeană egală cu Anglia, Franţa şi Germania. Ea a reuşit să mărească teritoriul imperiului prin dezmembrarea Poloniei. În momentul în care Rusia a început să stăpânească părţi din Polonia, sub coroana imperială au ajuns teritorii cu populaţie de etnie ucrainiană şi belarusă, foste provincii ale Rusiei Kievene. Ca rezultat al războiaelor ruso-turce victorioase, graniţele imperiului au ajuns să atingă tărmurile Mării Negre, iar noul ţel pe care şi l-au propus ţarii a fost acela al protejării populaţiei creştine balcanice, aflate încă sub jugul otoman. În 1783, Rusia şi Regatul Georgia, (care fusese aproape total devastat de atacurile persane şi otomane), au semnat Tratatul de la Georgievsk, prin care Georgia a primit protecţia Rusiei.

După Petru cel Mare, Imperiul Rus s-a afirmat definitiv pe scena politică europeană ca o superputere. Astfel, imperiul s-a implicat în războiul pentru succesiunea poloneză şi în războiul de şapte ani.

În 1812, după ce a reuşit să unească sub un singur stindard aproape o jumătate de milion de soldaţi din Franţa şi din statele cucerite în Europa, Napoleon a invadat Rusia şi, după o serie de succese de început, a fost forţat să se retragă în vestul continentului. Aproape 90% din totalul forţelor invadatoare au pierit în luptele cu armata regulată rusă, cu trupele de partizani, dar şi datorită foamei şi ierniii ruseşti. În 1813, armata rusă şi a aliaţilor austrieci şi prusaci i-au învins pe francezi în bătălia de la Leipzig. Rusia a fost înfrântă în războiul Crimeii din 1853-1856 de către Imperiul Otoman, sprijinit de Anglia şi Franţa. Ţarul Alexandru al II-lea a desfiinţat printr-un decret imperial din 1861 iobăgia din Rusia.

Rusia a continuat războaiele antiturceşti şi, după războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878, a forţat Imperiul Otoman să recunoască independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului şi să acorde autonomie Bulgariei.

Revoltele ţărăneşti şi înăbuşirea tendinţelor revoluţionare ale intelectualilor cu vederi liberale au fost probleme care nu şi-au găsit rezolvarea. La sfârşitul primului război mondial, soarta ţarului Nicolae al II-lea şi a dinastiei Romanovilor au fost definitiv pecetluite de înfrângerile repetate ale armatei ruseşti, de deteriorarea stării economice, de numeroasele dezordini publice din marile oraşe provocate de lipsurile alimentare. Ţarul a fost detronat în 1917 în urma unei mişcări revoluţionare.

La sfârşitul revoluţiei din 1917, facţiunea marxistă a bolşevicilor condusă de Vladimir Ilici Lenin a cucerit puterea în Petrograd şi în Moscova. Partidul Bolşevic şi-a schimbat numele în Partidul Comunist. A urmat un război civil, care a opus Armata Roşie comunistă unei confederaţii de forţe antisocilaiste, monarhiste şi naţionaliste, cunoscute sub numele de Armata Albă. După victoria Armatei Roşii, s-a proclamat în 1922 Uniunea Sovietică, Rusia fiind cea mai importantă ţară a noii federaţii.

[modifică] Rusia ca parte a Uniunii Sovietice

Uniunea Sovietică ar fi trebuit să fie un stat transnaţional al muncitorilor eliberaţi de naţionalism. Conceptul Rusiei ca entitate naţională separată nu a fost de aceea accentuată la începutul existenţei Uniunii Sovietice. Deşi instituţiile şi oraşele ruseşti rămăseseră dominante, mulţi neruşi au participat la noile organe de conducere de la toate nivelurile.

Unul dintre aceşti neruşi a fost georgianul Iosif Vissarionovici Stalin. După moartea lui Lenin (1924) a avut loc o scurtă luptă pentru putere. Stalin a reuşit să îndepărteze toţi pretendenţii la puterea supremă în stat şi să distrugă toate limitările şi balanţele puterii stabilite în sistemul politic sovietic, până la sfârşitul deceniului fiind capabil să-şi asume puteri dictatoriale. Lev Troţki şi aproape toţi veteranii bolşevici au fost fie exilaţi, fie executaţi. La începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut, Stalin a lansat Marea Epurare, o serie de represiuni politice la o scară nemaivăzută. Milioane de oameni pe care Stalin sau organele locale ale puterii le-au suspectat de lipsă de loialitate au fost executate sau deportate în lagărele de muncă ale Gulagului din cele mai îndepărtate zone ale Siberiei.

Stalin a fost iniţializatorul industrializării forţate a unei ţări care fusese până în acel moment în principal o societate rurală, ca şi colectivizarea agriculturii ruse. În 1928, Stalin a introdus "primul plan cincinal" menit să modernizeze economia sovietică. Cele mai multe resurse economice au fost îndreptate către dezvoltarea industriei grele. Pe lângă modernizarea industriilor civile, au fost înfiinţate numeroase intreprinderi pentru producerea armamentului şi muniţiilor. Într-o oarecare măsură, planul a funcţionat, Uniunea Sovietică reuşind să se transforme rapid dintr-o economie agrară într-o superputere industrială, totul într-un ritm neaşteptat de rapid, cu preţul unor mari pierderi umane datorate foametei generate de colectivizare, a planificării riscante şi a goanei după îndeplinirea cu orice preţ a sarcinilor propuse, ca şi a proastei politici in domeniul securităţii muncii.

În 1936, Uniunea Sovietică se afla într-un conflict mocnit cu Germania Nazistă, sprijinind republicanii în războiul civil din Spania, care luptau împotriva naţionaliştilor sprijiniţi de germani şi de italieni. Până in cele din urmă, Germania şi restul marilor puteri europene au semnat Tratatul de la München. Germania a împărţit Cehoslovacia cu Polonia şi Ungaria, Uniunea Sovietică, legată printr-un tratat de asistenţă militară reciprocă de Praga, neîndeplinindu-şi în nici un fel obligaţiile asumate prin respectiva alianţă. Mai mult, temându-se de un eventual atac german împotriva Rusiei, URSS a început manevrele diplomatice, care să o pună la adăpost de un viitor conflict. În 1939, după ce Polonia a refuzat participarea la orice măsuri colective de securitate alături de sovietici, URSS a semnat Pactul Molotov-Ribbentrop cu Germania Nazistă. Prin prevedrile secrete ale acestui pact, Polonia avea să fie ştersă de pe harta politică a lumii, Rusia urmând să ocupe şi ţările baltice şi Basarabia. Pe 17 septembrie 1939, când Wehrmachtul era la aproximativ de 150 km de graniţele apusene ale URSS-ului, Armata Roşie a invadata zona de est a Poloniei, populată în parte de etnici belaruşi şi ucrainieni.

În anul următor, Uniunea Sovietică a atacat Finlanda, (care fusese într-o anumită perioadă parte a Imperiului Rus), în încercarea de a îndepărta o presupusă ameninţare împotriva Leningradului. URSS încerca să împiedice şi un posibil atac al Germaniei prin Finlanda, (cele două ţări se aflau în acel moment în relaţii bune). Conflictul, care astăzi este cunoscut ca războiul de iarnă, a avut rezultate dezamăgitoare, finlandezii reuşind să se apere cu succes pe câmpurile de luptă, dar pierzând la masa tratativelor Karelia. Mai mult, acest conflict a dezvăluit lumii întregi slăbiciunile armatei, (în special ale corpului ofiţeresc), răvăşită după epurările staliniste.

Pe 17 iunie 1940, Armata Roşie o ocupat ţările baltice – Estonia, Letonia şi Lituania şi a instalat aici guverne noi, prosovietice. După alegerile care s-au ţinut în cele trei ţări, în timpul cărora li s-a permis participarea la campania electorală şi candidaţilor procomunişti, noile parlamente alese au cerut în mod oficial, în august 1940, ca ţările lor să fie admise în Uniunea Sovietică.

Pe 26 iunie 1940, Uniunea Sovietică a prezentat un ultimatul guvernului României prin care pretindea cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, regiuni pe care le-a ocupat 4 zile mai târziui, după retragerea în pripă a armatei şi administraţiei româneşti.

Germania şi aliaţii săi europeni din Axă (Italia, România, Ungaria, Croaţia, Finlanda şi Slovacia) au invadat Uniunea Sovietică în 1941. Deşi Wehrmachtul a avut o serie de succese răsunătoare la începutul războiului antisovietic, armatele germane au fost respinse din faţa Moscovei, pentru ca, mai apoi, ofensiva germană să fie stopată în 1943 şi la Stalingrad, unde Armata Roşie a obţinut o victiorie zdrobitoare. Bătălia de la Stalingrad s-a dovedit a fi punctul de cotitură al războiului din URSS. Din acest moment, sovieticii nu au mai pierdut iniţiativa strategică în timpul războiului, împingându-i pe germani înapoi prin toată Europa Răsăriteană şi Centrală până la Berlin, pe care Armata Roşie l-a cucerit în mai 1945. În timpul războiului, Uniunea Sovietică a pierdut aproximativ 27 de milioane de cetăţeni, inclusiv 18 milioane de civili, cea mai mare parte a lor fiind etnici ruşi.

Deşi devastată de război, Uniunea Sovietică a reuşit să devină după încheierea conflictului mondial ca a doua superputere mondială. Armata Roşie a cupat Europa Răsăriteană după război, inclusiv jumătatea răsăriteană a Germaniei şi o parte a oraşului Berlin. Stalin a instalat guverne loiale comuniste prosovietice în toate statele satelit.

În perioada imediat următoare încheierii războiului, Uniunea Sovietică mai întâi şi-a refăcut şi mai apoi a continuat dezvoltarea economiei printr-un proces controlat exclusiv de la centru, din Moscova. Sovieticii au pretins şi au primit importante despăgubiri de război din Germania răsăriteană, cât şi din partea altor ţări, precum Ungaria, Finlanda, Italia sau România. URSS şi-a consolidat controlul asupra aşa-numitului bloc răsăritean. Statele Unite, în schimb, au ajutat la reinstaurarea regimurilor democratice în Europa Occidentală, (înclusiv în Germania Apuseană), şi a participat la refacerea economică a zonei. Cele două supraputeri au început o luptă pentru dominarea din punct de vedere economic, politic şi ideologic a lumii a treia, într-un conflict care a devenit cunoscut ca Războiul rece, care a transformat în inamici pe foştii aliaţi din cel de-al doilea război mondial.

Stalin a murit la începutul anului 1953, după câte s-ar părea fără să lase instrucţiuni în ceea ce priveşte persoana care ar fi trebuit să-i succeadă în fruntea statului şi partidului. Apropiaţii fostului dictator au hotărât să conducă uniunea prin organe politice colective, în timp ce şeful poliţie secrete, Lavrenti Beria, ar fi încercat să obţină un control dictatorial. Secretarul General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice Nikita Hruşciov şi alţi câţiva politicieni de frunte au organizat o alianţă anti-Beria, reuşind arestarea şefului poliţiei secrete, judecarea lui în iunie 1953 şi executarea acestuia mai târziu în acelaşi an. În acest fel, Hruşciov a devenit liderul de necontestat al statului sovietic.

În timpul lui Nikita Hruşciov, Uniunea Sovietică a lansat cu succes primul satelit artificial al Pământului, Sputnik 1, şi primul om în spaţiu, Iuri Gagarin. Reformele lui Hruşciov din agricultură şi din administraţie s-au dovedit neproductive, iar politica externă, în special în ceea ce priveşte China şi Statele Unite ale Americii, s-a dovedit a fi o serie de opţiuni greşite, (cele mai notabile fiind Ruptura chino-sovietică şi Criza rachetelor din Cuba). După mai multe ieşiri furioase, nediplomatice, la Organizaţia Naţiunilor Unite, colegii de partid au început să-l considere tot mai mult pe Hruşciov ca un individ agresiv, bădăran şi periculos pentru URSS. Conducerea sovietică l-a îndepărtat pe Hruşciov de la putere în 1964.

După îndepărtarea de la putere a lui Hruşciov, a urmat o nouă perioadă de conducere colectivă până la începutul celui de-al optulea deceniu al secolului trecut, când Leonid Brejnev a ajuns figura centrală a politicii sovietice. Noul lider sovietic este deseori ridiculizat de istorici pentru ceea ce azi se numeşte stagnarea brejnevistă. Prin contrast cu entuziasmul revoluţionar care a acompaniat naşterea Uniunii Sovietice, starea de spirit preponderentă a conducerii uniunii din momentul morţii lui Brejnev din 1982 era una de aversiune la orice fel de schimbare.

După scurtele perioade în care au fost la putere Cernenko şi Andropov, în fruntea statului sovietic a venit reformistul Mihail Gorbaciov. El a introdus politicile de referintă a glasnostului (a transparenţei) şi a perestroikăi (a restructurării), într-o încercare disperată de modernizare a comunismului sovietic. Glasnostul era destinat reformării cadrului foarte restrictiv în care trebuia să se manifeste libertatea cuvântului. Cenzura, care fusese o caracteristică predominantă a vieţii în Uniunea Sovietică încă de la înfiinţarea ei, a fost desfiinţată, iar discursul politic liber şi criticile aduse guvernării au devenit din nou posibile. Perestroika trebuia să asigure descentralizarea planificării rigide a economiei sovietice. Aceste reforme au trezit însă resentimente puternice printre elementele conservatoare ale regimului, ducând în cele din urmă la o tentativă de lovitură militară de stat, prin care s-a încercat îndepărtarea lui Gorbaciov, dar care a dus în schimb la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Boris Elţîn a fost personajul care a ajuns la putere în Rusia, fiind cel care a proclamat sfârşitul domniei politice exclusive a comuniştilor şi unul dintre cei care au provocat dizolvarea în decembrie 1991 a Uniunii Sovietice. (Vezi şi: Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991)).

Începând cu momentul proclamării independenţei, Rusia a depus eforturi neîncetate pentru edificarea unui sistem politic democratic şi a unei economii de piaţă, pentru înlocuirea sistemului controlului centralizat din domeniile social, politic şi economic din era sovietică.

[modifică] Rusia postsovietică

Chiar mai înainte de disoluţia Uniunii Sovietice, Boris Elţîn fusese ales preşedinte al Rusiei în iunie 1991, în primele alegeri prezidenţiale libere din istoria ţării. În octombrie 1991, în timp ce Rusia se pregătea să-şi proclame independenţa, Elţîn a anuntat că ţara se va orienta către reformele economiei de piaţă după modelul polonez al aşa numitei "terapii de şoc".

După dezintegrarea URSS-ului, economia rusă a intrat în criză. Cea mai mare a porturilor cu ape libere de gheţuri în tot timpul anului, gazoductele şi oleoductele şi numeroase intreprinderi cu tehnologie avansată, inclusiv electrocentrale nucleare, se aflau în afara Rusiei, în noile state independente. Principalele intreprinderi din Rusia erau orientate către industria grea şi industria constructoare de armament. Rusia a preluat şi toate responsabilităţile externe ale URSS-ului, inclusiv în ceea ce priveşte achitarea datoriei externe a defunctului stat, deşi populaţia ţării reprezenta numai aproximativ jumătate din populaţia Uniunii Sovietice în momentul disoluţiei. Marile intreprinderi de stat din domeniile cele mai productive, (petrol, metalurgie, gaze şi altele), au fost privatizate în condiţii caracterizate ca cel puţin controversate pentru o sumă de bani de numai 600.000.000 dolari SUA, mult sub adevărata lor valoare.

Sovietul Deputaţilor Poporului a incercat să-l pună sub acuzaţie pe Elţîn pe 26 martie 1993. Oponeţii lui Elţîn au reuşit să strângă peste 600 de semnături pentru această acţiune, dar le-au lipsit încă 72 pentru a continua procedura. Pe 21 septembrie 1993, Elţîn a dizolvat prin decret Sovietul Suprem şi Sovietul Deputaţilor Poporului, procedură ilegală, în conformitate cu prevederile constituţionale din acel moment. Astfel a avut loc prima criza constituţională. Având ajutorul armatei, Elţîn a obţinut rapid controlul situaţiei. În urma conflictului au fost mai multe victime civile, dar evenimentele s-a desfăşurat în favoarea preşedintelui ales. Au fost convocate noi alegeeri pentru data de 2 decembrie 1993.

În zona Caucazului, până când separatiştii din Cecenia şi-au proclamat independenţa, a avut loc un război de guerilă dus cu intermitenţă şi cu intensitate variabilă, (primul război cecen şi al doilea război cecen), între grupuri separate de ceceni şi armata rusă. Unele dintre aceste grupuri s-au radicalizat, ajungând sub controlul unor lideri extremişti-islamişti. Diferite estimări afirmă că până la 200.000 de oameni au fost ucişi în timpul conflictului. În alte regiuni caucaziene ale Rusiei (Osetia de Nord şi Inguşetia) au existat de asemenea conflicte armate minore.

După încheierea mandatelor lui Elţîn, a fost ale ca preşedinte în anul 2000 Vladimir Putin. În timpul mandatului lui Putin, creşterea controlului asupra mijloacelor de informare în masă prin intermediul unor companii aflate sub controlul guvernamental, (de exemplu Gazprom), au făcut ca occidentalii să se îngrijoreze pentru soarta libertăţilor cetăţeneşti din Rusia. În acelaşi timp, creşterea preţului petrolului pe piaţa internaţională, tensiunile politice internaţionale şi războiul din Orientul Mijlociu au crescut veniturile Rusiei din exporturile de petrol şi gaze, cea ce a dus la o dezvoltare economică semnificativă. În timpul mandatului lui Putin a crescut nivelul de trai al populaţiei, prin comparaţie cu nivelurile de la începutul anilor ’90. În ciuda acestui rezultate economice pozitive limitate, au continuat criticile datorate profundei crize politice şi a încălcărilor drepturilor omului.

În ciuda nepuţinţei economice şi a puterii militare scăzute de după disoluţia Uniunii Sovietice, Rusia păstrează uriaşul arsenal al armelor nucleare sovietice.

[modifică] Împărţirea administrativă

Federaţia Rusă este compusă din mai multe entităţile federale – un total de 88 de componente constituente. Acestea sunt:

• 21 de republici federale, care se bucură de un mare grad de autonomie în interiorul federaţiei în cele mai multe probleme ale politicii interne şi care corespund în general minorităţilor etnice ale Rusiei;
• 48 de oblasturi (regiuni);
• 7 kraine (ţinuturi);
• 9 okruguri (raioane) autonome ;
• 1 oblast autonom;

În plus, mai există două oraşe federale – Moscova şi Sankt Petersburg. De curând au mai fost adăugate şapte districte federale extinse, patru în Europa şi trei în Asia, între diviziunile de mai sus şi nivelul naţional.

[modifică] Geografia şi clima

Federaţia Rusă se întinde de-a lungul a celei mai mari părţi nordice a supercontinentului Eroasiatic. Deşi în acest teritoriu se află o bună parte a zonelor artice şi subarctice, aici este mai puţină populaţie, activitate economică şi varietate fizică decât în alte ţări. Marile întinderi de mai la sudul acestor regiuni cuprind o mare varietate de privelişti şi climate. Cea mai mare parte a pământurilor ruseşti din această zonă are climat continental şi arctic. Rusia este cea mai rece ţară din lume. Temperatura medie anuală este de −5,5°C (22°F). Pentru comparaţie, temperatura medie anuală din Islanda este de 1,2°C (34°F), iar cea corspunzătoare din Suedia este de 4°C (39°F), deşi mai trebuie spus că marea varietate a climatelor din Rusia face aceste comparaţii mai puţin edificatoare.

Cea mai mare parte a ţării este formată din câmpii vaste, atât în partea europeană cât şi în cea asiatică, aceasta din urmă fiind cunoscută cu numele generic de Siberia. Aceste câmpii sunt în mod predominant stepe în sud, iar în nord sunt câmpii acoperite cu păduri, cu tundră pe coasta nordică. Permafrostul (zone din Siberia şi Orientul Îndepărtat) ocupă mai mult de jumătate din teritoriul Rusiei. Lanţurile muntoase sunt întâlnite de-a lungul frontierelor de sud, aşa cum sunt Munţii Caucaz (cu Muntele Elbrus, 5.633m, cel mai înalt vârf din Rusia şi Europa), Munţii Altai, Munţii Verhoiansk şi vulcanii din Peninsula Kamceatka. În zona centrală se află Munţii Ural, un lanţ muntos care se întinde de la nord la sud şi care împarte în mod convenţional Eurasia în două continente, cel european şi asiatic.

Rusia are un litoral foarte extins, de peste 37.000 km de-a lungul Oceanului Arctic şi a celui Pacific, ca şi de-a lungul unor mări închise sau seminînchise, precum Marea Baltică, Marea Neagră sau Marea Caspică. Cele mai importante insule ruseşti sunt Novaia Zemlia şi Teritoriul Franz Jozef, Insulele Novosibirsk, Insula Wrangel, Insulele Kurile şi Sahalin. (Vezi şi Lista insulelor ruseşti ).

În Rusia se află câteva dintre cele mai mari râuri, ca lungime şi/sau ca debit din lume. Pentru mai multe amănunte vezi şi Râurile Rusiei.

Printre cele mai importante lacuri din Rusia se numără Lacul Baikal (lacul cel mai adânc, cu cel mai mare volum de apă dulce din lume), Lacul Ladoga şi Lacul Onega. (Vezi şi Lista lacurilor ruseşti ).

[modifică] Frontierele

Cea mai simplă descriere a Rusiei este aceea de mare întindere continentale, cu litoral vast şi cu un număr de insule adiacente şi o exclavă (în colţul sud-estic al Mării Baltice).

Frontierele şi litoralul, începând din nord-est, în sens trigonometric, sunt:

• frontierele cu Norvegia şi Finlanda,
• un litoral scurt la Marea Baltică, cu portul Sankt Peterburg, din Finlanda până în Estonia,
• frontierele cu Estonia, Letonia, Belarus şiUcraina,
• litoralul Mării Negre, din Ucraina până în Georgia,
• frontierele cu Georgia şi Azerbaidjan,
• litoralul Mării Caspice, din Azerbaidjan până în Kazahstan,
• frontierele cu Kazahstan, China, Mongolia, din nou cu China şi Coreea de Nord.

Litoralul foarte întins permite accesul Rusiei la toate mările lumii şi legături cu toate naţiunile maritime şi la toate strâmtorile:

• prin nordul Pacificului:
  • la Marea Japoniei (cu ţărmul de vest al Sahalinului),
  • la Marea Ohoţk (cu ţărmul estic al Sahalinului şi cu Insulele Kurile şi
  • la Marea Bering.
• prin Strâmtoarea Bering (unde mica insulă rusească Ratmanov (Micul Diomede) este separată de numai câţiva kilometri de apă de insula Marele Diomede aparţinând statului Alaska din SUA),
  • la Oceanul Arctic, care include:
    • Marea Ciukci (cu Insula Wrangel),
    • Marea Siberiei Răsăritene (cu Insulele Novosibirsk),
    • Marea Laptev,
    • Marea Kara (cu insulele Novaia Zemlia),
    • Marea Barenţ (cu insulele Teritoriul Franz-Josef, portul Murmansk, unde Marea Albă înaintează adânc în continent).

Exclava este constituită de Regiunea Kaliningrad şi are frontiere cu:

• Polonia la sud şi
• Lituania la nord şi est şi are litoral la
• Marea Baltică.

Porturile litoralului rusesc al Mării Baltice şi Mării Negre au acces mai restrâns la alte mări decât în cazul Oceanului Pacific şi Arctic, dar asta nu le scade importaţă. Marea Baltică asigură un acces imediat la porturile altor nouă ţări şi între Rusia continentală şi exclava Kaliningrad. Prin strâmtorile dintre Danemarca şi Suedia, Marea Baltică este legată de Marea Nordului şi oceanele din nordul şi vestul acesteia din urmă. Marea Neagră oferă posibilitatea accesului imediat la porturile altor cinci ţări şi, prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor şi portul Istambul, asigură legătura cu Marea Mediterană, iar mai departe, prin Canalul Suez şi Strâmtoarea Gibraltar către oceanele Indian şi Atlantic. Marea Caspică, cel mai întins lac cu apă sărată, este o mare închisă, fără acces la Oceanul Planetar.

Federaţia Rusă se întinde pe şapte fuse orare.

[modifică] Oraşe

Conform statisticilor valabile în 2005, Rusia are 13 oraşe cu peste 1 milion de locuitori, (lista începe de la cel mai mare la cel mai mic):

• Moscova,
• Sankt Peterburg,
• Novosibirsk,
• Ecaterinburg,
• Nijni Novgorod,
• Samara,
• Omsk,
• Kazan,
• Celibiansk,
• Rostov pe Don,
• Ufa,
• Volgograd şi
• Perm.

(Vezi şi Lista oraşelor ruseşti ).

[modifică] Economia

La mai mult de un deceniu de la prăbuşirea Uniunii Sovietice din 1991, Rusia încearcă în continuare să edifice o economie de piaţă funcţională şi să atingă o creştere economică mai ridicată.

După dizolvarea URSS-ului, primele semne ale refacerii economice au apărut în Rusia în 1997, arătând influenţele economiei de piaţă. Totuşi, în acel an, criza financiară asiatică a culminat în august în Rusia cu deprecierea rublei. Au urmat creşterea datoriei publice şi scăderea nivelului de trai pentru cea mai mare parte a populaţiei. În anul următor, 1998, recesiunea a continuat.

În 1999, economia a început să se refacă. Această refacere a fost favorizată de o rublă slabă, care a scumpit importurile şi a stimulat exporturile. În 1999-2005, creşterea produsului intern brut a fost de aproximativ 6,7%, în special datorită creşterii preţului petrolului, continuării politicii rublei slabe, dar şi creşterii producţiei industriale. În momentul de faţă, Rusia are un excedent comercial uriaş, datorat barierelor protecţioniste la importuri şi corupţiei locale care împiedică intreprinderile mici şi mijlocii străine să importe produse ruseşti fără intermedierea firmelor locale.

Dezvoltarea economică a ţării a fost extrem de inegală: regiunea Moscovei contribuie cu o treime din produsul intern brut, în condiţiile în care în regiune este concentrată numai o zecime din populaţia ţării.

Recenta refacere a economiei ţării datorată creşterii preţului ţiţeiului, împreună cu eforturile guvernamentale reînnoite în 2000 şi 2001 pentru ducerea la bun sfârşit a unor reforme structurale, au crescut încrederea investitorilor şi oamenilor de afaceri în şansele Rusiei în al doilea deceniu de tranziţie. Rusia a rămas profund dependentă de exporturile de materii prime, în mod special petrol, gaze naturale, metale şi cherestea, care asigură 80% din totalul exporturilor, lăsând ţara vulnerabila la variaţia preţurilor pe piaţa mondială. În ultimii ani, a crescut foarte mult cererea internă de bunuri de larg consum, aproximativ cu 12% anual în 2000-2005, ceea ce demonstrează întărire pieţei interne.

Produsul intern brut se apropie de 1.200 milioane € în 2004, ceea ce face ca economia Rusiei să fie cea de-a noua economie a lumii şi a cincea a Europei. Dacă rata anuală de dezvoltare continuă astfel cum este acum, este de aşteptat ca economia Rusiei să ajungă pe poziţia a doua în Europa, după cea a Germaniei, în numai câţiva ani.

Pe 1 aprilie 2006, rezervele internaţionale ale Rusiei atinseseră 206 miliarde $ şi existau previziuni pentru creşterea acestei rezerve la 230-280 miliarde $ până la sfârşitul anului şi la 300-400 miliarde $ la sfârşitul anului 2007.[1].

Cea mai mare provocare care se află în faţa guvernului Rusiei este modalitatea prin care pot fi încurajate şi dezvoltate întreprinderile mici şi mijlocii, în condiţiile unui sistem bancar tânăr şi lipsit de funcţionalitate, dominat de oligarhii ruşi. Numeroase bănci sunt deţinute de oligarhi locali, care folosesc deseori fondurile băncilor pentru a-şi finanţa numai propriile afaceri.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Banca Mondială au încercat să iniţieze practici bancare normale prin intermediul investiţiilor de capital şi al dividentelor, dar succesul a fost limitat.

Printre problemele economiei Rusiei se numără şi dezvoltarea inegală a regiunilor ţării. În timp ce regiunea capitalei Moscova se dezvoltă explosiv, nivelul de viaţă din zona metropolitană aporiindu-se de cel al celor mai dezvoltate ţări europene, cea mai mare parte a ţării, în special în zonele rurale şi ale populaţiilor minoritare din Asia, a rămas puternic în urmă. Dezvoltarea economică se face sesizabilă şi în alte câteva mari oraşe precum Sankt Peterburg, Kaliningrad şi Ecaterinburg, ca şi în zonele rurale adiacente.

Încurajarea investiţiilor străine este de asemenea o provocare, datorită barierelor legale, culturale, lingvistice şi anumitor particularităţi politice ale ţării. În ultimul timp s-au înregistrat investiţii importante a unor mari investotori europeni, favorizate de preţurile scăzute ale terenurilor şi forţei de muncă, ca şi de ratele de creştere mai ridicate decât în restul Europei. Nivelurile înalte de instruire şi de civilitate ale majorităţii populaţiei, inclusiv ale femeilor şi minoritarilor, atitudinea seculară, structura de clasă mobilă, foarte buna integrare a minorităţilor în curentul cultural principal plasează Rusia mult mai bine decât majoritatea celorlalte aşa numite ţări în curs de dezvoltare şi chiar mai bine decât unele ţări puternic dezvoltate.

Până acum, ţara a beneficiat de creşterea preţurilor la petrol şi gaze naturale şi a fost capabilă să-şi plătească cea mai mare parte a uriaşei datorii externe vechi. Redistribuirea echitabilă a veniturilor din exporturi de materii prime către celelate sectoare este totuşi o mare problemă. Totuşi, din 2003, importanţa exporturilor de resurse naturale a început să scadă în balanţa economică, în timp ce piaţă internă s-a întărit mult, stimulată masiv de creşterea volumului contrucţiilor şi de creşterea cererii pentru diverse bunuri şi servicii.

Arestarea bogatului om de afaceri Mihail Hodorkovski sub acuzaţiile de fraudă şi corupţie, în legătură marea privatizare organizate în timpul mandatului preşedintelui Boris Elţîn, a făcut ca numeroşi investitori să se teamă pentru stabilitatea economiei Rusiei. Cea mai mare parte a uriaşelor averi făcute în Rusia sunt datorate achiziţionării industriilor statului la preţuri foarte scăzute sau de concesiuni avantajoase primite din partea guvernului. Alte ţări şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu aplicarea selectivă a legii împotriva anumitor oameni de afaceri, deşi acţiunile guvernamentale au fost primite pozitiv de marea masă a ruşilor sărăciţi.

În plus, câteva mari firme internaţionale investesc în Rusia. În conformitate cu statisticile Fondului Monetar Internaţional, în Rusia s-au investit direct aproape 26 de miliarde de dolari în 2001-2004, din care 11,7 miliarde de dolari numai în 2004.

[modifică] Demografia

În ciuda numărului ridicat de cetăţeni, Rusia are o densitate a populaţiei foarte scăzută, datorată mai înainte de orice uriaşelor dimensiuni ale ţării. Densitatea populaţiei este mai ridicată în zona europeană a ţării, în zona Munţilor Ural. Partea de sud-est a Siberiei, pe ţărmul Pacificului, (aşa-numitul Orient Îndepărtat Rus), este slab populată, numărul locuitorilor crescând uşor către sud, Federaţia Rusă este căminul a peste 160 de grupuri etnice diferite şi popoare indigene. În conformitate cu rezultatele recensământului din 2002, populaţia Rusiei se împarte astfel:

1. ruşi – 79,9% ;
2. tătari – 3,8%;
3. ucrainieni – 2% ;
4. başkiri – 1,2%;
5. ciuvaşi – 1,1%;
6. ceceni – 0,9%;
7. armeni – 0,8%;
8. restul de 10,3% sunt cei care nu şi-au declarat etnia ca şi alţii sub 0,1% sunt în ordine alfabetică:

• • avari;
  • azeri;
  • belaruşi;
  • buriaţi;
  • calmîci
  • chinezi;
  • coreeni;
  • evenki;
  • evrei;
  • georgieni;
  • germani;
  • greci;
  • hazari
  • iakuţi;
  • inguşi;
  • inuiţi;
  • karelieni;
  • marîi;
  • mordvini;
  • neneţi;
  • osetini;
  • polonezi;
  • români/moldoveni
  • tuvani;
  • urdmurţi;
  • uzbeci şi alţii.

Aproape toate aceste grupuri trăiesc compact în regiuni cărora le dau numele. Ruşii sunt singurul grup etnic reprezentat în mod semnificativ în toate regiunile ţării.

Limba rusă este singura limbă oficială, dar, în fiecare republică federală, limbile nativilor au căpătat de obicei statut limbă co-oficială, alături de limba rusă. Alfabetul chirilic este singurul alfabet oficial, ceea ce înseamnă că toate limbile minorităţilor sunt scrise exclusiv folosind acest alfabet, (cel puţin în textele oficiale).

Biserica Ortodoxă Rusă este biserica creştină dominantă în Federaţia Rusă. Islamul este a doua religie importantă a ţării. Mai există alte cultele: catolic, iudaic, budist şi diferite biserici protestante. Iniţierea religioasă se face de obicei pe linie etnică. Ruşii sunt în cea mai mare parte ortodocşi, în timp ce persoanele de origine turcică sau caucaziană sunt musulmani.

[modifică] Cultura

• Muzica populară rusă
• Muzica rusă
• Arhitectura rusă
• Umorul rus
• Literatura rusă
  • Lista poeţilor de limbă rusă
• Folclorul rus

[modifică] Etimologia

Rusii (în limba rusă русь) au fost un popor medieval slav răsăritean, care, în conformitate cu cele mai populare teorii, dar neacceptate de toată lumea, şi-au luat numele de la clasa nobilimii războinice de origine scandinavă. Rusii au fost predecesorii ai naţiunilor belaruse, ruse şi ucrainiene. Rădăcina rusi se găseşte în cuvinte precum rus, rusin şi rutean.

Originea clasei nobilimii rusilor este controversată. Deşi mulţi istorici occidentali consideră valabilă "teoria normandă", numeroşi savanţi slavi se îndoiesc de valabilitatea acestei ipoteze şi emit teorii ale unor origini alternative. Astfel, se consideră că este vorba mai degrabă de denumirea unei ocupaţii specifice (negustor/pirat/mercenar) anumitor popoare scandinave (vikingi, normanzi, varegi) la început, iar mai apoi ale slavilor.

Până la urmă, miza acestei controverse este culturală şi de moştenire istorică. Problema este dacă civilizaţia slavilor de răsărit are la origine elemente scandinave ale ale războinicilor nordici din secolele al IX-lea şi al XI-lea, aşa cum susţine teoria normandă, sau dacă acestă civilizaţie se bazează exclusiv pe fundaţii slave.

[modifică] Teoria normandă

"Teoria normandă" afirmă că Rusia Kieveană a fost fondată şi şi-a primit numele după numele stăpânilor războinici scandinavi, tot aşa cum ei au dat numele Normandiei. În conformitate cu însemnările compilaţiei Povestea timpurilor care au fost, o cronică care se presupune că a fost scrisă în secolul al XII-lea, rusii a fost un grup de varegi care trăiau pe ţarmul Mării Baltice, în Scandinavia. Dacă mai întâi ei au fost alungaţi, mai apoi ar fi fost invitaţi să guverneze peste triburile învrăjbite slave şi finice din zona Novgorodului:

Varegii de peste mare primeau tribut de la ciudi, slavi, meriai, vesiani, krivicii....

[Ei] i-au împins pe varegi înapoi dincolo de mare, au refuzat să le mai plătească tribut şi au hotărât să autoguverneze. Dar legea nu mai exista pentru ei şi triburile se ridicau unul împotriva celuluilat. Au apărut neînţelegeri între ei şi au început să se războiască între ei. Ei şi-au spus: "Hai să căutăm un prinţ care să poată ne conducă şi să ne judece conform obiceiurilor noastre". De aceea ei au mers peste mări până la varegi, la rusi. Acei varegi anume se numeau rus, aşa cum alţii se numeau suedezi, iar alţii se numeau normanzi şi angli, iar alţii goţi... Ciudii, slavii, krivicii şi vesianii le-au spus rusilor: "Ţara noastră este vastă şi bogată, dar nu este ordine în ea. Vino şi domneşte ca prinţ, condu-ne! " Trei fraţi cu rudele lor s-au oferit voluntari. Ei au luat cu ei toţi rusii şi au venit.

Mai târziu, cronica afirmă că varegii au cucerit Kievul şi au fondat Rusia Kieveană. Teritoriul pe care l-au ocupat a primit numele lor, aşa cum rudele lor, normanzii au dat numele Normandiei. (Vezi şi: Etimologia cuvântului rus şi a derivatelor sale).

Teoria normandă se bazează şi pe scrierile lui Ibn Fadlan, care foloseşte numele rusiyyah pentru un grup de popoare care sunt consideraţi a fi vikingii de lângă Astrahan, ca şi pe însemnările ale călătorului persan Ibn Rustah care se spune că ar fi vizitat Novgorodul şi descrie cum rusii' îi exploatau pe slavi.

Cât despre rusi, ei trăiau pe o insulă... îţi lua trei zile să o înconjori şi era acoperită arboret şi păduri; este tare năsănătoasă.... Ei îi hărţuiau pe slavi, folosind corăbii pentru a ajunge la ei; îi înrobeau şi... îi vindeau ca sclavi. Ei nu aveau pământuri cultivate, ci trăiau doar din ce luau de pe pământurile slavilor... când se năşte un fiu, tatăl se îndreaptă către nou născut cu o sabie înmână; aruncând-o jos, îi spune: "Nu-ţi voi lăsa nici o proprietate. Ai numai ce îţi poţi procura cu această armă." (Ibn Rustah, conform National Geographic, martie 1985)

Când varegii au ajuns la Constantinopole, bizantinii i-au numit ros (în limba greacă Ρως) şi i-au considerat diferiţi de slavi. În De Administrando Imperio[2] sunt date numele cataractelor Niprului atât în limba rosilor cât şi a slavilor. Denumirile rose erau:

• Essoupi (în limba nordică veche vesuppi, "nu dormi")
• Oulvorsi (în limba nordică veche holmfors, "pragul cu insulă")
• Gelandri (în limba nordică veche gjallandi, "răcneşte/răsună cu putere")
• Aeifor (în limba nordică veche eiforr, "mereu sălbatic")
• Varouforos (în limba nordică veche varufors, "pragul cu stânci" ori barufors, "pragul cu valuri")
• Leanti (în limba nordică veche leandi, "care fierbe", or hlaejandi, "care râde")
• Stroukoun (în limba nordică veche strukum, "curent rapid").

În Analele Sfântului Bertan este relatat că la curtea împăratului Louis al II-lea din Ingelheim a sosit în vizită în 839 (acelaşi an în care veregii au apărut pentru prima oară în Constantinopole) o delegaţie din Imperiul Bizantin. În această delegaţie erau doi oameni care îşi spuneau rhos (Rhos vocari dicebant). Louis i-a întrebat despre originea lor şi i s-a răspuns că sunt suedezi. Temându-se că sunt spioni pentru rudel lor nordice, danezii, împăratul i-a încarcerat imediat pe cei doi.

Această teorie afirmă că numele rusi este derivat dintr-un cuvânt din limba nordică veche, rods-, care ar fi însemnat "vâslaşi". Şi cum vâslitul era principala metodă de propulsare a bărcilor care navigau pe râurile ruseşti, cum exista o provicie suedeză Roslagen (legea-rus) sau Roden, regiune din care erau originari cei mai mulţi varegi, teoria pare foarte credibilă, iar numele rusi ar avea astfel aceiaşi origine cu denumirea suedezilor în limbile finlandeză şi estonă, anume ruotsi şi rootsi.

În surse contemporane scandinave, Europa Răsăriteană era numită uneori Suedia Mare sau Suedia cea Rece, în afara numelui mult mai popular Gardarike (ţinutul oraşelor). Un mod similar de a numi o arie de colonizare a fost folosită pentru sudul Italiei, numită Magna Graeca (Grecia Mare).

S-a sugerat că vikingii au avut influenţe durabile în limba rusă, aşa cum arată cuvintele de împrumut яабеда (iabeda) – "petiţionar" (din aembaetti – "birou"), скот (skot) – "bovine" (din skattr – "taxă") şi "кнут (knut)" – "bici" (din knutr – "lemn noduros"). De asemenea, trei nume vikinge ale unor conducători au devenit foarte populare: Oleg (Helgi), Olga (Helga) şi Igor (Ingvar).

Teoria normandă a fost elaborată prima dată de istoricul german Gerard Friedrich Miller (1705-1783), care a fost invitat să lucreze în 1748 în cadrul Academiei Ruse de Ştiinţe. La începutul faimosului său deiscurs din 1749, Miller a declarat că "glorioşii suedezi au cucerit toate pământurile ruseşti cu armele lor victorioase". Cum restul discursului lui a reprezentat o înşiruire a victoriilor germanilor şi suedezilor în luptele împotriva ruşilor, Miller a fost silit de strigătele asistenţei să-şi scurteze dizertaţia. Criticile nimicitoare ale lui Mihail Lomonosov, Kraşeninnikov şi a altor academicieni, l-au obligat pe Miller să-şi înceteze munca asupra acestui subiect până după moartea lui Lomonosov. Deşi textul tipărit al discursului original a fost distrus, Miller l-a retipărit în 1768.

Unii ruşi susţin "Teoria normandă", printre ei numărându-se Nicolai Karamzin (1766-1826) şi Mihail Pogodin (1800-75), care,considerând însemnările din "Povestea anilor care au fost" demne de încredere, cred că este adevărat că slavii de răsărit i-au chemat pe varegi să-i conducă şi să instaureze ordinea. Teoria avea implicaţii politice evidente. În scrierile lui Karamzin, teoria normandă forma baza justificării autocraţiei ruse, iar Pogodin a folosit teoria în cauză pentru a afirma că Rusia este imună la prefacerile sociale şi la revoluţii, deoarece statul rus îşi avea originile într-o înţelegere voluntară între cetăţenii Novgorodului şi conducătorii varegi.

[modifică] Teoriile antinormande

Oamenii de ştiinţa din Europa Răsăriteană au criticat teoria normandă. În secolul al XIX-lea, teoria normandă era subiect de dispută între ruşii mai liberali şi unii istorici polonezi. Mai devreme chiar, Mihail Lomonosov a scris despre problematica acestei teorii.

Sigismund von Herberstein, Dmitri Ilovaiski, Boris Rîbakov şi alţii au postulat teorii ale originii nenormande a cuvântului rusi.

• din numele din slava veche pentru "popor al râului" (triburi de pescari şi agricultori care s-au aşezat de-a lungul râurilor Nipru, Don, Nistru şi Daugava, râuri pe care şi navigau cu produsele lor pentru a face comerţ). Rădăcina rus se păstrează în cuvinte din limba rusă contemporană "русло (ruslo)" (albie de râu), "русaлка (rusalka)" (zâna apelor), etc.
• din numele a două râuri în Ucraina (lângă Kiev şi Pereiaslav), Rosi şi Rusna, ale căror nume sunt derivate din cuvânt slav postulat a fi însemnând apă.
• un cuvânt slav рыжй (rîji) (pistruiat având culoarea părului de la blond deschis la castaniu).
• un cuvânt protoslav postulat a fi însemnând urs. .
• tribul iranian al roxolanilor (din limba persană, rokhs ‘deschis la culoare’).

Faptul că vikingii foloseau un nume special pentru zonă, şi anume Gardarike ("castele" sau "forturi")[3], este prezentat ca un argument împotriva teoriei normande. Cu excepţia Gutasaga, nici o saga nordică nu aduce aminte de teritoriile locuite de slavii răsăriteni. În plus, nordicii nu considerau Kievul ("Kaenugardr"), ci Novgorodul ("Holmgardr") ca fiind capitala tării rusilor.

Conform afirmaţiilor lui F. Donald Logan, "în 839, rusii erau suedezi. În 1043, rusii erau slavi." Scandinavii au fost complet asimilaţi şi, spre deosebire de rudele lor din Anglia şi Normandia, nu au lăsat o moştenire culturală importantă în Europa Răsăriteană.

Această absenţa aproape completă a urmelor culturale (în afară de câteva nume şi probabil de sistemul consiliilor orăşeneşti veche din Novgorod) este de luat în seamă. Slavologii îi denumesc de aceea pe vikingi "cameleoni culturali", oameni care au venit, au condus şi au dispărut fără urme culturale. Acest lucru ar putea însemna că rusii erau un grup restrâns, mai puţini decât un popor sau un grup etnic.

Aceste concluzii i-a făcut pe slavologi să respingă sau să reinterpreteze "Povestea anilor care au fost", care pretinde că rusii danezi sau suedezi au fost "invitaţi" să conducă. Aceştia susţin că presupusul autor al "Poveştii... ", Nestor Cronicarul, suporter al taberei pro-scandinave a prinţului domnitor Sviatopolk, era în conflict cu tabăra pro-greacă a lui Vladimir Monomahul. Slavologii antinormandişti consideră că inexactităţile dovedite ale cronicii lui Nestor sunt manipulări pro-scandinave şi compară povestea invitaţiei adresate lui Rurik cu numneroase alte legende similare din folclorul altor popoare.

Boris Rîbakov, un istoric sovietic important, consideră că nivelul cultural scăzut al varegilor nu putea justifica o invitaţie din partea slavilor mai avansaţi din punct de vedere cultural.

[modifică] Bibliografie

• The New Columbia Encyclopedia, Col.Univ.Press, 1975
• World Civilizations:The Global Experience, by Peter Stearns, Michael Adas, Stuart Schwartz, and Marc Gilbert

[modifică] Vezi şi

• Listă de fluvii din Asia

[modifică] Legături externe

• Encyclopaedia Britannica's Country Portal site
• CIA World Factbook - Russia
• U.S. State Department Consular Information Sheet: Russia
• Russia Today – Online news service

[modifică] Resurse guvernamentale

• Duma – Site-ul oficial al camerei inferioare a parlamentului;
• Federative Council – Site-ul oficial al camerei superioare a parlamentului;
• Kremlin – Site-ul oficial al Prezidenţiei Rusiei;

	Subiecte Rusia --- Ruşi --- Limba rusă
	Apărare  •  Aşezări  •  Capitala  •  Climă  •  Conducători  •  Cultură  •  Demografie  •   •  Economie  •  Educaţie  •  Faună  •  Floră  •  Geografie  •  Hidrografie  •  Istorie  •  Oraşe  •  Politică  •   •  Sănătate  •  Sport  •  Steag  •  Stemă  •  Subdiviziuni  •  Turism  •  •  Cioturi  •  •  Formate  •  •  Imagini  •  •  Portal  •  •

State în Asia Centrală
Afganistan | China (RPC) | Kazahstan | Kârgâzstan | Mongolia | Rusia | Tadjikistan | Turkmenistan | Uzbekistan

Grupul celor mai dezvoltate 8 ţări ale lumii
Canada | Franţa | Germania | Italia | Japonia | Rusia | Regatul Unit | Statele Unite