Balcic
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Balcic (în bulgară Балчик) este un oraş la ţărmul Mării Negre, în nord-estul Bulgariei, regiunea Dobrici, la o distanţă de 42 km de Varna. În prezent este una dintre atracţiile turistice ale Bulgariei la Marea Neagră. În perioada 1913 - 1940 a aparţinut de Regatul României împreună cu restul Dobrogei de Sud, în urma celui de al doilea război balcanic (iunie - august 1913). În 1940, Cadrilaterul, inclusiv Balcicul, a fost redobândit de Bulgaria.
Aici se află Castelul din Balcic, reşedinţa de vară preferată a Reginei Maria, înconjurat de o la fel de celebră grădină botanică unicat în Europa centrală şi de est, în special datorită colecţiei de cactuşi.
Datorită versanţilor de calcar din perimetrul său, localitatea a fost supranumită Oraşul Alb. Întreaga zonă a fost numită Coasta de Argint din aceleaşi motive.
[modifică] Istorie
Locul era populat de ionieni în secolul V î.Hr.. La acea vreme, aşezarea era numită Kmuni sau Krunoi (în greceşte însemnă "izvoare"), datorită abundenţei izvoarelor carstice din zonă.
Mai târziu a fost redenumit Dionysopolis după numele zeului Dionysus, al vinului şi sărbătorilor. După una din cele mai răspândite legende, oraşul a primit acest nume după ce o statuie a lui Dionysus a fost adusă la ţărm de valurile mării. Imaginea zeului apare şi pe monedele bătute aici. Întemeiat în secolul VI î.Hr. de colonişti veniţi din mai multe oraşe greceşti, Dionysopolis era un centru important pe ţărmul vestic al Mării Negre până la începutul erei noastre, făcând parte din lanţul de colonii greceşti care începea la nord cu Olbia (la gurile Bugului) şi mergea spre sud până la Apollonia (astăzi Sozopol, Bulgaria).
În secolul I î.Hr., coloniile au fost pentru prima oară ocupate de trupele Imperiului Roman, dar la scurt timp populaţia zonei, formată din greci, sciţi şi geţi s-a răsculat. O mărturie importantă a epocii este celebra "inscripţie de la Dionysopolis" din anul 48 î.Hr., de fapt un decret de cinstire a lui Akornion, binefăcător al cetăţii care se remarcase ca ambasador la regele Daciei, Burebista, apoi ca sol al acestuia la Pompeius, adversarul lui Caesar. În perioada luptelor pentru putere de la Roma, oraşul a fost ocupat de Burebista şi integrat marelui său regat, ce includea întregul ţărm vestic al Mării Negre.
Campania generalului Crassus din 29-28 î.Hr. aduce Dobrogea în sfera de influenţă a Romei, iar coloniile greceşti sub directa stăpânire a guvernatorului provinciei Macedonia. Primii ani ai erei noastre sunt martorii exilului poetului Ovidiu la Tomis, care, după o legendă, trecând pe mare în dreptul Dionysopolis-ului, ar fi exclamat văzând peisajul: "O! Oraş de pietre albe, te salut pentru frumuseţea ta nemaivăzută !". În anul 15 d.Hr, provincia Moesia a fost creat, dar Dobrogea a rămas (până în anul 46) parte a Regatului Odrişilor, client Romei, în timp ce coloniile greceşti au format "Praefectura orae maritimae" - anexată Moesiei Inferior în anul 86, de către Domiţian.
Istoria oraşului Dionysopolis o va împărtăşi în continuare pe aceea a Dobrogei, integrată Imperiului Roman, reperele importante fiind apariţia şi răspândirea creştinismului sau năvălirile barbare, accentuate prin "Criza imperială" din secolul III. La capătul acestei crize, împăratul Diocleţian creează provincia Scythia Minor (actuala Dobroge), care din anul 395 va aparţine Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin).
Deşi a fost reparat de împăraţii Liciniu, Iulian Apostatul şi Valens, oraşul va suferi distrugeri mari în timpul migraţiilor din secolele V-VI (este menţionată şi o mare inundaţie provocată de un tsunami în secolul al VI-lea) şi va decădea treptat. Au trecut succesiv prin zonă goţii, ostrogoţii, antii, slavii, bulgarii, gepizii, cutrigurii, avarii. Dintre toţi, slavii au avut cea mai mare influenţă, stabilindu-se în număr mai mare la sud de Dunăre, mai ales la începutul secolului al VII-lea, secol în care provincia va fi reorganizată de împăratul Constantin al IV-lea în "Thema Scythia".
Curând după această însă, hanatul bulgar al lui Asparuh, ajuns la nord de Dunare în urma luptelor cu khazarii, câştigă în anul 680 războiul cu Imperiul Bizantin şi cucereşte Dobrogea şi Moesia. Un an mai târziu hanatul este recunoscut ca stat independent (Primul Ţarat Bulgar), dar bizantinii şi-au păstrat controlul încă 3 secole asupra ţărmului Mării Negre, cu intermitenţe şi asupra zonei vechii cetăţi Dionysopolis. Aceasta, dacă nu dispăruse, oricum nu mai avea caracter urban, decăzând şi datorită dezvoltării cetăţii vecine Varna. Reconstrucţia ei s-a făcut cu aportul din ce în ce mai mare al proto-bulgarilor, sus pe podişul ce domina vechea aşezare (loc unde se mai păstrează vestigii ale aşezării medievale din secolele IX-XIV). În anul 895, prin Dobrogea au trecut şi triburile maghiare, venind din Bugeac, iar în secolul următor sunt menţionaţi primii stăpânitori feudali locali, probabil de origine slavă ("Jupan Dimitri" în sudul Dobrogei).
Cu sprijinul împăratului bizantin Nikephoros al II-lea Phokas, cneazul Sviatoslav I al Kievului atacă Ţaratul Bulgar şi ocupă Dobrogea în anul 968, mutând capitala Rusiei Kievene pentru 3 ani la gurile Dunării. În 971 însă, împăratul Ioan I Tzimiskes îl invinge pe Sviatoslav şi îl alungă din Tracia şi Dobrogea, restabilind în zonă autoritatea bizantină. Odată cu apogeul Primului Ţarat Bulgar, sudul Dobrogei va fi anexat acestuia de către ţarul Samuil, care în prima fază l-a învins pe împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul; acesta revine în anul 1000 şi distruge complet până în 1018 Ţaratul Bulgar, organizând în Dobrogea "Strategia Dorostolon" şi apoi "Thema Paristrion / Paradunavon".
Stăpânit de bizantini întreg secolul al XI-lea, ţărmul sudic al Dobrogei va fi cunoscut şi el, ca întreaga regiune, invaziile pecenegilor, uzilor şi cumanilor; în aceeaşi perioadă sunt menţionaţi în zonă şi lideri locali, precum Tatrys/Tatos, Sestlav şi Satza (probabil pecenegi) sau Pudilă (vlah). Începând cu secolul XII, dominaţia cumanilor s-a accentuat, iar după înfrângerea acestora din anii 1122-1123 de către împăratul Ioan al II-lea Comnenul, asimilarea lor de către băştinaşii vlahi va duce la apariţia elementului etnic românesc la Dunărea de Jos, coabitant cu cel slavo-bulgar. Aceste două principale populaţii autohtone, împreună cu resturile cumanilor, au participat în 1185-1186 la răscoala Asăneştilor.
Dobrogea va rămâne în graniţele imperiale până la începutul secolului al XIII-lea, când, în contextul înlocuirii Imperiului Bizantin cu cel Latin de Răsărit, va intra sub autoritatea Imperiului Vlaho-Bulgar al Asăneştilor (Al Doilea Ţarat Bulgar).
În 1241 coloana sudică a marii armate mongole, sub conducerea lui Kadan, a invadat şi Dobrogea, în drumul său spre vest. Autoritatea Asăneştilor a fost slăbită, şi drept consecinţă, Hoarda de Aur şi-a extins stăpânirea şi asupra Dobrogei; de atunci a început colonizarea zonei cu turci selgiucizi şi tătari islamizaţi (parte din urmaşii acestora, trăind printre creştini, au devenit găgăuzii de mai tarziu). Tot în această perioadă, datorită vremurilor nesigure, oraşul s-a mutat din nou spre mare, în locuri mai greu accesibile - înălţimile apărate natural (în special dealul mare, numit Djinna Bair, unde s-au descoperit vestigii ale construcţiilor din secolele XIII - XIV).
După 1300, zona a trecut din nou în stăpânirea celui de-al Doilea Ţarat Bulgar, sub conducerea ţarului Teodor Svetoslav, pentru ca 25 de ani mai târziu să facă parte din principatul independent numit "Ţara Cărvunei". De la numele primului conducător al acestui mic stat feudal, Balik (Balica), se consideră că provine denumirea de Balcic, menţionată oficial abia în documente din secolul al XVI-lea. În primii ani ai întemeierii noului stat, este menţionat şi un mitropolit, Methodius, sub autoritatea căruia se afla nucleul noului stat, şi anume zona Varna - Balcic - Carbona/Karvuna.
Secolul al XIV-lea este deci o perioadă de înflorire şi pentru Balcic, dar aceasta nu durează mult. În 1388 au loc primele atacuri ale turcilor, sub comanda lui Yakci-bey, trimis de vizirul Çandarli Ali-Paşa în fruntea a 5000 de călăreţi, pentru a ocupa cetăţile Ţării Cărvunei. Turcii au numit noua ţară ocupată după ultimul ei mare despot, Dobrotici, aşa cum aveau obiceiul: Dobrugi-ili (Ţara lui Dobrugi). În acelaşi an sau la începutul lui 1389, Mircea cel Bătrân, domnul Valahiei, învinge trupele otomane şi preia puterea pentru prima oară în Dobrogea. Au urmat ani grei pentru oraşele de la ţărmul mării, în care Mircea se va lupta cu turcii pentru a-şi menţine autoritatea în zonă, în final reuşind acest lucru în anul 1404. Stăpânirea Valahiei asupra zonei Balcicului nu va dura însă decât până în anul 1420, când fiul lui Mircea, Mihail I, nu va putea rezista deselor atacuri, pierzându-şi chiar viaţa în luptele cu turcii.
Astfel, sultanul Mehmet I ocupă întreaga Dobroge în campania din 1420, şi Balcicul intră într-o lungă perioadă de stagnare economică, timp în care îşi va cristaliza funcţia de aşezare pescărească şi se va forma şi celebra sa atmosferă provincială de tip oriental.
Aflat între cetăţile Varna şi Kavarna (vechea Karvuna), Balcic se va dezvolta în cele aproape 5 secole de stăpânire otomană mai mult ca centru de comerţ cerealier în tranzit, datorită poziţiei strategice şi micului său port. A ajuns astfel să depăşească vechea capitală a Ţării Cărvunei, fiind chiar centru al unui district, însă în zorii epocii moderne avea încă un aspect rural.
Liberalizarea comerţului cu grâne după pacea de la Adrianopol (1827) i-a dat un impuls deosebit în dezvoltare, portul fiind favorizat de poziţia adăpostită faţă de vânturile de nord şi est. Comercianţi din toată lumea creştină ocupată de otomani au început să se aşeze în micul port (greci, armeni, evrei) şi să întemeieze chiar primele manufacturi. Mai ales după Războiul Crimeei (1853-1856), oraşul şi-a accelerat dezvoltarea şi a devenit un mare centru comercial cerealier, în special pentru porumb. De asemenea, au apărut fabrici de vin, de piele, de prelucrare a hameiului sau a tutunului, cele două mori sistematice.
Tot în prima jumatate a secolului al XIX-lea, Balcicul este şi el martor al mişcării de redeşteptare naţională a bulgarilor, în frunte cu patriotul Koicho Raichov, care a contribuit la înfiinţarea primei şcoli bulgăreşti, pe lângă biserica Sf. Nicolae construită în 1841. Deşi distruse de turci ca represalii în timpul anului revoluţionar 1848, biserica şi şcoala au fost apoi reclădite în deceniile următoare, contribuind la consolidarea şi lărgirea comunităţii de bulgari în oraş. Acesta avea în 1872 peste 7000 de locuitori: turci, bulgari, tătari, greci, evrei, găgăuzi.
După Războiul Ruso-Turc din 1878, Balcicul (eliberat la 19 ianuarie 1878 de trupele generalului-locotenent Zimmerman) intră în componenţa Principatului Autonom Bulgaria, aflat de jure sub suzeranitate otomană, şi care în 1906 îşi câştigă independenţa.
În a doua jumătate a secolului XIX se construiesc multe dintre clădirile impozante ale centrului comercial, care se mai pot observa şi astăzi în oraşul vechi. Ele s-au adăugat celor existente care purtau amprenta stilului tradiţional oriental; clădirile noi (inclusiv cele două biserici) au fost construite însă sub influenţa stilului eclectic şi neoclasic al epocii - erau vremuri de renaştere naţională şi religioasă a bulgarilor, deşi marea majoritate a locuitorilor Balcicului o formau în 1878 turco-tătării (o gravură din 1860 arăta oraşul dominat de 5 minarete de geamii).
La începutul secolului al XX-lea, Balcicul era deja un orăşel comercial cosmopolit, loc de târg cu străzi înguste, dar pline de căruţele negustorilor de grâne, geamii şi biserici, clădiri înalte de piatră şi magazii spaţioase în port (în 1909 exista lângă port şi o fabrică de cărămidă). De asemenea, oraşul începuse să se extindă tot mai sus pe terase, iar către vest, la gura de vărsare a pârâului Ac-bunar, în locul numit "Trapezata", unde mai târziu avea să se înalţe castelul Reginei Maria, existau deja câteva mori de apă.
Revirimentul bulgarilor şi al altor creştini (greci, armeni) a făcut ca deja din acea perioadă populaţia de credinţă musulmană să înceapă a scădea numeric - mai ales odată cu independenţa deplină a Bulgariei în 1906. Totuşi, faţă de alte oraşe din zonă, Balcicul păstra încă la data ocupării lui de către România un puternic aspect oriental.
Din 1913, odată cu intrarea între graniţele Regatului României în urma celui de-al doilea război balcanic, Balcicul va deveni din ce în ce mai cunoscut şi frecventat, lansându-se ca destinaţie turistică pentru lumea artistică şi politică românească.
