Basm
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Basmul (sl. basnă, "născocire, scornire") este alături de povestire, snoavă şi legendă, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din antichitate, răspîndită într-un număr enorm de variante la toate popoarele. După caracteristicile personajelor, specificul şi tematica acţiunii, predominanţa elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viaţă, basmele se clasifică în fantastice (cele mai semnificative şi mai răspândite, desprinse de regulă din mit, cu o pregnanţă a fenomenelor miraculoase), animaliere (provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante sau unele obiecte simbolice) şi nuvelistice (având ca punct de pornire snoava, în naraţiune semnalându-se o puternică inserţie a aspectelor reale, concrete de viaţă). După autor, acesta poate fi: popular (creaţia colectivităţii anonime), sau cult (creaţia unui autor cunoscut).
Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin aceea că prezintă evenimente şi personaje ce posedă caracteristici supranaturale, fără a pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea, miraculosul din basme purtând, astfel, numele de fabulos şi reprezentând, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce vine în contrast cu fantasticul autentic modern, unde desfăşurarea epică şi fenomenele prezentate sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană, drept o continuare a ei.
Cuprins |
[modifică] Origini
Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă şi teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul "circular, reversibil şi recuperabil", vorbeşte despre zei, despre fiinţe fantastice cu abilităţi pentru călătorii cosmice şi terestre. Basmul induce şi ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. PLntele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori. Zmeii sau balaurii aleargă după carne de om sau o miros de departe când se întorc acasă şi aruncă buzduganul de la distanţă. Unele pedepse, cum ar fi aceea a decapita persoana şi a o arde, aruncând cenuşa în patru direcţii, sunt de certă inspiraţie arhaică, din comunităţile primitive. [1]
Relaţia dintre basm şi mit a fost stabilită de fraţii Grimm, de Wesselski şi de Propp: basmul are ca sursă certă de inspiraţie mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice, uneori confundându-se. Cu timpul, însă, mitul a pierdut importanţa pe care o avea prin degradarea sacrului şi transformarea lui în profan[2], zeii şi eroii mitici fiind înlocuiţi cu personaje umane, cu puteri însă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Pe această pantă a desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăieţte; foarte băutor, devine Setilă, în timp ce zeul ubicuu, uriaşul care păşeşte de pe un munte pe altul, devine Munte Vânăt, avînd capacitatea de a fi peste tot, de a sta cu picioarele pe lună şi cu capul sub un stejar, calităţi pe care le întalnim la Păsări-Lăţi-Lungilă. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea multiplă, de influenţele reciproce, ca şi de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare.
[modifică] Basmul fantastic
Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, când a umblat Dumnăzău cu Sfântu Pătru pă Pământ, când erau viteji cu urieşi, adică într-un timp mitic. Despre veridicitatea faptelor petrecute într-un timp atât de îndepărtat şi insondabil chiar cu percepţia omului modern, există accepţiunea: "nu credea nimenea, toată lumea vede că-s bazme de pierdut vremea, poate copiii ăştia mai mici cred c-aşa o fost. Nu, ce să crezi în minciuni? Niciodată n-o existat oameni care să creadă, chiar dacă n-o ştiut carte." Inserţa în timpul mitic este dată de formule iniţiale şi finale, care fixează timpul narativ în care se proiectează acţiunea, iar la sfârşit închide această buclă temporală, prin revenirea în timpul real.
Formulele pot fi diversificate, uneori foarte expresive şi dezvoltate, precizând şi atitudinea naratorului faţă de faptele povestite şi caracterul lor miraculos, aproape paradoxal, dar toate au ca nucleu precizarea de ordin temporal: "A fost odată ca niciodată; că, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti: De când scria musca pe perete,/ Mai mincionos cine nu crede."[3]. Sau o formulă de final: "Iar eu, isprăvind povestea, încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa; încălecai p-un fus, să fie de minciună cui a spus; încălecai p-o lingură scurtă, să nu mai aştepte nimica de la mine cine-ascultă; iar descălecând de după şea, aştept un bacşiş de la cine mi-o da: Basm băsmuit,/Gura i-a trosnit,/Şi cu lucruri bune i s-a umplut".[4] Formulele mediane menţin discursul narativ în acelaşi timp al fabulei, făcând conexiunea între secvenţele narative, arătând durata, continuitatea, deplasarea fără sfârşit: "Şi se luptară,/ Şi se luptară,/ Zi de vară până seară" sau "Zi de vară/ Până seară,/ Cale lungă,/ Să-i ajungă."
[modifică] Basmul nuvelistic
Basmul nuvelistic este o narţiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viaţă. Din om simplu, ela junge împărat sau dobândeşte alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligenţa cu viclenia, reuşind, în cele din urmă, să depăşească orice întâmplare potrivnică. Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând şi o anume demitizare a personajului[5], care este ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice populare sunt cele cu Păcală, Băiet Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă.
[modifică] Basmul cult
Paralel cu eforturile de fixare în scris a basmului popular, apare basmul cult, care preia motivele şi tehnicile narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează şi recreează basmul, păstrând funcţiile principale, formule fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă uşor moralizatoare sau aluzii mitologice de sorginte livrească. Scriitorii devin ei înşişi autori de basme, cunoscuţi fiind Nicolae Filimon, Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.
Basmul cult, împlinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori, îşi armonizează structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând viziunea scriitorului şi integrînd teme şi motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de regulă structura şi tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii naratorului, alternând persoana a treia cu persoana întâi şi a doua, creând o comunicare mai directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţă subiectivă expunerii faptelor. În acelaşi timp, se pot identifica particularităţi ale stilului, modalităţi portretistice şi motive proprii autorului în scenariul basmului, care ăi conferă originalitate şi atractivitate.
Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul şi fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, şi în acelaşi timp reduce caracterul convenţional al unor secvenţe narative, adaugîndu-le semnificaţii şi efecte specifice literaturii culte.
[modifică] Teoria basmelor
Toate basmele din lume corespund unui set de scheme narative arhetipale. O clasificare extrem de precisă a fost realizată în 1910 de folcloristul finlandez Antti Aarne (1867-1925), completată mai apoi de un american, de Stith Thompson. Clasificarea Aarne-Thompson include azi 2 340 tipuri diferite de basme.
Folcloristul rus Vladimir Propp în studiul „Morfologia basmului“ a aprofundat structura naratologică a basmelor populare ruseşti. Pornind de la clasificarea sa formaliştii ruşi au dezvoltat naratologia, o ştiinţă care studiază elementele din care sunt alcătuite naraţiunile.
La noi criticul George Călinescu a studiat basmele în studiul său „Estetica basmului“, cu rezultate mai mult decât meritorii.
[modifică] Basmele şi psihanaliza
Bruno Bettelheim a descris modul in care schemele narative arhetipale pot fi raportate la invarianţi psihici sau psihanalitici autorizând si o reinterpretare a conţinutului lor. Recent a apărut şi opera analitică a Clarissei Pinkola Estés pe un corpus de basme populare, de fabule si de mituri, pornind de la o interpretare psihnalitică dintr-un studiu clasic al lui Carl Gustav Jung a adus o contribuţie semnificativă şi o cheie de lectură contemporană. există două categorii de basme, cele populare, care pot fi culese de un autor oarecare sau de un folclorist sau cele culte, scrise in epoca Romantismului, după modelul basmelor populare cu spridusi. Patrimoniul de basme europene a inceput să se formeze la sfârşitul secolului al XVII lea. Principalii culegatori si adaptatori de basme au fost Charles Perrault (1628-1703), Madame d'Aulnoy, in Franţa, fratii Jacob si Wilhelm Grimm in Germania, Alexandre Nikolaïévitch Afanassiev (1826-1871) în Rusia.
[modifică] Basmele româneşti
Basmele româneşti au intrat în atentia scriitorilor relativ târziu, în epoca marilor clasici şi a Junimii. Atunci foarte activi în culegerea basmelor şi apoi în scrierea unor basme culte au fost scriitorii Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu („Basmul feciorului de împărat fără noroc la vânat“ din eseul „Pseudokynegetikos“), Mihai Eminescu (autorul mai multor basme originale, între care şi Făt Frumos din Tei, Cenuşotca (o variantă a Cenuşăresei), Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, şi puţin după aceea şi Petre Ispirescu.
[modifică] Poveşti şi povestitori
Basmele populare sunt parte a memoriei colective, a ceea ce Jung numeşte inconştient colectiv. Cu toate acestea primele care le-au cules au fost femeile, deşi marii povestitori europeni sunt barbaţi. O perspectivă europocentristă este destul de periculoasă deorece există foarte multe basme şi în afara spatiului european, basme arabe (culese in ciclul O mie si una de nopti), basme persane, basme africane, basme chinezesti, basme coreene sau basme japoneze.
[modifică] Note
- ↑ Hadrian Soare, Gheorghe Soare Limba şi literatura română - îndrumător pentru manualele alternative, Editura Carminis, Piteşti, 2002
- ↑ Mircea Eliade, Sacru şi profan
- ↑ Petre Ispirescu
- ↑ D. Stăncescu
- ↑ Hadrian Soare, Gheorghe Soare Limba şi literatura română - îndrumător pentru manualele alternative, Editura Carminis, Piteşti, 2002
[modifică] Bibliografie
- Vladimir Propp, „Morfologia basmului“, ed. Points-Seuil, Paris
- Bruno Bettelheim, „Psihanaliza basmelor“, ed. Gallimard, Paris
- Marie Louise Von Franz (eleva lui Carl Gustav Jung), „Interpretarea basmelor“, „La fontaine de Pierre“, Paris
- Carl Gustav Jung, „Vise. Gânduri. Amintiri“.
- Carl Gustav Jung, „Arhetipurile şi inconstientul colectiv“
- Carl Gustav Jung, In lumea arhetipurilor
- George Călinescu, „Estetica basmului“, Bucureşti
