Fonaţie
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În fonetică, se numeşte fonaţie totalitatea fenomenelor prin care se produce vocea. Un rol esenţial în fonaţie îl au coardele vocale din laringe. Acestea produc prin vibraţia lor o modulaţie audibilă a fluxului de aer expirat. Caracteristicile acustice ale sunetelor emise depind de presiunea creată în plămîni, tensiunea aplicată asupra coardelor vocale şi aplicarea de diverse constrîngeri pe parcursul căii vocale, prin acţiunea limbii, dinţilor etc.
[modifică] Tipuri de fonaţie
Sunetele vocii emise prin vibrarea coardelor vocale cu amplitudine maximă se numesc sonore; în această categorie intră în general vocalele şi consoanele sonore. Dacă sunetul este emis fără vibrarea coardelor vocale atunci el se numeşte surd, ca în cazul consoanelor surde.
În multe limbi, inclusiv limba română, se întîlnesc numai aceste două tipuri de fonaţie, sonor şi surd. De exemplu, din cele 31 de sunete ale limbii române 9 sînt surde (numai consoane) şi restul sînt sonore (vocalele, semivocalele şi consoanele sonore).
Există totuşi un număr important de limbi în care fonaţia are şi alte grade posibile. În Alfabetul Fonetic Internaţional se disting şapte tipuri diferite de fonaţie, ordonate după gradul de deschidere a glotei. În tabelul de mai jos a fost luat cazul consoanei oclusive [t], modificată prin tensionarea mai mică sau mai mare a coardelor vocale.
| Glotă deschisă | [t] | surd (fluxul de aer este deschis) |
| [d̤] | "murmurat" | |
| [d̥] | "relaxat" | |
| [d] | sonor sau "modal" (vibraţie maximă) | |
| [d̬] | "încordat" | |
| [d̰] | "laringializat" | |
| Glotă închisă | [ʔt] | "blocat" (fluxul de aer este închis) |
