Grigore Palamas
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Grigore Palamas (Γρηγόριος Παλαμάς), născut la 1296 în Constantinopol, mort la 1359. Călugăr din Muntele Athos iar apoi Arhiepiscop de Tesalonic. A rămas în istorie drept cel mai mare teolog al ortodoxiei, datorită implicării sale polemice împotriva lui Varlaam Calabrezul pentru a apăra Isihasmul. Datorită acestei implicări, Isihasmul mai poartă numele de Palamism. Doctrina elaborată de el are o valoare de sinteză pentru teologia Răsăriteană dar şi implicaţii filozofice şi antropologice profunde.
Palamas a fost desemnat de către comunitatea de călugări din Athos să apere Isihasmul de atacurile lui Varlaam Calabrezul, care considera practica lor o pierdere de timp.
Cuprins |
[modifică] Biografie
S-a născut la Constantinopol, unde îşi petrece tinereţea, iar între 1318 şi 1326 se află în Muntele Athos. Între 1326 şi 1331 trăieşte în Macedonia.
Implicarea sa în polemica Isihastă a avut loc la cererea unor călugări. Grigore Palamas nu a participat la Sinoadele referitoare la problemă (1341, 1345, 1347, 1351).
După ce Sinodul din 1341 s-a pronunţat în favoarea isihaştilor, la 1345 Grigore Palamas este anatemizat. Sinodul din 1347 ridică anatema iar cel din 1351 aprobă din nou doctrina isihastă.
Sinodul din 1451 (ultimul sinod isihast) proclamă Isihasmul drept doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe.
Sinodul Patriarhal din 1386 proclamă pe Grigore Palamas sfânt.
[modifică] Opera
Cea mai importantă lucrare a sa, din punct de vedere dogmatic, este Mărturisirea credinţei ortodoxe, prezentată Sinodului din 1351, pentru a răspunde atacurilor lui Varlaam.
Palamas scrie apoi trei trilogii de apărare a Isihasmului. Trilogia întâi conţine următoarele titluri:
- Primul tratat dintre cele dintâi pentru cei ce trăiesc cu evlavie în isihie
- Al doilea tratat dintre cele dintâi pentru cei ce se dedică cu evlavie isihiei
- Al treilea tratat dintre cele dintâi pentru cei ce se dedică cu evlavie isihiei. Despre lumina şi luminarea dumnezeiască, despre fericirea sfântă şi despre desăvârşirea cea întru Hristos.
Trilogiile a doua şi a treia conţin titluri asemănătoare. A mai scris
- Zece tratate contra lui Grigore Akindin
- Cinci tratate împotriva lui Nichifor Gregoras
- Despre purcederea Duhului Sfânt. Contra latinilor
[modifică] Teologia
Doctrina teologică a lui Grigore Palamas a fost rezumată de John Meyendorff astfel:
1. Cunoaşterea lui Dumnezeu este o trăire pe care toţi creştinii o primesc prin botez şi o actualizează prin continua participare la Euharistie, prin rugăciune şi slujire, dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. În aceste condiţii, cunoaşterea lui Dumnezeu nu este una conceptuală ci o trăire duhovnicească, de natura percepţiei.
2. Dumnezeu este inaccesibil în fiinţa sa, atât în viaţa de aici cât şi în cea viitoare, deoarece este transcendenţă absolută. Omul este capabil de un act de îndumnezeire numai prin Har sau prin Energie.
3. Energiile nu sunt emenaţii divine ci viaţă dumnezeiască, acordată făpturilor. ele sunt Dumnezeu însuşi.
[modifică] Polemica lui Grigore Palamas cu Varlaam
[modifică] Energiile necreate
În câteva epistole, Palamas vorbeşte despre energiile divine necreate (gr:energeiai, dunameis) prin care Dumnezeu comunică permanent cu lumea creată. Oamenii pot cunoaşte aceste energii sub forma bunătăţii, harului, dreptăţii, ele fiind nivelul maxim la care cunoaşterea umană poate ajunge deoarece esenţa Creatorului rămâne incognoscibilă.
Ca şi neoplatonicii, Palamas susţine că realitatea lui Dumnezeu nu este compatibilă cu creatura, fiind una, simplă, infinită şi de neînţeles. Neavând aceeaşi natură cu creaturile, nu poate fi înţeleasă raţional. Dumnezeu este contopire, obscuritate, mister. Metafora platoniciană a luminii este răsturnată aici; pe linie platonică, Dumnezeu era lumină, deci iluminare, adică extaz intelectual. Pentru Palamas El este Obscuritate, ascundere, incompatibil cu puterile noastre de înţelegere.
Omul nu este coesenţial dumnezeirii, prin urmare unirea cu Dumnezeu nu are loc printr-o esenţă comună (fie ea intelectul), ci prin lucrare sau energie.
Varlaam îl va acuza pe Palamas de dualism, spunând că acesta susţine existenţa a două naturi divine: una esenţială şi una manifestă. Or, Dumnezeu nu este decât unul, va spune Varlaam, distincţia între esenţă şi lucrare nefiind decât aparentă, adică ceea ne apare nouă, în calitate de creaturi.
[modifică] Problema validităţii demonstraţiei
În 1334, Palamas îi scrie lui Akindinos, un prieten comun, spunând că teza lui Varlaam cu privire la demonstraţie conţine o eroare de fond: este greşit să se opună demonstraţia aristotelică celei teologice. Teologia are tot dreptul să uzeze de logica aristotelică formală, după cum demonstraţia de tip aristotelic se poate aplica în mod corect lucrurilor divine.
Latinii, scrie Palamas, nu gândesc nici în manieră apodictică şi nici în manieră dialectică. Nu gândesc apodictic pentru că nu folosesc adevărul credinţei ca axiomă (insinuarea palamită vizează „eroarea” dogmatică a catolicismului) şi nu gândesc dialectic pentru că îşi construiesc silogismele pornind de la premise „străine” (adică eretice).
Palamas nu admite valoarea propoziţiilor laice, a enunţurilor cunoscute cu ajutorul intelectului. El mizează pe singura cunoaştere autentică: cea mistică. Pornind de aici, atât demonstraţia dialectică cât şi cea apodictică trebuie să pornească de la premise revelate. Dacă nu există decât adevăr revelat, şi dacă adevărul revelat este cel ortodox, latinii se înşeală indiferent de metodă: dacă pornesc de la adevăruri laice se înşeală întrucât ele nu sunt revelate, iar dacă pornesc de la adevăruri revelate se înşeală întrucât ei nu au adevărata revelaţie.
De fapt, problema de fond a lui Palamas este înlăturarea totală a modului de gândire profan. Gândirea umană trebuie să se desfăşoare sub acţiunea Duhului Sfânt, ceea ce înseamnă că gândirea profană (dialectica) nu poate fi adecvată la conştiinţa religioasă.
[modifică] Problema raportului suflet-corp
Corpul omenesc este un templu, o biserică a lui Dumnezeu, deci nu poate fi privit ca un principiu al răului. Această dihotomie trup-suflet, de sorginte platonică („soma-sema”), este considerată de Palamas drept cea mai mare eroare a păgânilor. Trupul este creat de Dumnezeu, deci este sediul îndumnezeit al sufletului şi al intelectului. Cunoaşterea lui Dumnezeu trebuie să aibă loc prin intelect. Palamas înţelege însă intelectul în mod diferit faţă de greci şi faţă de latini. Pentru el, intelectul nu se poate afla în afara trupului, ci în trup. Intelectul nu este de altă natură decât trupul, aşa cum s-a considerat, pe linie platonico-aristotelică.
Trupul şi sufletul sunt perfect compatibile; marea dihotomie, care în Occident va da naştere imenselor dispute nominaliste şi apoi, în modernitate, curentelor raţionalist şi empirist, nu este valabilă pentru Palamas. Ceea ce nu înseamnă deloc că sufletul este material. El este necorporal, fără a fi însă detaşat de simţămintele trupeşti. În acest sens, în vederea contactului cu Dumnezeu, inteligenţa omului trebuie să coboare în trup, anume în inimă. Numai atunci când se află în inimă, inteligenţa este în propriul său organ.
Credinţa este astfel o viziune a inimii, ce depăşeşte toate facultăţile intelectuale. Unirea cu Dumnezeu înseamnă de fapt încetarea activităţii intelectuale, aceasta însemnând coborârea în inimă. Căutarea lui Dumnezeu nu este deci mijlocită de demonstraţie, cauzalitate sau analogie, ci prin înlăturarea oricărei idei. Singurul instrument pentru această „anulare” a lucrării minţii este rugăciunea neîntreruptă, cu ajutorul căreia ne putem proteja de intervenţia gândurilor, înfrânând mintea.
Palamas se pretinde potrivnic aristotelismului şi în general modului de gândire transmis de lumea elenă, deşi gândirea sa este profund platonică, energiile necreate fiind în esenţa lor avataruri ale Ideilor platonice sau mai degraă ale ideii plotiniene de emanaţie. Putem recunoaşte, de asemenea, în teza energiilor necreate, un inedit răspuns la problema universaliilor.
Palamas este la un moment dat condamnat dar venirea la putere a lui Ioan VI Cantacuzino îl reabilitează şi astfel palamismul triumfă în Bizanţ.
[modifică] Bibliografie
- Michelina Tenace, Creştinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiţii monastice, Editura Cartier Istoric, 2005.
- Vasile V. Muntean, Bizantinologie, Editura Arhiepiscopiei Timişoarei, Timişoara, 1999.
- John Meyendorff, Teologia bizantină, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
