Hortensia Papadat-Bengescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Hortensia Papadat-Bengescu se naşte la 8 decembrie 1876, în comuna Iveşti, judeţul Galaţi.
Studiază la Institutul de domnişoare „Bolintineanu” din Bucureşti.
Debut – în presa culturală cu articole în limba franceză (1912)
În 1913 publicã la revista Viaţa românească, formarea sa ca scriitoare fiind marcată de personalitatea lui Garabet Ibrăileanu, cel care o ajuta sa debuteze
Din 1919 începe colaborarea la revista şi cenaclul Sburătorul. De acum, rolul hotărâtor în orientarea prozatoarei spre romanul european modern, îl are Eugen Lovinescu, unul din puţinii susţinători ai scriitoarelor femei. Toate romanele sale vor fi citite întâi în cenaclu şi apoi publicate. Scriitorul preferat al autoarei este Marcel Proust a cărui metodă de creaţie o regăsim, mai mult sau mai puţin şi în romanele ei.
Interzisă de regimul comunist, Hortensia Papadat-Bengescu a murit uitată de colegi şi de criticii literari la data de 5 martie 1955 la Bucureşti.
Cuprins |
[modifică] Opera literară
[modifică] Culegeri de nuvele şi schiţe, scurte romane
- „Ape adânci” (1919)
- „Sfinxul” (1920)
- „Femeia în faţa oglinzii” (1921)
- „Balaurul” (1923)
- „Romanţă provincială” (1925)
- „Desenuri tragice” (1927)
[modifică] Ciclul Hallipilor
- „Fecioarele despletite” (1926)
- „Concert din muzică de Bach” (1927)
- „Drumul ascuns” (1933)
- „Rădăcini” (1938)
[modifică] Teatru
Începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu, situate sub semnul colaborării cu revista „Viaţa românească” se caracterizează printr-o proză de fină analiză a celor mai subtile reacţii ale sufletului feminin. Prozatoarea suplineşte „un deficit colosal de existenţă” („Femei, între ele“) urmărind atent „perpetua mişcare interioară a gândului în mers”. Scrieri precum „Ape adânci”, „Femeia în faţa oglinzii” sunt realizate predominant dintr-o perspectivă care se apropie de o minuţioasă notare a senzaţiilor, „extazul lent al miracolului de a exista”.
Participarea scriitoarei la şedinţele cenaclului Sburătorul, căruia îi şi dedică de altfel primele ei romane, îi influenţează modalitatea de expresie literară, îndrumând-o spre extinderea câmpului de observaţie.
Investigaţia psihologică şi fiziologică se adânceşte în romanele „Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”, „Rădăcini” şi se întregeşte cu o incisivă prezentare a mediului social. Criticul Sburătorului, Eugen Lovinescu, vedea în opera Hortensiei Papadat-Bengescu o ilustrare a evoluţiei necesare de la subiectiv la obiectiv în cadrul prozei româneşti, notând totodată „lirismul vehement al acestei harpe zguduite de vânturile pasiunilor neostoite”.
Opera scriitoarei ilustrează şi un alt principiu lovinescian, acela al inspiraţiei citadine. Marele oraş este mediul în care evoluează cu naturaleţe personajele Hortensiei Papadat-Bengescu. „Cetatea vie”, cum numeşte Bucureştii Mini, personajul romanului „Fecioarele despletite”, nu mai reprezintă, ca pentru literatura de inspiraţie sămănătoristă a începutului de secol, un loc al pierzaniei, al tuturor viciilor, ci un cadru normal de viaţă. G. Călinescu admira „lunga, fina, inteligenta clevetire de femeie de lume” din proza sa.
Romanele „Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns” şi „Rădăcini” alcătuiesc ciclul Hallipilor, numit astfel după familia ai cărei reprezentanţi se află în centrul acţiunii care cuprinde şi alte familii legate prin rudenie, prietenie sau interes, precum Rim, Drăgănescu sau Maxenţiu. Această creaţie a scriitoarei reprezintă cel de-al doilea ciclu de romane din literatura română după „Romanul Comăneştenilor” de Duiliu Zamfirescu.
Din punct de vedere social, personajele romanelor din ciclul Hallipilor sunt în majoritate îmbogăţiţi de dată recentă care îşi pun întreaga energie nu în slujba dobândirii de avere, ci în serviciul parvenirii în ierarhia socială, pentru a li se uita originea umilă şi a pătrunde în societatea înaltă. Acest snobism, comparabil cu cel al personajelor lui Marcel Proust, este evident în cazul unor personaje ca Ada Razu şi Coca-Aimée.
Viziunea lipsită de iluzii, adesea grotească, a acestei lumi pe care o oferă romanele Hortensiei Papadat-Bengescu se sprijină pe modalităţi narative moderne ce adâncesc perspectiva. Astfel, prezentarea evenimentelor şi a personajelor de către narator alternează cu introspecţia (analiza psihologică întreprinsă de către personajul însuşi) şi cu diferitele puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii. Apar şi personajele-reflector, Mini şi Nory, din perspectiva cărora sunt prezentate o mare parte din evenimente şi personaje; cititorul află despre situaţia din familia Rim sau despre cauza suferinţei Lenorei, de exemplu, pe măsură ce Mini şi Nory iau ele însele cunoştinţă de aceste lucruri. „La domnia sa lumea şi viaţa stau pe loc, pe când scriitorul îşi schimbă neîncetat unghiul de observaţie” (L. Rebreanu).
Boala ocupă, programatic, un loc important în opera scriitoarei. Într-un interviu, Hortensia Papadat-Bengescu se arată mirată că boala nu apare în aceeaşi măsură, ca temă centrală, la toţi romancierii, ea reprezentând „compromisul firesc dintre viaţă şi moarte”. De asemenea, scriitoarea acordă atenţie problemelor eredităţii, interesată constant de detectarea şi definirea „trupului sufletesc”.
Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu sunt, prin actualitatea observaţiei şi prin complexitatea tehnicilor de analiză, printre primele realizări de prestigiu ale prozei psihologice româneşti.
