Maghiarizare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Istoria Ungariei
Ungaria veche
Panonia
Ungaria înainte de maghiari
Regatul Ungariei
Regatul Ungariei
Revoluţia de la 1848
Ausgleich
Austro-Ungaria
Anii primului război mondial
Republica Sovietică Ungaria
Tratatul de la Trianon
Ungaria în al doilea război mondial
Arbitrajele de la Viena
Pactul Tripartit
Partidul Crucilor cu Săgeţi
După cel de-al doilea război mondial
Tratatul de la Paris, 1947
Ungaria comunistă
Republica Populară Ungaria
Revoluţia din Ungaria, 1956
Ungaria modernă
Republica Ungaria
Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Maghiarizarea este termenul care reuneşte toate politicile de asimilare etnică implementate de autorităţile din Ungaria în diverse momente ale istoriei. Aceste politici au fost folosite pentru a ajuta menţinerea dominaţiei limbii şi culturii maghiare în regiunile conduse de Ungaria prin încurajarea sau uneori forţarea persoanelor din alte grupuri etnice să adopte limba şi cultura maghiară şi să îşi dezvolte o identitate maghiară.

Cuprins 1 Originea termenului 1.1 Maghiarizarea în sens larg 2 Maghiarizarea în imperiul Austro-Ungar 2.1 Politica de stat şi relaţiile etnice 2.2 Opresiunile violente 2.3 Educaţia 2.4 Colonizarea 2.5 Sistemul electoral 2.6 Denumirile şi numele 2.7 Emigraţiile 2.8 Evreii 2.9 Maghiarizarea în Ungaria Superioară 2.10 Greco-catolicii "maghiari" 2.11 Date importante 3 Vezi şi 4 Bibliografie 5 Note 6 Legături externe

[modifică] Originea termenului

Termenul se aplică în general politicilor folosite în partea maghiară a Austro-Ungariei în secolul XIX şi începutul secolului XX, mai ales după Ausgleich. Ideea a apărut ca urmare a iluminismului prin care în secolul XIX şi-au văzut apariţia mai multor state-naţiuni în Europa, zone mari europene fiind omogenizate cultural şi lingvistic (sau cel puţin s-a încercat omogenizarea lor). Termenul este aplicat şi pentru unele politici similare însă mult mai drastice, folosite de autorităţile maghiare în regiuni precum Transilvania de Nord şi Bačka pe timul celui de Al Doilea război Mondial, în unele cazuri ajungându-se la atrocităţi cutremurătoare.

Când se referă la nume de persoane şi geografice, termenul include înlocuirea unor denumiri original non-maghiare cu cele maghiare. De exemplu numele românesc "Ion Negru" ar deveni "Janos Fekete", iar slovacul "Novo Selo" ar deveni "Ujfalu".

[modifică] Maghiarizarea în sens larg

Termenul este folosit uneori şi pentru a defini o mai largă discriminare etnică, folosită ca şi argumentare pentru existenţa maghiarizării. Ca în majoritatea politicilor de asimilare etnică, maghiarizarea a fost percepută de celelalte grupuri etnice ca românii, slovacii, etc., drept o agresiunee sau o discriminare activă, mai ales acolo unde ei formau majoritatea populaţiei pe arii largi (spre exemplu, românii formau o majoritate în Transilvania).

Maghiarizarea se poate referi, de asemenea la un schimb de identitate, pe care îl face cineva pentru a se identifica cu o etnicitate maghiară, deşi are strămoşi ne-maghiari. De exemplu Sándor Petőfi era maghiar, cu strămoşi sârbi şi slovaci. Matei Corvin este văzut ca fiind maghiar cu ascendenţi români pe linia tatălui. Din punctul de vedere maghiar, amândouă aceste personalităţi notabile au provenit din familii maghiarizate, de aceea ei sunt consideraţi unguri. Trebuie menţionat însă, că istoriografia maghiară nu a negat niciodată existenţa unor predecesori nemaghiari în genealogia personalităţilor remarcabile din istoria ungurilor. Din contră, aceste cazuri erau şi sunt privite ca situaţii care decurg chiar şi astăzi şi în alte părţi ale lumii, şi demonstrează toleranţa şi receptivitatea mediului integrator. În Ungaria, originea etnică nu era considerată ca o stigmă, cu atât mai mult cu cât după 1526 ţara însăşi era dominată de străini (Habsburgi). Unul din primaţii-cardinali ai Ungariei din evul mediu, Nicolaus Olahus avea un nume care se referea în mod explicit la originea valahă (română).

Pentru a clarifica acest concept, folosirea termenului de maghiarizare în acest articol se va face în sensul său original.

[modifică] Maghiarizarea în imperiul Austro-Ungar

Termenul de maghiarizare este folosit în general referitor la politicile implementate de guvernul din Regatul Ungariei, care era parte a Imperiului Habsburgic. Acest proces a început spre finalul secolului XVII, s-a intensificat după Ausgleich, care a adus o autonomie sporită a guvernării maghiare din Austro-Ungaria.

Regatul Ungariei (denumit şi Translethania) era o ţară multi-etnică, locuită de unguri, germani, slovaci, români, sârbi, sloveni, rusini, evrei, ţigani şi alte etnii. Conform recensămintelor din 1910, ungurii erau grupul cel mai larg, cu 48% din totalul populaţiei. Dacă Croato-Slavonia ar fi exclusă, procentajul ar creşte la 54%, dar şi aşa această cifră este contestată de istorici, deoarece recensământul nu a interogat "etnicitatea", ci limba nativă (ca şi limbă cea mai vorbită, ceea ce a dus la manipularea rezultatelor recensământului^[1]) şi religia. De exemplu, mulţi evrei şi-au declarat maghiara drept limbă nativă şi au fost recenzaţi ca unguri (Procentajul evreilor de la recensământul din 1910 a fost de 5%, deci fără ei, procentul ungurilor scade de la 54% la 49%). Minorităţi mari erau concentrate în diverse zone ale regatului, unde formau majorităţi. În Transilvania, recensământul din 1910 consemnează 54% vorbitori de limba română, 32% de maghiară, şi 14% altele (majoritatea vorbitori de limba germană). În nordul regatului, slovacii şi rutenii formau, de asemenea, o majoritate etnică.

Procesul de maghiarizare nu a reuşit impunerea limbii maghiare ca şi cea mai folosită limbă în toate teritoriile regatului, ci ca şi o limbă necesar a fi cunoscută pentru a putea accesa serviciile de guvernare ca administraţiile locale, educaţia şi justiţia.

[modifică] Politica de stat şi relaţiile etnice

După 1867, guvernul maghiar a adoptat o poziţie prin care toţi locuitorii regatului erau consideraţi o singură naţiune, adică toţi erau consideraţi unguri. Acest punct de vedere a devenit politică oficială a politicienilor şi statului ungar. Ideea de "Naţiune politică ungară" nu a fost însă acceptată de grupurile etnice ne-maghiare(români, slovaci, sârbi, etc.) care trăiau în regat. Liderii politici ai grupurilor etnice ne-maghiare considerau Regatul Ungariei drept o ţară compusă din mai multe naţiuni, nu doar din unguri şi cereau recunoşterea drepturilor lor colective.

Pentru o lungă perioadă de timp, numărul ne-maghiarilor care trăiau în Regatul Ungariei a fost mult mai mare decât cel al etnicilor unguri. Conform datelor recensămintelor din 1787, populaţia regatului maghiar număra 2.322.000 unguri şi 5.681.000 alte etnii. În 1809, populaţia număra 3.000.000 unguri şi 7.000.000 alte etnii. Întrucât o politică intensă de maghiarizare a fost implementată de-abia după 1867, relaţiile etnice s-au schimbat în favoarea maghiarilor: conform datelor din 1900, numărul vorbitorilor de limbă maghiară din regat era de 8.500.000, iar numărul vorbitorilor de alte limbi era de 8.100.000. În 1910, numărul vorbitorilor de maghiară era de 9.944.628, iar a celorlate limbi de 8.319.905.

[modifică] Opresiunile violente

Deşi politica maghiarizării a fost dusă în general prin diverse forme de discriminare (vezi secţiunile care urmează), aceste măsuri au fost uneori întărite şi de un aparat opresiv al statului şi guvernelor, care a folosit şi măsuri violente. De exemplu, mulţi intelectuali şi activişti slovaci (ca Janko Kráľ) au fost întemniţaţi sau chiar condamnaţi la moarte în timpul revoluţiei de la 1848 din regiunile habsburgice. Unul din incidentele care a şocat opinia publică europeană a fost Masacrul de la Černová din 1907.

[modifică] Educaţia

Şcolile fondate de biserici aveau dreptul de a educa în limbile minoritare. Aceste şcoli confesionale au fost înfiinţate însă înainte de 1867, adică în circumstanţe socio-politice diferite. Clauza 38 din legea naţionalităţilor Regatului Ungariei din 1868, specifica faptul că şcolile confesionale puteau fi închise şi înlocuite cu şcoli fondate de comune şi sponsorizate de guvern. În realitate, majoritatea elevilor din aceste noi şcoli fondate de comune care erau vorbitori nativi de limbi minoritare erau instruiţi exclusiv în limba maghiară. Numărul de şcoli cu predare în limbi minoritare au scăzut constant: în perioada 1880 - 1913, când numărul şcolilor cu predare exclusivă în maghiară s-a dublat, numărul şcolilor cu predare în limbi minoritare s-a înjumătăţit. ^[2]

Maghiarizarea susţinută a sistemului educaţional din Ungaria a făcut ca numărul şcolilor în limbile minoritare să se micşoreze constant. Date din statisticile oficiale prezentate de statul maghiar la Conferinţa de pace de la Paris din 1919 arată discrepanţa dintre ponderea şcolilor maghiare şi cea a celorlaltor naţionalităţi:

	Maghiare	Româneşti	Slovace	Germane	Sârbeşti	Rutene
Pondere in populaţia totală	54.5%	16.1%	10.7%	10.4%	2.5%	2.5%
Grădiniţe	2.219 (98%)	4	1	18	22	-
Şcoli elementare	14.014 (81%)	2.578	322	417	-	47
Licee de scurtă durata	652 (98%)	4	-	6	3	-
Licee reale	33 (92%)	1	-	2	-	-
Colegii pedagogice	83 (85%)	12	-	2	1	-
Licee teoretice de băieţi	172 (93%)	5	-	7	1	-
Licee teoretice de fete	50 (98%)	-	-	1	-	-
Şcoli economice	105 (100%)	-	-	-	-	-
Şcoli comerciale	65 (98%)	1	-	-	-	-

Sursa: ^[3]

Rezultatul acestei politici a fost unul dezastruos pentru viaţa culturală a minorităţilor naţionale. Acestea au avut de ales între doua alternative: să renunţe la educaţia copiilor lor (din moment ce nu existau şcoli suficiente în limbile lor naţionale) sau să îi supună intensului proces de deznaţionalizare din şcolile cu predare exclusivă în limba maghiară. Majoritatea celor puşi în faţa acestei alternative, au ales prima variantă, astfel încât, în anul şcolar 1913-1914 spre exemplu, din cei 77.663 de elevi ai tuturor liceelor teoretice şi reale, 82,6% erau maghiari, 7,3% germani, 5,6% români, 2,1% slovaci, 1,5% sârbi şi 0,1% ruteni, iar din cei 251.534 absolvenţi de 8 clase, 84,5% erau maghiari, 7,8% germani, 4% români, 0,9% slovaci, 1% sârbi şi 0,1% ruteni.^[3]

[modifică] Colonizarea

Partea centrală a Regatului Ungariei a fost colonizată cu persoane aparţinând diversor naţionalităţi în secolul XVIII. Colonizarea s-a făcut în regiunile Dunantul şi Alföld din Ungaria de astăzi, precum şi în Voievodina din actuala Serbia.

La începutul secolului XVIII, după războaiele cu turcii, regiunile sudice erau populate preponderent de slavi şi sârbi, cu o densitate scăzută a populaţiei. În următoarele două secole regiunea a fost colonizată de numeroşi germani, precum şi membri ai altor grupuri etnice (slovaci, rusini, etc) şi în aceeaşi perioadă s-au aşezat aici şi unguri. Guvernarea habsburgică a favorizat în special aşezarea germanilor, ca parte a politicii de Germanizare.

În secolul XVIII, Contele Antal Grassalkovich (care avea strămoşi croaţi) a definit un plan de colonizare care intenţiona să aşeze coloniştii sârbi, rusini şi unguri de-a lungul râurilor Dunărea şi Tisa^[4]. Planul a fos respins de autorităţile austriece, ^[5] dar a fost implementat parţial de către Grassalkovich care a aşezat ungurii în zone din Bačka, inclusiv Kula (1749), Topola (1740), Miletić (1752), etc. ^[6] Grassalkovich a dispus aşezarea şi a unor colonişti slovaci şi germani pe celelalte domenii ale sale din actuala Ungarie.

Istoricii sârbi consideră că Grassalkovich a aşezat slovaci şi rusini, împreună cu unguri cu scopul de a creşte numărul acestora din urmă. Separaţi fizic de teritoriul lor etnic principal din Slovacia şi Rutenia Carpatică, primele două grupuri etnice ar fi fost asimilate uşor de unguri. Majoritatea slovacilor romano-catolici din Voievodina au şi fost asimilaţi ulterior, dar cei de religie protestantă şi-au păstrat identitatea etnică slovacă.

Aşezarea ungurilor în regiune a continuat până la finalul primului război mondial. Statisticile perioadei 1880-1900 arată că la nivelul Regatului Ungariei creşterea populaţiei a fost de +10,3% în această perioadă. O comparaţi între creşterea sârbilor şi a maghiarilor din oraşele regiunii Voievodina arată însă că sârbii au crescut cu -19,5%, în timp ce ungurii au crescut cu +105,2%. Ultima cifră însă conţine atât colonizarea cât şi maghiarizarea etnicilor ne-unguri din zonă.

[modifică] Sistemul electoral

Sistemul electoral de după 1867 din Regatul Ungariei era defavorabil minorităţilor. Conform legii electorale din 1874, care a rămas valabilă până în 1918, doar păturile mai înstărite, adică 5,9% din întreaga populaţie avea drept de vot. Acest procentaj excludea efectiv întreaga ţărănime şi clasa muncitoare din viaţa politică. Procentajul persoanelor cu venituri mici era mai ridicat în rândul etniilor ne-maghiare, cu excepţia germanilor care erau în general mai înstăriţi.

Transilvania era cea mai defavorizată în ceea ce priveşte ponderea reprezentării populaţiei sale în parlamentul maghiar. Astfel, cu cât o regiune era mai românească (din punct de vedere al numărului de locuitori), cu atât era mai slabă reprezentarea sa în rândul deputaţilor. Din totalul deputaţilor transilvăneni din parlamentul ungar, 35 dintre ei erau din partea celor 4 judeţe majoritar maghiare şi a marilor oraşe (în total 20% din populaţia Transilvaniei) şi doar 30 dintre ei erau din partea a altor 72% din populaţie, care era în mare majoritate românească. Cu alte cuvinte, printre români era o medie de un deputat la fiecare 60.000 de locuitori, în timp ce printre maghiari era o medie de un deputat la fiecare 5.000 de locuitori. ^{[7] [8]}.

În 1913 ungurii care erau 54,5% din populaţie, (în modul de cuantificare ungar) aveau 60,2% majoritate electorală. Etnicii germani participau cu 10,4% din populaţie şi 13,0% din electorat. Participarea altor grupuri etnice era astfel: slovacii (10,7% din populaţie, 10,4% din electorat), românii (16,1% din populaţie, 9,9% din electorat), rusinii (2,5% din populaţie, 1,7% din electorat), croaţii (1,1% din populaţie, 1,0% din electorat), sârbii (2,2% din populaţie, 1,4% din electorat) şi alte etnii (2,2% din populaţie, 1,4% din electorat).

[modifică] Denumirile şi numele

Politica de maghiarizare de sub guvernarea Dezső Bánffy din perioada 1895 - 1899 a inclus şi o serie de acţiuni de maghiarizare forţată a numelor personale şi denumirilor geografice. Legea arhivelor specifica faptul că toate numele folosite trebuie să fie maghiare. De aceea, numele native ale etnicilor ne-unguri erau înlocuite cu altele maghiare. De exemplu numele sârbesc Stevan şi românesc Ştefan erau înlocuite cu Istvan , iar Jelena sau Elena cu Ilona. Erau vizate atât prenumele cât şi numele de familie (astfel numele de familie Lupu a devenit Farkas).

Autorităţile maghiare au pus o presiune constantă asupra tuturor ne-maghiarilor să-şi maghiarizeze numele, iar uşurinţa cu care această maghiarizare se făcea din punct de vedere birocratic a dat naştere la porecla de maghiar de-o coroană (preţul înregistrării noului nume fiind de o coroană)^[7]. În 1881 "Societatea pentru Maghiarizarea Numelor" (Központi Névmagyarositó Társaság) a fost fondată la Budapesta. Scopul acesteia era de a furniza consiliere şi a defini reguli pentru maghiarizarea unor nume. Telkes Simon, preşedinte al acesteia considera că “cineva poate fi acceptat ca şi fiu adevărat al naţiunii doar prin adoptarea unui nume naţional”. Societatea a iniţiat şi o campanie publicitară în reviste şi ziare şi prin trimiterea de scrisori. Au făcut şi o propunere de scădere a taxelor pentru schimbarea numelui, propunere, de altfel acceptată de parlament, iar taxele au scăzut de la 5 forinţi la 50 de crăiţari. După aceste măsuri au crescut cazurile de schimbare de nume în 1881 şi 1882 (cu 1261 şi 1065 nume schimbate) şi au continuat în anii următori, cu o medie de 750-850 pe an. ^[9] Pe timpul administraţiei Bánffy a existat o altă creştere spectaculoasă, cu 6.700 de formulare depuse în 1897, majoritatea datorate presiunilor autorităţilor şi angajaţilor din sectorul guvernamental. Statisticile arată că doar între 1881 şi 1905, 42.437 de nume de familie au fost maghiarizate ^[7]. Fenomenul a continuat în Ungaria, de-a lungul întregului secol XX.

Odată cu maghiarizarea numelor şi prenumelor personale, era o practică obişnuită şi folosirea numelor geografice exclusiv în limba maghiară, nefiind acceptate denumirile altor grupuri etnice. Pentru locurile care nu aveau nume maghiar, au fost inventate denumiri noi, maghiare, care erau folosite în administraţie, în locul numelui vechi original ne-ungar. Exemple de locuri unde numele original ne-ungar a fost înlocuit cu nume maghiare nou-inventate: Szvidnik - Felsővízköz (în slovacă Svidník, acum în Slovacia), Najdás - Néranádas (în română Naidǎş, acum în România), Sztarcsova - Tárcsó (în sârbă Starčevo, acum în Serbia), Lyutta - Havasköz (în ruteană Lyuta, acum în Ucraina), Bruck - Királyhida (acum Bruck an der Leitha, Austria).

[modifică] Emigraţiile

Ca rezultat al politicilor de maghiarizare mulţi etnici ne-maghiari au emigrat din ţară. În perioada 1899-1913, circa 1,4 milioane de persoane au părăsit Regatul Ungariei. Dintre aceştia, cca. 1 milion au fost ne-maghiari, iar 400.000 erau etnici maghiari. Ungurii, care erau cel mai larg grup etnic în regat (48,1% la recensământul din 1910), au participat la emigraţie cu doar 28%, iar grupurile etnice ne-maghiare care constau în 51,9% din populaţie au participat la emigrare cu 72%. În fiecare an app. 26.000 unguri şi 66.000 ne-unguri au emigrat din Regatul Ungariei. Principalele centre de emigrare erau judeţele din nordul Slovaciei, ca Abaúj-Torna, Šariš, Spiš, Uzh şi Zemplín, precum şi judeţele sudice Bács-Bodrog, Torontál, Timiş şi Krassó-Szörény, locuite în general de sârbi, români şi germani.

Societatea "Kunard", sponzorizată de stat a fost fondată cu scopul de a "ajuta" cât mai mulţi etnici ne-maghiari să emigreze din regat. Societatea obţinea emigranţilor paşaport şi îi ajuta pentru a emigra. Societatea "Kunard", însă nu obţinea aceste paşapoarte etnicilor unguri. ^[10]

[modifică] Evreii

Populaţia de evrei din Regatul Ungariei a fost singura minoritate care a îmbrăţişat activ maghiarizarea, văzând în ea o oportunitate de integrare fără a fi nevoiţi să renunţe la religie. Stephen Roth scria "Evreii unguri erau opuşi Sionismului deoarece ei sperau să atingă cumva egalitatea cu ceilalţi cetăţeni unguri, nu doar legal dar şi faptic, şi să se integreze ca unguri israeliţi. Cuvântul 'Israelit' (în maghiară: Izraelita) specifica doar o afiliere religioasă şi nu avea alte conotaţii etnice sau naţionale ataşate de obicei termenului 'Evreu'. Evreii unguri au avut succese remarcabile în afaceri, cultură şi, rareori, chiar în politică. Dar chiar şi cei mai de succes dintre ei nu au fost niciodată acceptaţi în întregime de către unguri ca unul de-al lor — după cum au demonstrat într-un mod tragic evenimentele care au urmat invaziei naziste a ţării, din al doilea război mondial." ^[11]

[modifică] Maghiarizarea în Ungaria Superioară

Ca rezultat al maghiarizării forţate din Regatul Ungariei, slovacii au devenit o naţiune efectiv decimată cultural, politic, etc. Nu aveau aproape nici o reprezentare în parlament (0 sau 1 deputat din 420), toate şcolile din regiunile vorbitoare de limbă slovacă erau ungare înainte de primul război mondial (deşi existaseră mii de şcoli slovace în Slovacia, dar fuseseră transformate oficial în şcoli maghiare), nu aveau instituţii, judecători, erau împiedicaţi deseori să voteze, studenţii erau exmatriculaţi din şcoli doar pentru că vorbeau slovacă pe stradă sau pentru că aveau cărţi slovace, era imposibil să cumperi un bilet de tren dacă îl cereai în limba slovacă, în regiunile slovace^{[12] [13] [14] [15]}

[modifică] Greco-catolicii "maghiari"

În Ungaria de astăzi trăieşte, conform recensământului din 2001, o populaţie de 268.935 de creştini greco-catolici. Aproape toţi aceştia, excepţie făcând doar câteva mii de persoane (români şi ucraineni), se consideră "etnici maghiari". Totuşi, este cunoscut faptul că aceşti maghiari au în bună parte ascendenţi români şi ucrainieni care au fost maghiarizaţi lingvistic. Episcopia greco-catolicilor maghiari era în trecut la Hajdudorog, astăzi fiind situată în Nyiregyháza.

[modifică] Date importante

• 1844 - Limba maghiară este introdusă treptat drept limbă de menţinere a arhivelor. Germana devine din nou limbă oficială după revoluţia de la 1848, dar din 1881 îşi pierde din nou acest statut. Din 1836 până în 1881, la peste 14.000 de familii li s-a maghiarizat numele doar în Banat.
• 1898 - Simon Telkes publică cartea "Cum se maghiarizează numele de familie".
• 1897 - Legea Banffy a satelor este promulgată. Conform acesteia, toate denumirile oficiale de sate din Regatul Ungariei trebuie să fie în limba maghiară.
• 1907 - Legea educaţiei Apponyi făcea limba maghiară subiect obligatoriu de studiu în şcoli. Se extindea şi asupra şcolilor confesionale şi comunale, care aveau dreptul de a oferi instruire şi într-o limbă minoritară. "Toţi copii, indiferent de limba lor nativă, trebuie să se poată exprima în maghiară în scris şi vorbit până la sfârşitul clasei a patra (~ la vârsta de 10-11 ani)" ^[2]

[modifică] Vezi şi

• Categorie:Asimilare culturală (alte asimilări culturale)
• Memorandumul Transilvaniei
• Slovacizare
• Bulgarizare
• Românizare
• Ucrainizare
• Germanizare
• Listă de denumiri geografice maghiarizate

[modifică] Bibliografie

1. Dr. Dimitrije Kirilović, Pomađarivanje u bivšoj Ugarskoj, Novi Sad - Srbinje, 2006 (reprint). Originally printed in Novi Sad in 1935.
2. Dr. Dimitrije Kirilović, Asimilacioni uspesi Mađara u Bačkoj, Banatu i Baranji, Novi Sad - Srbinje, 2006 (reprint). Originally printed in Novi Sad in 1937 as Asimilacioni uspesi Mađara u Bačkoj, Banatu i Baranji - Prilog pitanju demađarizacije Vojvodine.
3. Lazar Stipić, Istina o Mađarima, Novi Sad - Srbinje, 2004 (reprint). Originally printed in Subotica in 1929 as Istina o Madžarima.
4. Dr. Fedor Nikić, Mađarski imperijalizam, Novi Sad - Srbinje, 2004 (reprint). Originally printed in Novi Sad in 1929.
5. Borislav Jankulov, Pregled kolonizacije Vojvodine u XVIII i XIX veku, Novi Sad - Pančevo, 2003.
6. Dimitrije Boarov, Politička istorija Vojvodine, Novi Sad, 2001.

[modifică] Note

1. ↑ A. J. P. Taylor, The Habsburg Monarchy 1809-1918, 1948. (Traducerea sârbă: A. Dž. P. Tejlor, Habzburška Monarhija 1809-1918, Belgrad, 2001.)
2. ↑ ^{2.0 2.1} Romsics, Ignác. Magyarország története a huszadik században ("O istorie a Ungariei din secolul XX"), p. 85-86.
3. ↑ ^{3.0 3.1} Z. Pâclişanu, Hungary's struggle to annihilate its national minorities, Florida, 1985 pp. 89-92
4. ↑ Borislav Jankulov, Pregled kolonizacije Vojvodine u XVIII i XIX veku, Novi Sad - Pančevo, 2003
5. ↑ Dr. Dušan J. Popović, Srbi u Vojvodini, knjiga 2, Novi Sad, 1990
6. ↑ Dr. D. J. Popović
7. ↑ ^{7.0 7.1 7.2} R.W. Seton-Watson, A history of the Roumanians, Cambridge, University Press, 1934, pp.403
8. ↑ Georges Castellan, A history of the Romanians, Boulder, 1989, pp.146
9. ↑ http://www.elib.hu/00000/00060/html/074/pc007478.html
10. ↑ Dr. Dimitrije Kirilović, Pomađarivanje u bivšoj Ugarskoj, Novi Sad - Srbinje, 2006
11. ↑ Roth, Stephen. "Memories of Hungary", p.125–141 in Riff, Michael, The Face of Survival: Jewish Life in Eastern Europe Past and Present. Valentine Mitchell, London, 1992, ISBN 0-85303-220-3. p. 132.
12. ↑ Viator, Scotus: Racial problems in Hungary. 1906
13. ↑ Marko, Martinický: Slovensko-maďarské vzťahy.1995
14. ↑ Dejiny Bratislavy.Archív hlavného mesta SSR Bratislavy. 1978
15. ↑ Hanák, Jozef: Obsadenie Bratislavy.2004

[modifică] Legături externe

• en Scotus Viator (pseudonym), Probleme rasiale în Ungaria, Londra: Archibald and Constable (1908), reprodusă integral online. Vezi mai ales Maghiarizarea şcolilor în 1906
• en [http://www.genealogy.ro/cont/13.htm Maghiarizarea în Banat
• en Greek Catholic Eparchy of Hajdudorog
• de Structura etnică istorică a Ungariei